Ioana Ieronim
Zoom
Editura Tracus Arte, București, 2022

 

 

Poeta Ioana Ieronim nu este amintită, la diverse bilanțuri, în „ariergarda” poeticească românească de azi, alături de nume ca: Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Angela Marinescu (Marcovici) sau chiar Marta Petreu, să zicem, dar are un statut aparte, în imediata apropiere a acestora, unul din cele 12 volume de poezie ale sale – Trecere, petrecere, 2019 – fiind încununat cu Premiul „Eminescu” al Academiei Române. Este și una din cele mai importante traducătoare de literatură anglo- americană de la noi, îndeplinind, între altele, și funcția de atașat cultural al ambasadei României la Washington.
Autoarea își alege drept titlu al volumului de față un termen din arta fotografică, prin care se focalizează distanța față de un obiectiv, în strictă interdependență cu noțiunea de timp suspendat, tempo rubato (timp furat), punându-ne în vedere și faptul că „o galaxie moare sub ochii telescopului”, în vreme ce „profesăm arta conciziei”, iar „degetele ni s-au încleștat peste/ un pumn de cuvinte de semințe captive”. I s-a pus „pata” pe zoom și pace, pentru că în acest volum nu face altceva decât să apropie și să îndepărteze cititorul (nota bene) – precum la luarea de imagini cu aparatul de rigoare – de acel univers inconfundabil și indestructibil al propriei vieți, cu reiterarea arealului fabulos și mitic al copilăriei: „Du-te în locul unde ai crescut/ și vezi ce găsești/ dar e mai lungă calea pe care trebuie s-o străbatem – înainte- sau înapoi?- / ca să-nvățăm limba pe care-o vorbeam odată/ cu Împărăteasa albinelor, Regele Păstrăv, Tatăl lupilor, sau Muma Șerpilor din bătrâni (…)” (Viteza clipei).
Poeta își pune, la un moment dat, niște întrebări mirabile și frugal- evanescente, fluxul energizării ontice fiind conectat la o sursă de sensuri motrice, ca într-un corolar de infailibilități; iar aceasta aduce în prim- plan o emoție aurorală, nu departe de misteriile și intimitățile transcendenței esențializate metafizic: „M-am schimbat? În ce fel? Ce se întâmplă/ când vrei să fii martor – invizibil – / să fii doar privire/ privirea care nu dereglează/ răspândită în poveștile altora?/ Nu, niciodată, nicicând, fără întoarcere/ – cum își schimbă culoarea la vremea când/umbrele se alungesc, se revarsă peste margine/ și propria viață rămâne între paranteze? M-am schimbat? În ce fel? Cum era?/ Cum a fost?/ fulgii răzleți de zăpadă în martie/ mi se topesc pe obraz/ mi se prind în gene/ la fel ca atunci/ la fel ca atunci” (M-am schimbat?). Aș numi acest mod de ofensivizare lirică drept o adevărată ieronimizare anti… transumanism, abstractivizări factice, și mizerabilisme care încearcă să deturneze poezia de la acel dat originar al său, al autenticității, perenității și emoției. „Cine dorește (vrea) să i se usuce sufletul și simțirea, n-are decât” (…) Așa aud o voce interioară – poate a lui Sing?… – parcă frăgezită de acele contrarietăți, cutume contrafăcute și arbitrarietăți.
Ioana Ieronim are acea capacitate rară, în poezia noastră de azi, (dar și în cea europeană, aș îndrăzni să zic) de a ingenuiza versurile, de a le face vibratile și chiar… înveșmântate în armură inexpugnabilă, pentru că pare a fi imună la atacurile subversive ale celor care urăsc Poezia și vor cu înverșunare aneantizarea ei, dispariția din peisaj. Sunt și eu de vârsta dumisale, dar (să mi se scuze alăturarea) suntem, iată, niște combatanți împotriva celor care se înverșunează să creadă că omul, în general, nu mai are nevoie de sentimente, că, pretind cu asiduitate aceștia, inteligența artificială ar putea deveni, s-ar… cuveni chiar, să devină suverană. Ei bine, prin ceea ce citez în continuare, încerc, oarecum, (mulțumesc Ioana Ieronim!) să-i ating binișor peste bot: „O stare dincolo de cuvinte mă stăpânea în fața musafirilor,/a necunoscuților. Încredere, teamă, bucurie, silă…/ «Mereu se adeverește ce simte copilul…»/ comentau între ei când și când părinții./ Nu spusesem nimic. Dar știam ce vor ei să spună./ Poate de miros era vorba/ mirosul de jivină pe care-l avem la început/ și se pierde./ La vremuri de primejdie/ simțuri ascunse învie” (Mirosuri de jivină aveam în copilărie). Sau: „Ți-aduci aminte când duceai la perfecțiune/ zâmbetul fără de griji/ cum te adăposteai într-un surâs/ numărând până la trei-/zeci și trei/ înainte de a deschide ușa acasă?/ Mai știi cum plecai dimineața/ culegând la nimereală surâsul de ieșit în lume?/ pe când nevăzută durerea te țintuia/ în mijlocul haitei de lupi iscați din umbre” (Adăpostul surâsului). Oricum, dacă vor pretinde că au ceva în comun cu poezia, o vor face, probabil, cu limbile împleticite, după ce vor fi citit aceste citate din Ioana Ieronim.
În Zoom aflăm și poezii istoricizate, ca să zic așa, cum ar fi cea despre incendierea Bibliotecii Centrale Universitare, la evenimentele din decembrie 89, – „Ceas pustiu la miez de zi. Ger și zăpadă.Înghețată în aerul/cristal ruina bibliotecii. Turlele zdrențuite. Ferestrele găvane/ căscate. Ochii arși.” – , fuga din prizonierat a tatălui – „a fugit din prizonierat târându-și genunchiul rănit/ a supraviețuit cu frunze și rouă până la marginea satului/ l-au găsit fără cunoștință pe miriște, l-au recunoscut, l-au purtat pe brațe acasă” – și gustul cojii de mesteacăn : „Ce gust are coaja de mesteacăn?/ … De unde să știi? Îți spun eu./ Dulce. Se poate mânca./Poți mânca și jumări de sânge/ Eu lucram la abator. Norocul meu./ Mă lăsau uneori să iau o cană de sânge. Asta/ mi-am permis uneori. (…)/ Așa a fost. Eu de copil am măsurat viața./ Adică moartea.” Ba chiar și poezie politică, sau mai bine zis atitudinală, încrustată în vaticinara contemporaneitate, despre „blocul de est”: „Ziduri, ziduri, buncăre, drone, radare, blindate/ elicoptere, cortine de laser, camioane telescop!/ Închideți frontierele, dublați teritoriul nimănui/ trageți fără avertisment, radeți pădurile/ arați! ca în palmă să fie cât vezi cu ochii. (…)”(pag. 67).
Cred că poeta Ioana Ieronim merita o luare în seamă mai acătării de către critica literară, rămânându-ne măcar speranța că aceasta se va întâmpla (treziți-vă la realitate neicusorilor critici literari mai mult sau mai puțin elitiști!) de acum înainte.