Motto: „Religia câștigă procesul în absență”
(Nae Ionescu, citat de M. Eliade în Romanul adolescentului miop)

 

 

Mircea Eliade observă în 1937 că Mihai Eminescu a fost singura mare personalitate care a avut o influență similară asupra contemporanilor tineri, ca și Nae Ionescu. „În timp ce însă Mihai Eminescu a creat un curent de simțire și de gândire eminesciană prin opera sa scrisă”, inițiatorul Școlii trăiriste „exercită o influență socratică, de la om la om, de la suflet la suflet” (vezi Postfață la vol. Nae Ionescu, Roza Vânturilor).
Despre filosoful de Școală trăiristă Constantin Noica, școală unică de gândire filosofică românească, negată cu înverșunare de cenzura ideologică dinainte și de după 1990, Eliade notase prin 1962 că nu îndrăznea să spere că prietenul său va supraviețui regimului de exterminare din temnițele comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Chintesența trăirismului, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.484/ 2022, pp. 11-12 și nr. 485/2022, pp.9-11). Dumnezeu l-a ajutat pe Noica să scape cu viață, probabil și spre a putea repune în circulație (prin volumele sale cu specificări etnice în titlurile lor) multe dintre strălucitele idei ale gânditorului religios Mircea Vulcănescu.
Numai că trimiterile bibliografice la numele filosofului martirizat de Securitatea anti-românescă, nume adesea repetat lui Alexandru Surdu care-l vizita la Păltiniș, dispăreau din textele noiciene ca și automat.
Când încă nu fusese „înlăturat” Noica, printr-o moarte destul de suspectă în anul în care se știa de viitoarea schimbare a lui Ceaușescu, pentru cenzurarea filosofului retras la Păltiniș nu era nevoie – ca în ziua de azi – de vreun algoritm cu liste de cuvinte și cu nume de scriitori interziși prin noua cenzură ca formă a invidiei.
Mă refer la propria cenzurare din Wikipedia de către „Pafsanias” (oare G. Liiceanu?), manevră reușită după o perseverentă strădanie de 12 ani trecuți de la prima vandalizare a fișei mele de către administratorul „MyComp” (oare G. Liiceanu? vezi, Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia confiscată de o mafie cu interese ascunse).
Acum patru decenii, pe 12 octombrie 1984 s-a desfășurat la Paris un simpozion cu tema „Hommage à Mircea Vulcănescu”, organizat de Cicerone Poghirc, indo-europenistul prețuit de renumitul savant Mircea Eliade. Participant la simpozion a fost și romancierul Ștefan J. Fay care, în „Socrateion”, l-a descris pe Mircea Vulcănescu la vremea când scria monografia despre unicul creator de școală filosofică românească, monografie cenzurată de Editura Humanitas (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu scrisă în 1941-1945 și publicată în 1992).
Iată un fragment din cele spuse de Stefan J. Fay la acel simpozion organizat la Casa Românească (La Maison Roumaine) din Paris: „Știm că prin moartea martirilor Țara cîștigă o transcendență, o verticală, o demnitate și o aureolă mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastră cea de toate zilele rămâne pustiită, viața celor rămași, în veci sărăcită”.
Într-o carte poștală scrisă de Mircea Vulcănescu pe 5 iunie 1947, el descrie celor dragi tabloul vieții de coșmar pe care o trăia, de când fusese închis de slugile Moscovei pentru vina imaginară de a fi contribuit la „dezastrul României” care terminase războiul cu cea mai mare rezervă de aur din toată istoria ei.
