Un autobuz nemţesc în culori vesele. Are numeroase reclame, atît în interior, cît şi în exterior, imprimate pe tabla lucioasă. Reclamele sînt scrise, evident, în limba germană. Două femei stau alături pe scaune. Ţin în braţe cîte o plasă cu cartofi şi o sticlă cu suc de ananas.
— Aştia numai în nemţeşte au putut scrie? Adică, pe româneşte nu ne mai place, acum am intrat în Europa!
— Da-s cumpărate de la nemţi, tu, autobuzele. Ăia nu ştiu limba noastră.
— Şi ce-i dacă le-am cumpărat de-acolo? Parcă noi ştim limba lor? Trebuiau să radă frumos, să dea cu o vopsea şi să scrie ceva de-al nostru. Prea uşor ne vindem noi pe nimica toată.
— Lasă, tu, că arată bine. Sînt frumoase, curate, nu te plouă înăuntru ca în ale noastre care arată ca după război de te aştepţi, în fiecare clipă, să se împrăştie.
— Şi ce-i? Cum or fi, da-s ale noastre. Vorba aia, noi ne apărăm săracia şi neamul.
— Tu vorbeşti serios sau ai o zi proastă?
— Lasă-mă-n amaru’ meu.
— Ce necaz ai?
— Nu-i un necaz… aşa… e mai mult o supărare. Fiică-mea nu mai face nimic în casă, nu mă ajută, că s-a îndrăgostit de un italian şi toată ziua oftează şi suferă din cauza depărtării.
— Să se scoale noaptea, tu, şi să-ţi facă o surpriză, să-ţi mai spele cîte una alta, doar ai crescut-o cu mîinile tale.
— Las-o, sărăcuţa, c-aşa-i dragostea şi tinereţea.
— Şi ăla nu mai vine?
— Ba mai vine dar încă nu s-a hotărît s-o ia, aşa cred. S-ar putea să fie un şmeceher, vreun pîrlit la el acasă.
— Mai bine se îndrăgostea de un neamţ.
— Fugi de-aici, să n-aud. Tot mai bine cu italianul că-i neam de-al nostru, latin.
— La mine-i mai mare necazul.
— S-a întîmplat ceva cu băiatul?
— Nu s-a întîmplat nimic, da-i un leneş și habar n-are ce vrea. Odată l-am găsit în garsoniera lui unde stătea de cîteva zile în pat. Cică n-avea chef de lucru, aşa, fără niciun motiv. Era o mizerie în jur de m-am apucat de cap! Păi, eu am pornit-o de la zero.
— Ca şi mine.
— Cînd l-am luat pe bărbatu-meu, am vrut să-i demonstrez cumnatului c-o să am în casă mai multe lucruri de valoare decît el. Mi-am luat persane autentice, că şi în baie am azi unul şi l-am întrecut pe cumnat. Ăsta-i progresul, să ai mai mult decît celălalt. Dar tinerii de azi nu-s buni de nimic. Sînt nişte nepăsători. Nu apreciaza banul. Băiatul meu şi-a cumpărat, pînă acum, din salar doar două izmene şi o geacă. Eu trebuie să-i cumpăr. Fiicei lui bărbatul meu din prima căsătorie, i-am dat o mulţime de bani şi pînă la urmă am aflat că-i alcoolică.
— Vai de mine! Asta-i tare grav. Te face de rîs.
— Pe mine nu, că nu-i a mea. Tot bea ce cîştigă. Zjce că-şi trăieşte doar momentul. Mereu e dată afară din slujbe. Băiatul meu lucrează la sudură şi e tare muncitor şi priceput, dar nu se descurcă ca alţii. I-am spus să mai facă nişte afaceri, că meseria îi de aur, dar el e prost. În loc să adune bani, cheltuieşte pe ţigări şi cafea şi pe alte prostii, umblă prin munți pe la cabane. Zice că măcar atîta bucurie să aibă. Păi, ţigările şi cafeaua sînt bucurii? Ori umblatul prin munți? Pierdere de vreme.
— Cu toate acestea, copiii de azi sînt tot mai deştepţi.
— Cam aşa-i. Da’ la ce le foloseşte dacă nu sînt practici?
— În ultima vreme sînt tot mai mulţi oameni deştepţi, cam prea mulţi, că aşa era şi în urmă cu optzeci de ani, atît de mulţi c-au trebuit să scoată şi cîţiva proşti, ca să se contrabalanseze.
— De fapt ai dreptate. Îs tare deştepţi copiii ăştia, nici n-ai ce discuta cu ei. Au nişte discuţii de-ale lor, speciale, naiba-i poate înţelege. Si toata ziua freacă mobilul.
— Ei, dar nu coborîm aici?
— Nu. Hai să mai facem o tură cu autobuzul, să ne mai distrăm că muncim destul. Mai respirăm şi noi, cum se zice.