Rezonanțele momentului electoral din toamnă, prelungite emoțional fără a mai fi stinse în chip rațional, amintesc de înțelepciunea romană care pretinde multă prevedere, ira populi – insania nequit1, și care acuză nebunia telestică, rituală sau ostensivul dionisiac în care până și vechii greci își abandonau pasager raționalul apolinic, refractar oricărui tip de extaz. Știm însă că fiecare din cele patru tipuri delirante (profetic, ritual, poetic și erotic), despre care scria Platon2, ca să fie sacru, trebuia să vină nemijlocit de la zeu. Iar din mulțimea unor stranii prilejuri de aceeași sorginte rememorez furia dansului sau coribantismul contagios, că despre asta se poate vorbi în cazul a doisprezece țărani de la Kolbig, din sec. al XI-lea, care, afurisiți de preot fiindcă au întrerupt slujba de Crăciun, au dansat neîntrerupt câteva luni până au murit prin epuizare. Tot la fel, în sec. al XIII-lea, la Utrecht, vreo două sute de oameni au dansat ca posedați pe podul de pe Meuse până ce acesta s-a prăbușit și cei mai mulți au pierit sub dărâmături, lucru care se repetă aproape identic în 1374 la Aachen, iar în 1518, la Strasbourg, o femeie (Frau Troffea) atrăgea în ciuma dansului încă vreo patru sute de ciumați care, în paranoia lor, au devastat centrul orașului, apoi, tot așa, și italienii, atinși de ceea ce se va numi tarantism, se lăsau posedați de tarantella aducând în furia dansului daune la fel de imprevizibile.
În cele din urmă, spun specialiștii, totul se reduce la psihologia mulțimilor și la surprizele acesteia dacă este scăpată de sub control – câteva observații competente (Psychologie des foules – 1885; Psychologie du socialisme -1898 etc.) asupra lor nota francezul Gustave Le Bon văzând impulsivitatea, mobilitatea și iritabilitatea mulțimilor, credibilitatea lor irațională, nevoia de lider ale cărui prerogative îi erau impuse: lui i se cerea să mențină și să direcționeze forța oarbă căreia trebuia să-i dea prilejul declanșării după care nici acesta nu o mai putea opri. Altfel, „mânia poporului este o nebunie de nestăvilit, care acumulează greu și e dificil de intuit ce o poate opri”: Ira populi – insania nequit; dura cumulat et nescitur quid posit felis. Probabil că așa istoria umanității a adnotat situarea unor pusee de răzvrătire, de solidarizare, de manifestare a mulțimilor, fără discriminare, cum reține și Michel Foucault3, alături de cele revendicate pe bună dreptate de orice istorie a nebuniei.
Constituirea mulțimii la momentul „prezidențiale” este exclus să fie pusă pe seama spontaneității unei gloate (definibile prin lipsa unui scop organizator) fără intervenția inteligentă a celui care se manifestă deja ca lider (instigator). Gloata devine mulțime formulând și promovând scopuri care nu au nevoie de verificare a argumentelor fiindcă ele sunt polarizări emoționale pe seama unui fond latent, cu intensități diferite, existent în experiența de viață a celor vizați; aceștia sunt în general cei nedreptățiți și săracii care conștientizează diferențe sociale pe care liderul le transferă în dimensiuni ale ofensei unui drept, a unui principiu, a demnității ființei etc. Ofensa mulțimii, în cazul nostru, se pune în mișcare din momentul CCR sau al anulării prezidențialelor ca nesocotind principii constituționale, iar mulțimea nu mai poate fi oprită cu ușurință nici când este chemată la rațiune, fiindcă liderii instigatori, de la „tribuna” lor virtuală (inclusiv cea mediatică), își reorientează discursul spre scopul care a determinat mulțimea ca unitate de voință. Totdeauna, aceasta s-a definit aidoma mulțimilor matematice: ansambluri de elemente grupate prin formularea unei proprietăți caracteristice lor și numai lor.
Ulterior, dacă voința colectivă nu este dublată de o promisiune, mulțimea pierde din tensiunea omogenizării și se dizolvă. Așa cum au fost văzute de Gustave Le Bon, lucrurile esențiale ale mulțimilor se verifică și astăzi în principiu, dar unele aspecte au suferit modificări determinate de gradul de conștientizare socială al lor, de structura intereselor și de ceea ce el numea „suflet al mulțimilor”4, iar pentru membrii lor „este suficientă o întâmplare, de orice fel, care să-i reunească, pentru ca modul lor de comportare să capete imediat aspectul specific al actelor mulțimilor.”5 Aderarea la mulțime nu ține seama de diferențele dintre oameni: „…oricât de asemănătoare sau diferite pot fi modurile lor de viață, ocupațiile lor, caracterul sau inteligența lor, simplul fapt că ei s-au transformat în mulțime îi înzestrează cu un fel de suflet colectiv”6 nivelator și care îi determină la acțiune, iar atâta vreme cât sunt în mulțime își pierd deliberat independența și, chiar mai mult, se pot transforma circumstanțial „din zgârcit în risipitor, din sceptic în credincios, din cinstit în criminal, din poltron în erou”7.