Având o inteligență ieșită din comun și o forță psihică de-a dreptul impresionantă, filosoful reușise în vara lui 1947, mimînd voia bună, să înșele vigilența celor deciși a extermina cât mai mulți români după gratii. Iată ce scria Mircea Vulcănescu, „deținutul K 489” din închisoarea Aiud: „Sărut mâna soră mare și află că sunt sănătos și recunoscător pentru doctoriile trimize și te rog să mai trimeți la fel, plus Uroformină Gobey, Anemovit și alifie de față. Că n-am nevoie de nimic și nu-i voie decât trei kilograme cu hârtia și nu se mai iau cărți străine și mi-am cusut singur găurile de la pantaloni și pot umbla și cu capul gol; iar în loc de însemnare, țin minte. De pițule n-am nevoie, că nu e permis și nici nu au căutare. M-am bucurat că vi s-au mărit mult zalariile, așa că dacă le-or plăti curând, o să puteți cumpăra aproape ca mai înainte. Hrana este foarte faină de când au ieșit buruienile. Și curățenia-i mare, pentru că o facem noi. Și așa de preciz răpui inzectele cu praful pe zid, că nu mai vin iar tot alea. Și toți sunt prea buni cu mine, că n-am de-a face cu ei. Și mă odihnesc ziua toată, că mă culc cu soarele și mă scol cu el, că n-am lumină și dacă nu pot dormi, mă gândesc toată noaptea în voie, netulburat. Și aeru-i fain pe aici, că dorm cu geamul deschis și așa de frumos auzi buha-n pădure și cotartele prin vecini. Am făcut ziluetă și ca să fiu și mai fain m-am tuns cu numărul zero și m-am ras și acum bubele din cap se usucă. Și am făcut progrese spirituale-n celulă și am ajuns să văd ca Luther, dar n-am călimară și nici în fiecare zi, cum doresc celor la care cu drag mă gândesc. Precum vezi, e bine pe aici, dar nu ca la Muca și Tuca. Cu mult dor și drag scrie Mircea, din Aiud” (vezi Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt și alte texte, ediție îngrijită, Câteva lămuriri și o Desfășurare cronologică de Măriuca Vulcănescu, Ed. Crater, București, 2000, p. 111).
Episodul cu „călimara” sugerează iadul zilnic din temnița de re-educare comunistă a gândirii. Eruditul filosof religios amintește pățania lui Luther care, văzând un diavol, a aruncat cu călimara după el. Dar suferințele din 1947, când încă nu fusese desființată biserica din incinta închisorii, n-au marcat decât începutul calvarului următorilor cinci ani de insomnie cronică și schingiuiri atroce.
Sfârșitul martiric al filozofului Mircea Vulcănescu s-a știut doar dincolo de Cortina sovietică de fier. La el face referire Mircea Eliade în romanul „Foret interdit” (Paris, 1955) terminat în 1954, cum am arătat în eseul intitulat „Mircea Vulcănescu și Părintele Arsenie Boca, personaje ale romanului eliadesc Noaptea de Sânziene.
În România s-a putut afla abia după jumătate de secol din memorialistica de închisoare a unor deținuți politic, volume grabnic îndepărtate de pe piață de nostalgicii cenzurii, adoratori ai progresiștilor Ion Ianoși (fost șef al cezurii „la momentul de maximă incisivitate a ei”), Zigu Orenea și Pavel Apostol, trio-ul care l-a metamorfozat pe Noica în „dușman al poporului” și l-a trimis pentru șase ani după gratii.
În dialog cu tagma unor atare progresiști a compus și „comunistul” Tudor Arghezi versurile: „mai sus, mai sus, // spre ce, spre unde // în loc de-a merge poate-n sus// te-mping spre beznele profunde// de bronz, sub care doarme dus// alt nepătruns, alt presupus”.
Ignorarea „oficială” a mărturiilor celor scăpați cu viață s-a văzut din componența bibilotecii Memorialului Sighet (acivica@memorialsighet, sau, muzeu@memorialsighet.ro) unde lipsesc volumele de amintiri ale victimelor, spre a fi, în continuare, păstrat „secretul de stat” al criminaliății comuniste. De mediatizat se mediatizează doar noile șabloane de lectură în cifru politic, prin nimic diferite de viziunea îndoctrinaților torționari securisto-comuniști. Invitat la Sighet a fost într-un an și nepotul „groparului culturii românești”, un zis „istoric al religiilor” care, într-un volum, i-a contabilizat lui Mircea Eliade somniferele și anti-depresivele luate după moartea primei soții. La Sighet, nepotul lui Leonte Răutu (aka Oigenstein, cu un frate Oișteanu) probabil că s-a pronunțat în acea limbă internațională, care îi părea lui Ion Dezideriu Sîrbu că sună „în gura trăncănitorilor din oficiu” ca o poezie învățată și repetată de mii de ori (I. D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1991, p. 82.).
