Spre deosebire de globalizare, formă a schimbării culturale generată atât de factori interni, cât şi externi, modernizarea, prin caracterul său eminamente cumulativ, este asociată factorilor interni: invenţie şi inovaţie culturală. Modernizarea presupune, aşadar, căi creative de rezolvare a unor probleme cu care se confruntă societatea, şi, implicit, schimbarea din interior pe care o propune cultura. Încă mai persistă ceaţa confuziei dintre globalizare şi modernizare (concepte parţial superpozabile), ca urmare a asimilării globalizării, în limitele proiecţiei lui Samuel Huntington, cu occidentalizarea, și asta în ciuda faptului că politologul american a decupat şi decuplat modernizarea de occidentalizare, chiar avansând ideea indigenizării prin modernizare. 
Aflată sub presiunea factorilor cu caracter civilizator, societatea se schimbă. În urma acestei schimbări – o adaptare la nou, care nu provine întotdeauna din interior – soluţia de răspuns este adaptarea socială. Adaptarea, extrapolând teoria structuralistă a lui Jean Piaget, este rezultatul nevoii de cunoaştere, generând la rândul ei nevoia de cunoaştere nouă şi, implicit, de nouă adaptare. Aceste salturi continue: cunoaştere – adaptare – elaborare nouă – cunoaştere – readaptare ş.a.m.d. conduc şi la apariţia decalajului, în perioadele de tranziție, dintre schimbarea socială şi cea culturală, posibil de investigat, menţionează Grigore Georgiu „prin grila raportului dintre tradiţie şi inovaţie, care reprezintă un mecanism universal de evoluţie şi schimbare, întâlnit în toate societăţile şi în toate epocile”1. Inovaţia culturală, în aceşti termeni, pierde din înţelesul clasic de noutate, rezolvare nouă a unei probleme, fiind înţeleasă îndeobşte în limitele preocupărilor aplicative şi implementării acestora în practicile culturale existente. Sensul prim al inovaţiei: noutate, schimbare, prefacere, îşi păstrează intact înţelesul în cazul schimbării sociale. Invenţia culturală (un termen utilizat eminamente în literatura antropologică de sorginte anglo-saxonă) reprezintă o sintagmă substitutivă unei realităţi culturale din nevoia de nou, în timp ce inovaţia culturală implică o provocare, necesitatea de adaptare, de aliniere la anumite cerinţe de natură socială, menționează antropologul Gheorghiță Geană: „Cultura reprezintă, totodată, un câmp propice inovării, privilegiat chiar prin implicarea capitalului de creativitate. Aici, în afară de nuanţa rezultată din scoborârea în stratul etimologic, intuiţia ne dă ghes să mai facem o distincţie, deşi aceasta trebuie luată „cum grano salis”. E vorba de contextul motivaţional. Invenţia pare în primul rând rezultatul unui joc, al unui neastâmpăr al inteligenţei. Inovaţia, în schimb, pare a se produce pe fondul unei carenţe, al unei obstrucţii prin care realitatea îl provoacă pe om, nemailăsându-l să-şi desfăşoare activitatea în condiţiile de până atunci”2. (Geană, 2009:3).
Nu orice schimbare socială, datorată invenţiilor tehnice şi aplicaţiilor comercializabile în practică, produce la rândul său o schimbare de ordin cultural. Pot apărea discontinuităţi în întregul socio-cultural, ultimul secol încheiat fiind caracterizat de prevalenţa schimbării culturale modernizatoare în raport cu tradiţia şi cu fragmentarea accentuată. În aceste condiţii nu este surprinzătoare radicalizarea acţiunilor tradiţional(ist)e faţă în faţă cu accelerarea schimbărilor tehnologice, procesuale, organizaţionale etc. Acest sens al schimbării, dinspre social înspre cultural, este explicit. La un nivel mai subtil, schimbarea culturală determină o schimbare socială mai amplă. Cauzal, şi tot în limitele tari ale înţelegerii, dar în manieră implicită, societatea este (pre)determinată cultural. Factorii non-economici ai dezvoltării (Georgiu), cum ar fi educaţia, cunoaşterea, comunicarea, nivelul de socializare politică, configurează liniile de dezvoltare socială ulterioară. Vorbim, aşadar, despre nişte linii de forţă care prefigurează schimbarea, nişte direcţii de cristalizare socială, nişte engrame care permit modificarea în sensul, nu neapărat riguros, de acumulare culturală. La nivel macrosocial cultura predetermină societatea, în timp ce la nivel microsocial, schimbarea culturală este prefigurată de schimbarea socială, la rândul ei angajată de inovaţia ştiinţifică, tehnologică. 