Le Bon înțelegea prin mulțime ceea ce înțelegem și noi acum din definiția ei matematică adaptată: adunare de indivizi oarecare, fără diferență de naționalitate, de profesie sau sex reuniți în împrejurări care-i asociază ocazional și la care subscriu; în afara acestora acționează în nume propriu. Premeditarea, așadar este cu totul străină mulțimilor, spre deosebire de sindicate, de pildă, și astfel ele trebuie înțelese doar ca un potențial, ca o voință, rațiunea fiindu-le exterioară și știind că, de pildă, în fața unei autorități puternice pot deveni obediente. Miza pe clasele sociale și pe conștiința de clasă a fost, în acest caz, eroarea funcțională pe care nici comunismul nu a putut-o corecta și tocmai de acolo au venit surprizele, deși se luase ca măsură de prevedere îndepărtarea elementelor „periculoase”, care gândeau independent.
Avertismentul lui Le Bon a fost minimalizat cu toate că el numește forțele morale, „armătura vie a oricărei societăți”, care și ele își pot pierde tăria sub inconștiența brutală a maselor astfel devenite barbare, iar forța lor nu se manifestă decât în distrugeri și produc haos. „O civilizație presupune reguli fixe, o anumită disciplină – scrie Le Bon8 – trecerea de la instinct la rațiune, previziunea viitorului și gradul înalt de cultură nu pot fi lăsate în voia mulțimilor.” Această ultimă chestiune, mai ales în lumea contemporană, face ca omul de stat să nu le mai poată cârmui, însă, lucru la fel de dăunător, același om de stat trebuie să fie suficient de inteligent cât să nu se lase întrutotul cârmuit de ele. Iar imaginea lui, sădită în sufletul mulțimilor, este tot ceea ce le poate cuceri. De aceea, controlul mulțimilor este limitat și pentru lider; gândirea lor este una strict circumstanțială și unidirecțională, cum s-a mai spus. Deci nu poate fi sumativă fiindcă de aici ar decurge contradicții și, ulterior, s-ar ajunge la dizolvare, de unde și obediența lor față de conducător (Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei; Matei: 26,31).
Momentul CCR ar fi trebuit, în virtutea criteriului evanghelic, să pună capăt conflictului, însă „inteligențele” liderilor mulțimii (lipsa lor ar fi dus la risipirea turmei) au continuat în spiritul solidarizării deși potențialul energetic al acesteia trebuia să se risipească constatându-și eșecul sau zădărnicirea. De cealaltă parte, mecanismele statale de apărare au fost chemate să mențină constituționalitatea măsurii dispuse; ofensa mulțimii, însă, nu a mai adăugat nimic potențialului inițial, iar aceasta, cum s-a verificat de multe ori în istorie, nu poate să-și păstreze prea multă vreme coeziunea, tensiunile și disponibilitatea irațională de acțiune. Mulțimile produc personalism anarhic, nu diversiune, iar acesta nu poate fi prea multă vreme în contradicție cu eul social sau comunitar al cărui criteriu de realitate are nevoie să iasă din convulsie ca să revină la pacea socială, în consens cu sufletul popular și cu sociologia pedepsei. Teoria puterilor sociale9 studiază de fapt ceea ce se constituie în factor capabil să producă acțiune socială în raport cu autoritățile statului. Acestea au legitimitatea a ceea ce reprezintă, au durabilitate, sunt întemeiate și acționează reglementând principii de conviețuire sau nevoi sociale10; mulțimile, însă, sunt potențialități care pretind legitimitate ocazional și numai în legătură cu o lipsă sau cu o amenințare, se exprimă ca atitudine, pot duce la rebeliuni pasagere, nu și la revoluții a căror cauzare e procesuală și au finalitate diferită.
Apoi, zarva creată „prin rostogolire” de o anume rețea de socializare (mulțime virtuală atipică) în campania electorală din noiembrie-decembrie 2024 a determinat activare și contracarare, refulare și îngrijorare, însă, mai mult decât atât, s-a văzut că este atâta vigoare democratică în România pe câtă luciditate și conștiință națională în electorat. Simultan, totul a fost un test și pentru instituțiile de stat, când cele menite să fie vigilente au fost găsite dormind oficial în cizmele din dotare. La Roma, Cicero ar fi constatat mâhnit: Cum civitas se contra unum civem defendere non possit, ceteri inermes!11

 

 

Note
1 Mânia poporului este o nebunie de nestăvilit.
2 Dodds, E.R.; Dialectica spiritului grec, Ed. Meridiane, Buc.1983 p. 85.
3 Foucault, Michel; O istorie culturală a nebuniei ( a se vedea și lucrarea cu același titlu a lui Andrew Scull).
4 Pentru spiritualitatea românească, vezi și Eugeniu Speranția, Tradiția și rolul ei social, 1929.
5 Trimitem la Psihologia mulțimilor, publicată de Ed. Anima, Buc., 1990, p.13.
6 Idem, p.14.
7 Idem, p.17.
8 Idem, p.9.
9 Bădescu, Ilie; Noologia, cunoașterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie noologică; Ed. Valahia, Buc., 2002, p.402.
10 Eggan F., Gluckman, M.; Political Systems and the Distribution of Power, 1965.
11 Când statul nu se poate apăra de un singur cetățean, ceilalți sunt toți dezarmați.