Spune o binecunoscută și gustată parafrază românească a filosofiei lui Marx. Împărtășită, se pare, nu doar de către români, sau cel puțin aceasta este impresia pe care mi-a lăsat-o recenta vizită la cascada Niagara, în acest an, la început de iulie. 
Ajunsă în Canada, cu delegația Revistei Tribuna, la invitația Asociației Culturale Române Nae Ionescu, din Hamilton, am văzut, prin bunăvoința gazdelor care au inclus în program excursia, renumita cascadă de pe malul canadian al râului cu același nume. Un loc care s-a dezvoltat ca o destinație turistică de lux, judecând după hotelurile cu multe stele (nume cu rezonanță în lume), și prețurile extrem de piperate pentru orice ai vrea să cumperi de acolo, de la o simplă băutură răcoritoare, sau o masă frugală, până la suvenirurile care te îmbie la tot pasul în zona destinată distracției. Apropo de zona de distracție a Niagarei, aceasta seamănă mult cu satul de vacanță Mamaia de la marea noastră, doar că e ceva mai multă strălucire și, desigur, totul e mai scump. Nu lipsesc nici de aici caruselurile, un muzeu al figurilor de ceară, o casă a groazei, buticuri care vând kitschuri îmbietoare la tot pasul, și în plus (obiectiv cu care pliantele de promovare se mândresc foarte mult) o casă răsturnată în care funcționează baruri și restaurante. Dar nu despre ofertele de petrecere a timpului în stațiunea canadiană îmi doream să vorbesc aici.
Imediat ce am ajuns în apropierea cascadei, părăsind parcarea, am traversat un parc destul de întins, cu gazonul tuns, bine întreținut, și arbori cu umbra generoasă. Ce m-a frapat, tăind parcul în lățime, o scurtătură spre zona de promenadă care duce, de-a lungul răului, la cascadă, a fost aglomerația, mulțimea răspândită peste tot pe iarbă, la umbra copacilor, dar nu numai. Grupuri și grupulețe de indivizi, familii cu mulți copii, adunați sub umbrele, ori sub copaci, ferindu-se de soarele care ardea cumplit în după-amiaza de duminică, strânși în jurul unei mese improvizate, așezată direct pe jos, sau pe băncile din parc reutilizate în acest sens, unii prăjind hamburgeri pe grătare micuțe (aduse, cu siguranță, de acasă), o lume pestriță venită la picnic parcă din întreaga lume, dacă era să mă ghidez după îmbrăcăminte, în inima exclusivistei destinații de vacanță a Canadei. Femei acoperite de vălul islamic, bărbați în tradiționalul port arăbesc, sau alții purtând turbanele care făceau trimiterea spre colorata Indie, mai ales că erau însoțiți de femei în sari, copii, mulți copii, unii alergând desculți după câte o minge (seara am văzut în parcul părăsit, liniștit după agitația de peste zi, o sanda de copil, uitată probabil în graba cu care au fost strânse lucrurile, dar și multe alte resturi menajere!), toți se bucurau de o zi de vară petrecută în natură, doar că alegerea locului mi se părea ciudată. Mai ales că am aflat, întrebându-l pe Radu, cel care ne-a dus cu mașina acolo, cărei categorii sociale aparțineau oamenii aceștia. În primul rând m-a intrigat faptul că făceau focul în parc, cred că nici la noi nu se acordă asemenea libertăți pe spațiile public-amenajate. Am întrebat dacă au voie să facă asta, iar Radu mi-a spus că, până cu puțin timp în urmă, nu au mai fost văzute asemenea scene la Niagara. Parcul era doar pentru promenada celor cazați în hotelurile de aici, sau a vizitatorilor ocazionali și de weekend. În ultimii ani, fenomenul migrației a atins cote nebănuite în Canada. Însă mulți dintre cei veniți au preferat ajutoarele sociale oferite de stat, în locul ofertelor de joburi cu care firmele și marile companii au încercat să-i atragă. S-a ajuns astfel la situația în care politica de deschidere a granițelor pentru imigranți să aducă mai multe dezavantaje decât avantaje statului canadian. Tot nu credeam că am înțeles bine: adică cei care-și făceau weekendurile în parc la Niagara, una dintre cele mai scumpe destinații de vacanță din Canada, erau beneficiari de ajutoare sociale? Și la noi mass-media a făcut valuri cu știrile despre asistații social care-și duceau acasă ajutoarele alimentare cu mașinile proprietate personală! Păi într-o societate ca a Canadei, construită în exclusivitate pe mașină (la distanțele enorme care trebuie parcurse acolo, de acasă până la orice punct de interes, respectiv magazin, spital, școală, mașina e, fără discuție, o primă necesitate) nici nu-mi imaginez că aceia pe care i-am văzut făcând picnic la Niagara nu au ajuns acolo cu mașinile lor. Desigur, economic vorbind, comparația dintre cele două state nu se susține. Dar nu cred că la noi beneficiarii de ajutoare sociale își fac weekendurile la un grătar în Parcul Ghica din Sinaia, de pildă. 