Se poate observa, prin urmare, că modificările produse în urma schimbării sociale pot contribui la o reaşezare a liniilor de forţă, dar efectul nu poate fi cel al opririi „curgerii”: doar o îngustare a albiei poate descrie reaşezarea societăţii în canon cultural. Pentru a vorbi de cauzalitatea schimbare socială – schimbare culturală de natură să producă efecte majore, cum ar fi modificarea sensului de curgere, ar trebui să discutăm despre efecte produse în urma unor evenimente majore, care să conducă la aculturaţia forţată sau impusă, unilaterală sau reciprocă, dar inegală: colonizare, invazie etc. Menţinerea în matca culturală, în aceşti termeni explicată, devine metaforă a continuităţii româneşti în limitele spaţiului național. Inovaţia socială, datorată schimbărilor de natură internă (în urma acţiunii directe a factorilor non-economici ai dezvoltării), sau schimbării de natură externă (împrumutul cultural), produce în principal schimbări de suprafaţă ale fluxului, vizibile la nivelul epocii/generaţiei. 
Nu în toate ariile culturale schimbarea socială produce preponderent modificări de formă, nu de fond. Spaţiul cultural american, pragmatic, focalizat pe eficienţă, găseşte schimbarea culturală ca intermediară în parcursul dezvoltării umane, situându-o, în limitele algoritmicului, proceduralului, inductivului, între schimbarea economică şi cea politică. În aceste limite perceptive, schimbarea culturală vizează trecerea de la valorile de supravieţuire la cele ale exprimării de sine, dar ea se produce doar ca pas intermediar în raport cu democraţia necesară. Dacă în condiţiile societăţii industriale, constată Inglehart şi Welzel3, impactul schimbării socioeconomice asupra schimbării culturale se produce cu un surplus de secularizare a autorităţii, societatea postindustrială aduce un surplus de emancipare, lipsind instanţa care legitimează (prescriptivă, normativă). Dar, avertizează Lyotard4, într-un asemenea caz, al abandonului instanţei prescriptive, idealul de libertate devine vid, iar democraţia şi arta persuasiunii se dezvoltă în paralel. Schimbarea culturală prefigurată de Inglehart şi Welzel se realizează în sens invers, al subminării culturii şi nu al fortificării acesteia. Din acest considerent, înţelesul schimbării culturale antrenând factorii non-economici ai dezvoltării poate fi negociat doar în anumite spaţii culturale, cum ar fi cel românesc, spre exemplu. 
A vedea acum, la distanță de un secol și jumătate că proiectarea modernizării societății românești plecând de la fluxurile culturale (așa cum a avut în vedere Titu Maiorescu în analiza raporturilor dinamice dintre „elementul național” și „civilizația apuseană” și în propunerea atât de menționatei teorii a formelor fără fond) a fost validă, înseamnă, implicit, și a recunoaște că fundamentul teoretic al acestei proiecții a fost consistent. Iar acesta are la bază autonomia valorilor, principiu erodat, în zilele noastre, prin media, prin persuasiunea la care pragmatismul de import și piața au supus societatea. Iar dacă teoria formelor fără fond, demitizată, nu poate fi invocată într-o societate globală, cel puțin principiul autonomiei valorilor își păstrează potențialul în schimbarea culturală din interior. Rămâne, cred, să ne întoarcem la el. 

Note
1 Grigore Georgiu. (2004). Filosofia culturii. Cultură şi comunicare. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti: comunicare.ro. p.108.
2 Geană, Gheorghiţă. (2009). Devenirea socială se desfăşoară în necontenite jerbe de inovaţii. Interviu. Revista Inovaţia socială. Anul I, nr.1. p.3.
3 Ronald Inglehart, Christian Welzel. (2005). Modernization, Cultural Change and Democracy. The Human Development Sequence. Cambridge: Cambridge University Press.
4 Jean-François Lyotard. [1986] (1997). Postmodernul pe înţelesul copiilor. Corespondenţă 1982-1985. Cluj-Napoca: Biblioteca Apostrof.