Vasile Băncilă, filosoful trăirist al cărui fiu fusese întemnițat, notează în jurnalul său intitulat „Sub ocupație comunistă”, că „Mircea Vulcănescu nu-și mai simțea mâinile, bătut în fiecare noapte la ora 12, pe dușumea” (rev. „Manuscriptum”, număr special Vasile Băncilă, nr. 3-4/1998, p. 243; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca.
Filozoful Vulcănescu a fost unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admirația față de Profesor s-a concretizat în scrierea primei monografii despre creatorul Școlii Trăiriste. Constantin Floru, după ce citise manuscrisul, i-a transmis autorului câteva impresii de lectură. El remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul, dublată de privirea printr-o „prismă cu rezonanțe proprii”: „Vorbești de Nae privind mai mult în tine”, îi scria Constantin Floru. „Îți cercetezi trecutul și îți meditezi temele vieții. Povestea face loc interpretării unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toți” (vezi rev. „Manuscriptum”, 1-2, sau, 102-103 / 1996, Anul XXVII, Număr special Mircea Vulcănescu, p. 273). Din nefericire, fosta Editură Politică, odată cu cenzurarea, a schimbat și ordinea paginilor de manuscris, publicându-l ca pe vremea „muțeniei obligatorii” (cf. I.D. Sârbu).
Despre posteritatea filozofului lui Nae Ionescu, dar și despre moartea „întru sfințenie” a lui Mircea Vulcănescu, criticul Virgil Ierunca nota la Paris următoarele: „Elevii au învățat de la profesor mai mult decât o tehnică a cunoașterii: o voință de a fi și rămâne oameni pe senin și în furtună, printre semeni și sub istorie. Nu e o întâmplare că rezistența românească de azi (…) se confundă cu moartea întru sfințenie și eroism a lui Mircea Vulcănescu.(…) Lecția Învățătorului a rodit peste încercare. Lecție neterminată istoric…” (cf. Virgil Ierunca, Lecția neterminată a lui Nae Ionescu, în „Cuvântul din exil”, febr.-martie, 1965, republicată în volumul Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi, crestomație de Gabriel Stănescu, 1998, p. 171).
Plecat din țară după terminarea studiilor sale universitare, Mircea Vulcănescu schițează la Paris gândirea fostului său dascăl în niște pagini păstrate în arhiva familiei și publicate în numărul special „Mircea Vulcănescu” al revistei „Manuscriptum” (1-2/ 1996). Gândirea Profesorului Nae Ionescu îi părea tânărului cu atât mai incitantă cu cât el remarcase deja existența unui „lung șir de reacțiuni și influențe asupra mai multor generații de studenți” (M.V.).
În postfața culegerii de articole intitulată, la sugestia lui Nae Ionescu, Roza vânturilor (1937), Mircea Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, M. Eliade și Nae Ionescu, https://www.youtube.com/watch?v=FJUzNkP0s3Y) va consemna marea influență a Profesorului asupra studenților săi, precum și interesul trezit auditoriului de prelegerile sale universitare, axate pe cele mai stringente probleme ale spiritualității europene: „Începând din anul 1922, studențimea bucureșteană trăiește sub influența spirituală a profesorului Nae Ionescu (…) Când se va scrie istoria problemelor filosofiei românești, se va vedea că vreme de 15 ani de zile, noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu” (M.E.).
Însemnările doctorandului Mircea Vulcănescu cuprind o interesantă trecere în revistă a unor probleme filozofice argumentate ingenios de Nae Ionescu la cursurile sale. Dintre ele merită amintite distincția dintre real și existent, subtila diferență dintre „a fi” și „a fi cunoscut”, răspunsul dat de creștinism lui Iov, cel care nu știa de ce suferă, istoria filozofiei ca tipologie a spiritului uman, accentuarea misticismului platonic și a mentalității substanțialiste la Aristotel, panteismul lui Goethe, deismul lui Descartes în calitatea lui de gânditor modern și, în fine, ideea că „esențele nu se schimbă”.
