Comemorarea, în 1986, a trei sute de ani de la data scrierii de către marele cronicar şi dregător român, Miron Costin (1633-1691), a poemului Istoria în versuri polone despre Ţara Moldovei şi Munteniei s-a constituit într-o mare sărbătoare pentru literatura română. Stolnicul – în nomenclatura de azi: diplomatul – a făcut parte dintre cronicarii români care, așa cum a scris marele istoric Nicolae Iorga, au luat lumină din Polonia. El a studiat – ca și alți tineri moldoveni – la Bar și Camenițe, teritoriu ucrainean azi, unde bunicii și străbunicii săi dețineau moșii întinse. La școlile românești de aici, cronicarul și-a însușit limbile polonă, rusă, greacă și latină. Poemul menționat mai sus, prescurtat denumit Poema polonă, a fost dedicat, sub formă de epistolă, prietenului său Marcu Matezynski. În scrierea sa, umanistul Miron Costin, și-a propus să demonstreze lumii – am spune azi – romanitatea poporului nostru și a latinității limbii sale, exprimată în sintagma „de la Rîm ne tragem”, adică de la Roma.1 Scopul nemărturisit al dregătorului român a fost de a-i determina pe poloni, prin mesajul lansat, să ne ajute pentru eliberarea meleagurilor carpatine de sub asuprirea otomană. În același timp, prin scrierea la care ne referim, oferea creștinătății, înaintea Descrierii Moldovei – realizată de Dimitrie Cantemir –, posibilitatea de-a afla elemente esențiale cu privire la istoria, geografia și organizarea politică a românilor. Poema a fost scrisă în limba lui Jan Kochanowski, la Daszow, dedicată fiind – cum am menționat mai sus – prietenului său, Marcu Matezynski. Din scriere s-au păstrat două manuscrise. Unul, în Biblioteka Czartoryskich din Cracovia, cel după care eminenta polonistă şi scriitoare Elena Linţa i-a asigurat traducerea, al doilea, intrat în patrimoniul Bibliotecii Zaluskich de la Varşovia. Cel din urmă a fost publicat de P. P. Panaitescu în 1929, el fiind considerat „variantă definitivă”. Exemplarul, în manuscris, a fost însă ars în timpul celui de al II-lea Război Mondial.
Efortul încununat de succes al traducătoarei şi iniţiativa revistei Manuscriptum de-a publica integral acest text, extrem de important şi insuficient cunoscut al culturii medievale româneşti, merita a fi relevat, la trei secole de la scrierea lui. Menţionăm, totodată, că el a fost prezentat în limba română doar printr-o referire, aparţinând lui Bogdan Petricieicu Haşdeu, care luase iniţiativa publicării textului, în 1865, în Arhiva istorică a României – lucru care nu s-a mai petrecut.
Personal, am subliniat în câteva rânduri faptul că scrierea Istoria în versuri polone despre Ţara Moldovei şi Munteniei poate fi considerată prima introducere pertinentă despre Istoria Ţărilor Române pe care cronicarul şi demnitarul moldovean a scris-o – lucru pe care îl vom mai întâlni abia la Tadeu Hyzdeu, în secolul al XVIII-lea.2 Se pare, totodată, că poemul a fost chiar declamat, de cronicar, personal, la Curtea monarhului polonez Jan Sobieski. Aceasta la Wilanow. El se mândrea cu faptul că a fost cel care a despresurat de turci Viena la 1683, declanşând astfel descreşterea imperiului otoman. Menționăm, totodată, că puţin a fost şi este popularizată, în Polonia, participarea la această bătălie istorică a unor oşteni moldoveni şi munteni, ei fiind integrați în cadrul cavaleriei uşoare poloneze. Elementele de mai jos au fost descoperite de eminentul medievist român, Constantin Rezachievici, în arhivele de la Varșovia – studiate cu mare acribie de marele medievist – și care demonstrează că, în secolul al XVII-lea, întreaga călărime uşoară a lui Sobieski era compusă din 31 de „steaguri moldovenşti” (chorągwie woloskie”) – cuprinzând 2422 de călăreţi, care reprezentau 13% din cavaleria regelui. Mai mult de jumătate din ei aceşti călăreţi au fost înrolaţi în vederea campaniei din 1683. Participarea respectivă este consemnată în registrele de plăţi ale soldelor, întocmite imediat după bătălie. Mobilizarea călăreților a început, după hotărârea Seimului general din 17 aprilie 1683, ca urmare a încheierii Tratatului de alianţă polono-imperial din 31 martie (1 aprilie), sub presiunea directă a regelui. Pe lângă „steagurile moldoveneşti”3 amintite mai sus, în oastea lui Sobieski s-au mai aflat două companii de pedestrime majoritar moldo-munteană, aşa-zişii „ieniceri” (după echipamentul lor), din care făceau parte Nicolae Haşdeu, nepotul de soră al lui Ştefan Petriceicu (un strămoş al învăţatului B.P. Haşdeu); acesta conducea un steag de husari, plătit din banii săi (în timp ce o rudă a sa, Gh. Haşdeu, comanda unul din cele 31 de „steaguri moldoveneşti”). Singurul steag de călărime „căzăcească”, de tip uşor, era condus tot de un moldovean, Apostol Chigheci, şi cuprindea mai mulţi compatrioţi. Tipul de oştean de cavalerie uşoară „typ woloski” se va păstra în structurile armatei polone până la începutul secolului al XVIII-lea, cu toate că în steagurile respective nu mai slujeau români.
După încheierea campaniei antiotomane, la mijlocul lunii octombrie 1683, „steagurile moldoveneşti” au participat – sub conducerea lui Sobieski – la bătăliile faimoase, pe atunci, de la Parkany-Gran (Strigoniu) din 7 şi 9 octombrie; cu alte cuvinte, comandanţii imperiali au ştiut să profite de reculul rapid al expansiunii otomane.
Redând cu multă fidelitate valenţele originalului, textul transpus în româneşte de universitara Elena Linţa dovedeşte unui cerc tot mai larg de cititori români că Miron Costin a fost nu numai un dregător de frunte şi un mare cronicar român, ci și primul popularizator al Principatelor Române şi al istoriei lor4 peste fruntariile Moldovei şi ale Munteniei. Conștient de modul în care raporturile de forţă pe plan internaţional vor evolua, într-o perspectivă apropiată şi îndepărtată, acest „păzitor al solului veşnic” îşi pune pana şi întregul său talent pentru a dovedi aceasta străinătății, vecinului încă în ascensiune, ţării din care își „luase lumină”, scriind Poema polonă. Personal, l-am considerat drept imnul în care Miron Costin a încercat să demonstreze vecinilor din nord – așadar străinătății – sorgintea românilor şi ce-au însemnat ei şi ţara lor.