Cu toată imigrarea masivă, Canada continuă să aibă un mare deficit de populație, raportat la suprafața ei. Doar că sunt așteptați, cum e și normal, cei dornici de muncă. Se caută mai ales fermieri, care să populeze și să cultive imensele suprafețe de teren agricol. Există și o glumă a locului, care spune că dacă unui fermier îi fuge câinele de acasă, două zile îl tot vede, atât de goala și de întinsă este câmpia din jur. Se caută forță de muncă în industrie și servicii, băncile fiind foarte generoase cu cei eligibili, cei care pot dovedi nu doar că au un venit sigur, dar și că sunt buni plătitori de taxe. Se dau ușor împrumuturi, dacă punctajul, obținut din plata la timp a facturilor, a tuturor facturilor (inclusiv a telefonului, de exemplu), este bun. Familiștii sunt primii interesați de oferta băncilor pentru a-și permite casa visată. Iar de aici și până la înregimentarea în sistem vreme de mulți, mulți ani, mai e doar un pas. Pentru că mai sunt totuși imigranți care, dezamăgiți de unele aspecte, previzibile, ale viitorului pe continentul nord-american, ar dori să se întoarcă în țările de origine. Rămâne însă o problemă: creditul pentru casă, sau, dacă nu mai e cazul și casa e plătită deja, dificultatea de a o vinde. 
Am întâlnit în Canada oameni mulțumiți de viața lor, oameni al căror timp cotidian se împarte între serviciu, casă și supermarketul de unde-și iau cumpărăturile. După ce s-au străduit să-și facă recunoscute studiile din România, de la universități de stat, echivalate doar cu alți patru ani de școală canadiană, obținând, în final, slujbe în domeniile pentru care s-au pregătit, după ce au părăsit apartamentele închiriate în zgârie norii din orașe pentru casele frumoase, pe care și le-au permis după ani de muncă și împrumuturi la bănci, din cartierele selecte de la periferii, se declară mulțumiți de situația lor și tot ce-și doresc este să trăiască acolo, pentru totdeauna. Ei sunt imigranții economici, așa se declară, iar bunăstarea actuală constituie obiectivul atins, pentru care au părăsit România. Am cunoscut însă și tineri părinți care, nemulțumiți de sistemul de educație canadian, de nivelul scăzut (declară ei) al școlii în Canada, de politicile sociale și de educație sexuală implementate silit, spun tot ei, copiilor de la vârste fragede, doresc să se întoarcă în România. Oricât de criticat ar fi sistemul de educație românesc, cred acești părinți, este oricum mult mai înalt și de preferat celui de peste ocean. Sunt oameni care, deși au trăit zece-cincisprezece ani în Canada, și au reușit să câștige suficient cât să-și permită o casă fără să se împrumute, ba chiar să economisească sume importante, consideră societatea românească un mediu mult mai sănătos pentru creșterea copiilor decât este în prezent, și decât se preconizează a fi în viitor, societatea canadiană. Nu știu dacă aceste aprecieri ar trebui să fie (doar) motive de mândrie națională, sau mai potrivit ar fi să ne îngrijorăm. Pentru că în ciuda semnalelor zilnice pe care le avem în presă, a criticilor permanente la adresa învățământului românesc, de afară se vede, încă, performanța. Comparativ cu alții, mult mai dezvoltați economic, s-ar părea că, din acest punct de vedere cel puțin, stăm bine. Și dacă e așa, ar fi cazul să ne trezim și să oprim tăvălugul, să oprim alunecarea, până nu este, iremediabil, prea târziu.
La începutul emigrării masive a populației românești pentru muncă spre statele mai dezvoltate din punct de vedere economic, mă refer aici la primii ani după integrarea în Uniunea Europeană, România înregistra o lipsă acută a ofertelor pe piața muncii. Țări precum Italia, Spania, Anglia, Belgia, ca să le pomenesc doar pe cele mai reprezentative, au înghițit și continuă să înghită mare parte din forța de muncă activă din România. Unde, de la an la an, firmele au rămas în deficit de personal, ajungând azi să-și aducă angajații de la distanțe considerabile, de zeci de kilometri, pe cheltuială proprie, în orașe și în imediata apropiere a acestora negăsind persoane interesate de ofertă. În servicii, personalul calificat lipsește aproape cu desăvârșire (în comerț, ca să dau doar un exemplu, lucrează, în majoritatea cazurilor, persoane care s-au pregătit pentru cu totul alte domenii), iar în agricultură nu știu ce ar mai fi de spus după ce satele României s-au depopulat, pur și simplu, în ultimii ani. Sigur, oferta de muncă nu e suficientă pentru a-i convinge, pe cei care trăiesc și muncesc acum în Europa sau în America, să se întoarcă acasă. E nevoie de politici economice și sociale clare, motivante, munca pe bani puțini nu e atractivă pentru nimeni. S-au făcut pași în unele domenii, în altele însă nu s-a schimbat nimic. În aeroportul din Toronto, în lungul timp al așteptării bagajelor după un zbor anulat, am întâlnit un român din Prahova, chircit din cauza unei dureri acute de stomac. I-am oferit un calmant și am schimbat câteva vorbe. „Eu, în urmă cu zece ani, din pricina unor probleme familiale și financiare, mi-am pierdut afacerea din țară. De atunci tot umblu prin lume, acum am fost într-o delegație, trimis de compania la care lucrez în prezent. Cu toate acestea, nu înțeleg cum de românii preferă să slujească la străini, în loc să pună umărul în țara lor? Și mai ales, nu înțeleg cum pot trăi departe de România în care s-au născut?” Ca să nu sune a slogan de promovare, prefer să nu comentez deloc afirmația. Cât privește dorul de casă, numai cine n-a fost plecat departe nu știe ce înseamnă!