Pe ultima o regăsim în titlul „Devenirea întru ființă” pus Ontologiei sale de către trăiristul C-tin Noica. Dar ea se află și între fișele rămase de la Mircea Vulcănescu prin însemnarea laconică: „Vino-ți în fire”. Nae Ionescu era conștient de valoarea eforturilor sale, notează Vulcănescu, după cum conștienți de valoarea profesorului lor au fost și elevii care s-au adunat în jurul său: „Nae Ionescu a făcut școală. A făcut-o chiar înainte de a-și fi închegat gîndirea în sistem”, mai scria tânărul filozof.
Materialul bibliografic la care se gîndise în decembrie 1926 era alcătuit din următoarele articole publicate de Nae Ionescu: „Descartes – părinte al democratismului contemporan”, 1921, „Sindicalismul”, 1923, „Individualismul englez”, 1924 și studiul de filozofia matematicii premiat după apariția lui în 1922: „Comentarii la un caz de intransiență a conceptelor matematice”.
Dintre cursurile litografiate, el are în vedere cursul de Istoria logicei ținut în 1924-1925, cursul de Filosofie a religiei, 1924-1925, Problema salvării la Faust de Goethe (subiect al cursului de metafizică din 1925-1926) și Teoria cunoștinței din 1925-1926, la care se mai adăugau însemnări de la alte cursuri și de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea prelegerilor ținute de profesorul care făcea faima Universității din București.
Când filosoful C-tin Rădulesu-Motru, în deschiderea anului universitar 1930-1931, își dezvăluise toată ostilitatea (până atunci mocnită) pe care i-o provoca marele succes pe care-l avea, datorită cursurilor sale, metafizicianul Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu intervine publicînd textul despre Gândirea filozofică a d-lui Nae Ionescu. Pentru acest articol apărut în ziarul „Epoca” el recitește însemnările făcute la Paris.
Atunci, la Paris, pentru a aborda gândirea lui Nae Ionescu, tânărul fusese perfect conștient de dificultățile unei asemenea tentative, reluată de el abia după moartea Profesorului, la vremea Războiului pentru Basarabia și Bucovina de Nord cotropite de Stalin, în bună înțelegere cu Hitler. Fiindcă dificultatea cea mai mare fusese în 1926 aceea că Nae Ionescu era în viață, iar fizionomia sa de gînditor nu putea fi statornicită atâta vreme cât căpăta noi și noi forme, rod al unei mereu reînnoite meditații.
La Profesorul de logică și metafizică stabil rămânea un singur lucru. Și tânărul de 22 de ani l-a remarcat cu justețe: caracteristic lui Nae Ionescu era să ia „pieptiș” (M.V.) poziție în cele mai multe probleme. Aceeași atitudine l-a caracterizat toată viața și pe filosoful Petre Țuțea (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie”, sau, Nae Ionescu și Petre Țuțea, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/). Pe doctorandul Petre Țuțea, când s-a întîlnit cu el la Berlin, profesorul Nae Ionescu l-a sprijinit să ia contact cu cei mai de seamă economiști ai vremii, să-l cunoască pe Werner Sombart și pe alții.
Pe Vasile Băncilă, aflat la specializare în capitala Franței, îl trimite la Jacques Maritain, pe care Profesorul îl cunoscuse personal: „Nu-mi spui dacă ai fost la Maritain (Meudon, rue du Parc, 10). Dacă nu ai făcut-o încă, fă-o. Aștept vești”, îi scrie Nae Ionescu. După căderea Cortinei de fier s-a publicat în „Viața Românească” o scrisoare din 1925, în care Profesorul Nae Ionescu îi scrisese lui Băncilă: „Dacă pleci la Paris, treci pe la mine. Am să-ți dau un cuvînt către un prieten al meu de acolo, om înțelept în totul: Jacques Maritain. Cred că-ți va fi de folos”.
Recomandarea de a se duce la filosoful neo-tomist (precum și adresa acestuia) i-o dăduse Nae Ionescu și lui Mircea Vulcănescu la plecarea pentru studiile post-universitare. Mărgărita-Ioana Vulcănescu consemnează despre perioada de studii în Franța a soțul ei: „merge regulat la Meudon-Fleury la reuniunile lui Jacques Maritain”.