 

 

De patria-mi deplânsă şi-ai ei locuitori,
Despre Moldova vă vorbesc, o, nobili protectori,
Ce colonişti avut-a în Daciile amândouă,
Până ce-n trei se rupse la împărţirea nouă.
În ţara cea cu Şapte Cetăţi ei au venit
Duşi de Traian acolo, cu dacii-au vieţuit,
Zişi de la Olt – oltenii sau muntenii de la munte,
Unde romanii coloni aşezatu-s-au în frunte.
A treia-i Ţara Moldovei, nume de râu păstrătoare,
Din Maramureşul stâncos şi până la ţărm de mare
Şi continuă, ca primii, tot români să se numească,
Că din Roma ei se trag nimeni să nu se-ndoiască.

 

 

Aşa cum remarcam, pentru a-şi face ascultat mesajul, în principal – pentru a deveni cât mai convingător –, Miron Costin n-a recurs la înaintarea în fața acestui monarh destul de înfumurat, cu anumite veleităţi literare, a unui demers anost ori sec, conținând informaţii despre Ţara lui şi romanitatea de pe meleaguri româneşti, ci a unuia p o e t i c. Costin-dregătorul moldovean, predecesorul lui Cantemir, alege să îi prezinte, într-o aleasă limbă literară poloneză, pentru care mulţi din curtenii săi îl puteau invidia, soarta unui neam care luptase secole de-a rândul, din toată fiinţa, împotriva duşmanilor din afară. Miron Costin poetizează cu aplomb, dezinvoltură şi rafinament, folosind şi sursele polone cele mai credibile până în vremea sa: Kromer, Stryjkowski, Bielski, Piasecki etc. Cronicarul român demonstrează că istoria neamului său a fost o luptă continuă dusă împotriva împilatorilor. Ca un demn înaintaş al lui Eminescu, Miron Costin prezintă actele de vitejie ale moldovenilor împotriva tătarilor, realizând minunate descrieri ale cetăţilor româneşti, ale râurilor şi munţilor de pe cuprinsul ţării.

S-au oprit apoi la Siret hoardele tătare,
Unde-i acum târgul Roman, începând o apărare,
Dar nerezistând la luptă, ei la râu au apelat
Şi din Siret tot luptând au perseverat.
………………………………………………………………….
Dar din spate învingătorii împingeau amar,
Apa râului stătuse de cadavre stăvilar……..

Cu această scriere, respectiv transpunere artistică în româneşte, figura lui Miron Costin, ca scriitor şi bărbat de acţiune (bărbat de stat – am spune azi), dovedește că Stolnicul și poetul a fost un militant convins de lupta dreaptă dusă de înaintași pentru binele şi slava neamului. În contextul respectiv, statura lui este aşa cum a văzut-o şi compatriotul său, Wladimir Hegel5, venit în România la 1875 și devenit profesor al lui Constantin Brâncuși; monumentul realizat de Hegel la Iași ne amintește de chipul unui sarmat polonez, în straiele tipice acestei culturi. Nimic mai fericit pentru o figură atât de luminoasă.

 

 

Note
1 Roma – Rzym în limba polonă. – NM.
2 Cf. Nicolae Mareș, Tadeu Hyzdeu, Przedstawiciel Polskiego Oswiecenia /Tadeu Hașdeu – reprezentant al Iluminismului polonez/ în Przeglad Humanistyczny – Warszawa – 1970.
3 Cf. Constantin Rezachievici, „Steagurile româneşti” din oastea lui Jan Sobieski în campania pentru eliberarea Vienei (1683), după un izvor polon, în Revista de istorie, XXXVI (1983), nr. 6, p. 620; ibidem. Rolul Românilor în apărarea Europei de expansiunea Otomană secolele XIV-XVI: evoluţia unui concept în contextul vremii, București, Editura Albatros, 1998.
4 Sublinierea mea – Nicolae Mareș.
5 Nicolae Mareș, Wladimir Hegel, un sculptor român cu rădăcini poloneze, în „Biblioteca Bucureştilor”, nr. 9, septembrie 2010, pp. 4-5; Wladimir Hegel și arta monumentală românească, în „Portal-MĂIASTRA”, nr. 2 (43)/2015, pp. 30-32. 3. Nicolae Mareș, Eminescu universal. Receptarea personalității și a creației poetice – ePublisher, 2018.