Ionel Ciupureanu
Hangare
Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2022

 

 

Pe autorul acestui volum l-am cunoscut în urmă cu vreun deceniu, la Zilele revistei Familia, am stat la aceeași masă, dar a rămas mut și inflexibil ca o relicvă etruscă, o fi-ndrugat ceva ininteligibil, poate, dar că nu ne-am (prea) agreat reciproc a fost clar. Mă rog, n-are-a face cu demersul meu de acum, doar că, după ce am lecturat scrisele reputatei poetese Angela Marcovici de pe coperta a patra – „Are atât de multe versuri memorabile încât amețești când le citești”, sau: „Pe Ionel Ciupureanu îl simt capabil, ca orice poet mare, să se folosească de euforizare și autocontrol” – m-am întrebat dacă dumneaei a citit acest volum, sau pe cel din 2018, intitulat „e timpul să visăm un măcel”. Nu de alta, dar chiar am căutat cu… lumânarea lui Diogene- cinicul argumentele poeticești care să justifice „aserțiunile” cu pricina și abia am găsit sintagma parțial oximoronică pe care am cocoțat-o drept titlu, cum fac de obicei în sfârlezicele- mi comentarii. Sigur că, ceea ce mi-a sărit în ochi din prima, a fost osârdia deliberat- ostentativă a poetului craiovean de a impune un soi de laconism oarecum sarcastic- intempestiv, o insinuare compulsiv- repetitivă (de nu chiar emfatică) prin care vrea să ne convingă că dă cu tifla lirismului acela cu desuetudinea și sentimental(oid)ismul la butonieră: „măicuță făcătoare de larve/ neputincioase pietre cu gesturi neputincioase/ e-așa de ușor s-aluneci pe resturi/ cine mă evită mi-am imaginat că/ nu există/ tu ești imitația fricii mele/ nici materia nu e destulă” (încearcă și tu). Și încă: „dispariția zorilor și a nopților/ într-un moment de amnezie/ linii și intersecții grohăituri/ ușor melancolice/ absențe relicve și ramificații/ vehicule seminale/ recomandări pentru ce și de dragul cui/ scrofițo și încă cum/ o pierdere de vreme lângă o/ mișcare irațională/ contemplarea ta mai presus de atracție/ scroafo” (pierdere de vreme). Nu știu dacă poetul Ciupureanu reușește să… sperie pe cineva – sau doar să-l facă să țâțâie din buze aluziv spre superfetație – atunci când invocă „terciul mâinilor mele murate/ un șirag de îngeri lângă/ un cârnat”, „mărturisiri despre o văduvă gravidă lângă/ un șoarece muribund”, „îmi atingeai intestinul/ ne tutuiam mi-ai examinat rufăria”, „culori vagi închipuind în spatele ochiului/ ne mai arată și-o fiară/ crizele se-ntețesc de-aș adormi/ să fie așa un vânt cu păpuși” etc. Dar trebuie să recunosc oarecum… spășit, că efortul de ambiguizare și criptizare se intersectează contondent lexical cu plonjarea în ebulițiile nonsensului și nu iritat, la o adică, ci aproape întărâtat. Autorul se încăpățânează să „râcâie” și să terifieze iraționalul și lehămisirea până ce acestea dau semne (semiotic- semantice, nu-i așa?) că plutesc defazate la suprafața (hiper)realului, precum mărgelele de grăsime într-un terci: „soarele e-n spatele lunii/ iar noi pe podea// cine-mi suflă năsucul și cine mă-ntoarce/ formele noastre cine le macină/ ochiul își varsă nările și scrâșnește/ ne-ngroapă în aerul rarefiat/ mă scutur de scripeți/ îmi asculți transpirația” (în aerul rarefiat). „Ochiul își varsă nările și scrâșnește”? Absurdizează, nene, îmi vine să-i zic, până ce o să-mi cânte mie „cucuriguuu…” genunchiul drept! Că doar așa a procedat și Daniil Harms, numai că un pic, parcă, mai ponderat.
Am întâlnit și câteva texte în care poetul încearcă să se opună cu firesc și naturalețe – uzitând de forțele ce i-au mai rămas după luarea la trântă cu formele și procedurile expuse mai sus – tentației structurale de a-și… tăbăci cu cerbicie pielea trasă de pe sine, ca și, în genere, de pe ceea ce existențialiștii percepeau (analitic și onto- metafizic vorbind) din cuvântul viață: „[…] dragoste deliruri extaze depresii/ o scindare roasă până la capăt/ dovedește-mi construcția obiectelor moarte/ la rememorarea lor/ ești singur și-ai zice că nu mai ești/ scurgerile astea mâncătoare de carne/ nu emoția ci accentul emoției/ o neliniște a neodihnei / atracția ta ca o anihilare. (până la capăt). Sau: „în casă ninge și aerul/ se înnegrește/ abandonează-mă/ jocul ăsta mă înfometează/ […] obiectele sunt lipite/ de oase/ măștile au îmbătrânit/ visez o epuizare lângă o cană cu apă” (măști). Este de așteptat ca următorul volum de versuri al lui Ionel Ciupureanu să încerce a privi/ releva/ aprehenda acele reprezentări intimist- factuale care transcend lăuntricitățile, până la acele „limite (care par) ridicole” dar… nu sunt, ci dimpotrivă.