Însuși Mircea Vulcănescu face ample referiri la filosoful Maritain și la atmosfera întrunirilor din casa acestuia într-o scrisoare din februarie 1927. La un moment dat, atenția îi este reținută de atitudinea de liniște și siguranță a ortodocșilor prezenți la întruniri, contrastând cu gravitatea protestanților „în pradă parcă a unui sentiment de responsabilitate a propriei lor mântuiri; ca și cum și-ar fi ținut singuri în mână soarta” (M.V.).
Dintre cei care urmau să devină nume cunoscute ale spiritualității interbelice, la data în care Vulcănescu alcătuise fișele sale, Profesorului îi fuseseră elevi filozoful Ștefan Teodorescu, stabilit după război în Germania Federală, Stelian Mateescu, autorul Doctrinei absolutului (1933), Constantin Floru, în înterbelic asistent onorific al lui Nae Ionescu și în comunism lipsit de drept de semnătură și devenit de nevoie traducător al lui Hegel și al lui Nicolai Hartman. Mircea Vulcănescu îl citează și pe viitorul diplomat Dumitru Cristian Amzăr, traducător al lui Kant și cel care s-a ocupat de îngrijirea cursurilor lui Nae Ionescu, în prima lor formă, litografiată. Fermecătorului profesor îi mai fuseseră studenți Vasile Băncilă, care urma să scrie o lucrare de referință despre filosofia lui Lucian Blaga, precum și istoricul P. P. Panaitescu, care a fost întemnițat de uneltele ocupantului sovietic al României, cum s-a întâmplat și cu Ernest Bernea (1905-1990), bătut de Securitate la vreo optzeci de ani.
În tentativa de cunoaștere, sau, mai degrabă, de intuire a fizionomiei spirituale a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, în decembrie 1926, își pusese întrebarea: „De unde vine farmecul particular și înrâurirea incontestabilă a acestui gânditor asupra tineretului?”
Schițând un răspuns, el enumeră în primul loc „stimulentul” pe care o gîndire vie îl exercită asupra tinerilor, apoi „varietatea” problemelor dezbătute de Nae Ionescu la cursurile și seminariile sale, precum și „noutatea” de abordare a problemelor. La acestea mai adaugă: (a) simplitatea cu care profesorul reușea să înfățișeze cele mai complexe probleme; (b) ascuțimea de spirit cu care analiza o teorie pentru a-i descoperi supozițiile fundamentale; (c) „luminarea” problemelor de logică sau de filosofie prin înscrierea lor într-un cadru mai larg; (d) „preocuparea expresiunii corecte și nepretențioase”, pe care o considera „un imens ascendent în formarea stilului filosofic al studenților săi”. Despre stilul de expunere propriu profesorului Nae Ionescu, fostul student notează prezența „amănuntelor pitorești, străfulgerări de ironie și umor neaoș care amintesc de multe ori pe Creangă”. De altfel, ele și atrăseseră „criticile câtorva pedanți” (M.V.). După niște ani, Mircea Vulcănescu avea să țină o conferință de mare succes pe tema lui Creangă pe care o va difuza și în cadrul emisiunii „Universitatea Radio” (vezi Mărgărita Ionana Vulcănescu, Memorii – Jurnal, vol. I, București, 2013, p. 248).
Mai presus de toate însă, Mircea Vulcănescu sesizase la fostul său profesor „simțul unității structurale a cugetării filosofice”. Fiindcă Nae Ionescu era unul dintre „fruntașii așa-zisei renașteri ortodoxe”. Venit din Germania unde-și trecuse doctoratul cu o teză de logică matematică, profesorul abordase probleme cu totul neobișnuite în învățământul filosofic românesc de până atunci, precum deismul, teismul și panteismul ca soluții la problema Dumnezeirii.
„Să vorbești despre creștinism și filosofie creștină în Universitate, era, prin 1921, o adevărată revoluție” urma să observe și Mircea Eliade în postața volumului naeionescian pe care l-a îngrijit (Roza vânturilor, București, 1937).
Prin discuțiile cu Nae Ionescu, discipolii – adunați în jurul unicului creator de școală filosofică – aveau posibilitatea să-și lămurească cele pe care le gândeau. Iată ce consemnează în acest sens tânărul Mircea Vulcănescu: „Personal am considerat întotdeauna orișice discuție cu Dânsul ca un examen al meu propriu, cu scopul de a mă lămuri până la ce grad am adâncit o chestiune. Primele rezultate au fost, lesne de înțeles, dezastroase! Dar nespus de stimulente -adevărate lovituri de bici intelectual; să vezi că te prăbușești în contradicții sau nelămuriri insuficient gândite. Mai tîrziu, posibilitatea de a-i rezista-n discuție îmi dădea adevărate plăceri superioare” (M.V.).
Fragmentul apare și în monografia despre Nae Ionescu redactată în anii patruzeci. În „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut” (1992), Mircea Vulcănescu zăbovește asupra filosofiei religiei, scriind că prin acele cursuri naeionesciene, gândirea sa preocupată în special de astfel de chestiuni, „s-a ciocnit direct cu mintea lui Nae Ionescu într-un conflict de probleme” care îi erau cu mult mai dragi „decât toate logicile din lume” (p. 41).
O dovadă în acest sens o constituie scrierea lucrării „Două tipuri de filosofie medievală”, publicată în 1942 în volumul de texte și studii „Izvoare de Filosofie” în același număr în care apăruse frumoasa lecție inaugurală a lui Nae Ionescu, „Funcția epistemologică a iubirii” (1919). Pentru că, dincolo de diferențierea tipologică a filosofării creștine pornită pe urmele lui Augustin sau pe cărările tomismului, diferențiere care poate duce, sub anume raporturi, la un conflict de atitudini, punctul de ajungere, către care Mircea Vulcănescu își îndreptase cugetarea, nu era altul decît „iubirea” care înalță sufletul spre „izvorul vieții întregi, care este iubirea ziditoare a lui Dumnezeu” (M.V.). Datarea amplei lucrări subintitulate „Schița unui conflict de ordin problematic”, Paris, 1927 – București, 1942 indică interesul pe care Mircea Vulcănescu l-a purtat filosofiei medievale încă din perioada studiilor sale din capitala Frantei, mai precis din epoca vizitelor făcute lui Jacques Maritain.
În timpul terorii ideologiei ateiste de după 1945, gânditorul religios Mircea Vulcănescu avea să-i treacă lui Alexandru Dragomir prețioasele volume de Patristică procurate de la Paris. Dragomir le va ascunde la preotul Bisericii Oțetari. Mai apoi, aceste cărți din biblioteca filozofului martirizat se pare că au ajuns în Biblioteca Patriarhiei, fără consemnarea provenienței lor. La o „anonimizare similară a fost supus și fondul de carte provenit fie din arhiva lui Mircea Eliade rămasă în țară, la sora lui, fie din donația de carte rară (cca 1000 de buc.) ajunsă în 1984 din America în România comunistă, pentru care filosoful religiilor n-a primit nici o confirmare oficială. Abia după un an și jumătate de la donație, marele savant primește – prin „oficialul” Handoca – o oarecare fițuică de mulțumire.
Reluând întrebarea „de unde vine influența netăgăduită a profesorului Nae Ionescu asupra tinerei generații?” iată răspunsul formulat de Mircea Vulcănescu în 1931: „Cauza e că gîndirea d-lui Nae Ionescu e în necontenită frământare. Gândul său nu e niciodată «învățat», ci totdeauna proaspăt, viu. În fața auditoriului, dl Nae Ionescu nu profesează, ci gândește. Trăiește, rând pe rând, problemele pe care le prezintă publicului său; le presimte neliniștile, le dezbate și le rezolvă necontenit cu sine, fără a ști, la plecare, unde va poposi și unde va ajunge, așa cum se întîmplă cu tot ce e viu. Auditorul este astfel, pe rând, surprins, interesat, pasionat, solicitat să cerceteze el însuși, să se întrebe, să caute și să rezolve. Rari sunt, într-adevăr, oamenii care să poată face pe alții să gândească, așa cum îi stimulează, la cursurile lui, Nae Ionescu. Așa se face că, în cei zece ani de când e conferențiar, în timpul cărora d-sa a făcut aproape 20 de cursuri, nu s-a repetat niciodată de două ori la același curs. Chiar atunci când împrejurările didactice l-au silit să reia o materie făcută, problema a fost reluată de la capăt, pe altă față, cum se poate vedea din compararea celor două cursuri de istorie a logicei din anii 1924-1925 și 1929-1930.”
După ce primise „Dimensiunea românească a existenței”, Emil Cioran i-a scris în 1944 prietenului său următoarele rânduri: „Dacă evenimentele n-ar fi așa cum sunt și eu n-aș fi buimăcit de ele, m-aș apuca să scriu complementul negativ al acestei superbe Dimensiuni, în umbra căreia puținătatea mea se desfată, neînstare să reziste măgulirii. Cum aș putea asista pasiv la o dedicație înscrisă subt cea mai substanțială tâlcuire a întâmplărilor valahe?” (vezi rev Manuscriptum, nr. 1-2 (102-103) Anul XXVII, Număr special Mircea Vulcănescu, p. 266).
În cercetarea personală pe care a intreprins-o asupra existenței, filozoful Mircea Vulcănescu ajunge la un rezultat de-a dreptul spectaculos, rămas din păcate decenii de-a rândul aproape necunoscut din pricina satrapilor de la cenzură care nu a îngăduit retipărirea lucrării decât în 1984 în revista „Caiete Critice” (București, 1983) scoasă de Eugen Simion (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983, anul „Mircea Vulcănescu” , în rev. „Convorbiri literare” , Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, aprilie 2001, p. 38).
Alexandru Dragomir (vezi vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, 2004), înregistrat de Fabian Anton pe 15 iunie 2000, nutrea convingerea că, și în condițiile în care din opera fostul său profesor Mircea Vulcănescu ar fi rămas numai „Dimensiunea românească a existenței”, numai din ea singură se poate vedea „cine a fost Vulcanescu, și ce largi posibilități și orizonturi deschide gândirea lui”.
Desigur, dacă „ar fi să o iei și să o interpretezi” (A.D.) din perspectivă filozofică. Nu luată și instrumentalizată cu șabloanele proletcultistului Zigu Ornea, adorat de autoarea de poeme nerușinate (Marta Petreu, Poeme nerușinate, Ed. Albatros, 1993, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un „sonor” dicţionar, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/).
La reușita lucrării sale asupra „dimensiunii” existenței a contribuit, și nu într-o mică măsură, experiența cumulată în verile în care, prin satele românești, Mircea Vulcănescu devenise filosoful Școlii gustiene de sociologie, înteresată de viața și de spiritualitatea țăranului român (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Locul filozofului Mircea Vulcănescu în Școala Sociologică a lui Dimitrie Gusti).
În volumul despre Nae Ionescu redactat, foarte probabil, prin anii 1941-1944, dar completat și în următorii doi ani, Mircea Vulcănescu notează reacția sa de profundă uimire în fața creștinismului orientat în întregime spre viața de dincolo: „Nae Ionescu ne aducea vedenia unui creștinism metafizic, care trăia integral din contemplarea liturgică a unui Dumnezeu extatic” (cf. Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, 1992, p.44). Exaltărilor pentru valorile sociale ale „Predicii de pe munte”, mai consemnează trăiristul Vulcanescu, Nae Ionescu „le opunea un creștinism asocial și exclusiv teocentric, a cărei singură maximă era iubirea de Dumnezeu, față de care «iubirea aproapelui», care nouă ni se părea cheia creștinismului, apărea numai ca o rătăcire apuseană” (ibid.).
Surprins de gândirea lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu mărturisește că nu i-a pătruns gândul decât mai târziu, când a putut să descopere singur cum actul religios „nu se țesea în intimitatea singurătății (…), ci între Dumnezeu și lumea întreagă”, legată de om printr-un sentiment de solidaritate intimă, în păcat și în suferință, care transforma experiența lăuntrică, „dându-i acel sentiment de tărie și de durată, pe care n-o capeți decât prin comunitatea tradiției” (ibid., p. 45).
Particularele înfățișări ale creștinismului prezentat de Nae Ionescu la ultimul său curs de metafizică din 1936-1937 au avut o mare rezonanță în sufletul lui Vulcănescu. Ele apar cumva transfigurate în paginile pe care le-a așternut pe hârtie despre „misterul creaturii” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul creaturii în hieroglifă vulcănesciană) sau despre „Dimensiunea românească a existenței”. În ultima scrisese că la românii „existența are sens de primire (/pătimire) a ceea ce este dat de la Dumnezeu să se întâmple” (M.V.).
Emil Cioran insera între silogismele apărute în 1952 ideea că „la ‘vie’ est une occupation d’insecte” (Sylogisme de l’amertume, Paris, 1952), referindu-se desigur la viața celor mulți, asemenea furnicilor trăitoare în societatea pe care instinctiv o formează. Modelul furnicarului uman a fost mereu ispititor pentru dogmaticii ideologiilor totalitare. Proslăvind muncitorimea lipsită de cultură (pe acel „băcan” de care vorbea Noica vizitatorilor săi), totalitarismul comunist a suportat cu greu existența oamenilor ieșiți din rând cărora, imediat după 23 aug. 1944, le-a interzis difuzarea scrierilor, ucigându-i în închisori politice și marginalizându-i.
Poate chiar cu gândul la oamenii de excepție care au fost Mircea Vulcănescu și Nae Ionescu, Emil Cioran mai consemnase printre alte aforisme că au existat vremuri „ce le răscumpără pe ale noastre” (cf. Cioran) în care, alături de filozofi care scriau, existau și filozofi care gândeau fără să-și noteze gândirea și fără a fi mai puțin prețuiți decât ceilalți. Lucrurile s-ar fi schimbat de când „l’oeuvre est devennue l’absolu du vulgaire; ceux qui n’en produisent pas sont considérés comme ‘ratés’. Mais ces ‘ratés’ eussent été les sages d’un autre temps; ils rachêteront le nôtre pour n’y avoir pas laissé de trace”.
În coșăria închisorii Aiudului, Mircea Vulcănescu spunea tinerilor întemnițați că „numai credința îl împacă pe om cu viața sa oricât de mizeră. Meditația doar îl ajută să-și înțeleagă viața…Chiar închis, cel sus-ținut (i.e. ținut deasupra de o credință religioasă) nu este lipsit de libertate, căci în jurul credinței sale el zboară cât dorește. Păstrarea oricărui fel de aripi spirituale anulează starea de prizonierat fizic, păstrând vie în om dorința de a trăi și respectul pentru viața pe care i-a dat-o Dumnezeu (cf. M.V., vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt si Fotografia de 14 ani de Mircea Eliade).
Marele stilist francez de origine românească, într-o scrisoare adresată la Paris uneia dintre fiicele lui Mircea Vulcănescu, îl asemuiește pe filosoful martirizat cu un sfânt „evadat dintr-o icoană” : „Cu cât mă gândesc mai mult la tatăl dumitale, cu atât îmi apare că și el era o excepție uimitoare, că tot așa și el trebuie să fi înlăturat prin vreo minune blestemul nostru al tuturor. Poate să pară nebunie să afirmi despre un spirit cu adevărat universal că nu gustase din fructul blestemat. Totuși, așa trebuie să fie – căci știința lui prodigioasă era îmbinată cu o așa mare curățenie, încât n-am întâlnit niciodată una asemănătoare. Păcatul strămoșesc, vădit în noi toți, în el nu se vedea, în el care era solid construit și în trupul căruia se adăpostea, paradox miraculos, un sfânt evadat dintr-o icoană” (cf. Cioran, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran despre Mircea Vulcănescu, referat citit la Colocviul internațional organizat de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu cu ocazia sărbătoririi centenarului nașterii lui Cioran).
„Generația mea – spunea Petre Țuțea –, a debutat în euforia realizării României mari și a murit în închisorile comuniste” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, 1918-2018, o privire filozofică asupra istoriei României).