Teofil Lung
Nedumeririle bunului-simț
Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2016

După succesul de care s-a bucurat volumul de reflecții asupra omului şi a viețuirii sale Mantaua lui Hipocrate (Editura Eikon, două ediții succesive în 2012 şi 2014), profesorul Teofil Lung revine pe tărâmul eseisticii cu Nedumeririle bunului-simț (Editura Şcoala Ardeleană, 2016). Noua carte pe care ne-o propune reputatul chirurg oncolog se înscrie în linia aceluiaşi umanism militant, a aceluiaşi moralism activ, care dinamitează atitudini, prejudecăți şi inerții pernicioase pentru natura umană şi face apel la ceea ce autorul consideră a fi valorile cheie ale unei deveniri moderne, „cele mai importante lucruri din viața omului”: mintea, imaginația şi libertatea.
Carte polemică – autorul fiind el însuşi un spirit neliniştit, „infestat” de acel moralism activ care traversează istoria de la Socrate, înțeleptul certăreț, şi divinul Platon până în modernitate, şi de care suferă fără să vrea chiar şi zavragiul Cioran, ca să-i pomenesc doar pe aceia cu care se simte afin, practicant al maieuticii lui „îmi pasă” – cu un titlu polemic care ni-l aduce în memorie pe subtilul şi ironicul Al. Paleologu, noua scriere a profesorului Teofil Lung încearcă să acopere o plajă extrem de largă a realităților care minează nu doar societatea românească, deşi aceasta este în primul rând „beneficiara” şarjelor sale, ci o contemporaneitate al cărei galop către satul global ne implică, cu voia sau fără voia noastră, şi ale cărei derapaje nu pot fi ocolite, fiindcă noi – cetățeanul de rând, monsieur tout le monde – suntem aceia care suportă efectele. Dar dacă autorul ar putea prea bine afirma „din tot ce-i omenesc nimic nu mi-e străin”, el poate spune cu egală îndreptățire, şi mai ales, „ din tot ce-i românesc nimic nu mi-e străin”! fiindcă el nu este cu adevărat un moralist, cum se autodefineşte într-un inteviu prezent în carte, moralistul veritabil este o natură reflexivă care pune distanță între sine şi umanitatea pe care o observă şi o judecă şi, implicit, îşi asumă un statut de pasivitate, ci o natură activă, poate şi sub influența profesiunii practicate o viață întreagă, care nu se mulțumeşte doar să pună diagnostice, ci şi să propună remedii. În viziunea sa, viața lumii nu presupune doar constatarea tristului adevăr că „bietul om se află sub vremi”, ci şi că bietul om ajunge în această inconfortă situație prin proprie voință sau, mai exact, prin lipsa de voință, prin propria pasivitate.
„Răzvrătirea” profesorului Teofil Lung este strigătul şi deseori diatriba unui spirit revoltat de lipsa de reacție a unei națiuni căzută în somnambulie, a cărei radiografie se încumetă a o face nu sine ira et studio, ci cu multă amărăciune şi mânie. Revoltele sale sunt declanşate nu doar de clipe de viață, de întâmplări ale existenței cotidiene, ci sunt mai ales analize de ansamblu care privesc lucruri esențiale ale românității, precum valorile morale pierdute ale lumii rurale, valori pe care s-a constituit dăinuirea noastră istorică, judecate în paralel cu acelea ale unei urbanități încă neaşezată, aşa cum se conturează, şi unele şi altele, în oglinda arhitecturii şi urbanismului, ori de imaginea negativă ce se degajă din schița de sinteză a evoluției noastre după a Doua Conflagrație Mondială şi după evenimentele din decembrie 1989 pe care o propune Teofil Lung şi care justifică ceea ce el numeşte destructurarea României. Să ne înțelegem, nu este vorba de discursul unui paseist, nici al unui nostalgic, ci al unui lucid care citeşte în termeni foarte exacți falsul şi tristul exercițiu justițiar pe care îl mimează spectacolul „cătuşiadei”. Al unui om care are imaginea exactă a dimensiunii pernicioase a acestei cenzuri moderne care este doctrina lui politiquement correct, care vorbeşte cu ştiința şi inima unui preot al suferinței despre boală şi moarte, despre libertate dar şi despre fandoselile cuconițelor descendente din stirpea stăpânelor legendarului Bubico, care abordează fără complexe chestiuni legate de credințele religioase, dar şi deopotrivă despre lipsa de credință pe care o aduce cu sine proasta „administrare” a sacrului.
Ne aflăm în fața unui discurs ataşant prin fervoare, luciditate, angajament şi de cele mai multe ori exactitate. Este discursul născut de perplexitatea bunului simț în fața unei nesimțiri generalizate dar care trece dincolo de uluială şi propune căi de recuperare a acestuia. Poți să fii sau nu de acord cu viziunile şi ideile sale, cu propunerile de „tratament” pe care le avansează, dar nu te poți sustrage sincerității funciare, patosului angajant al pledoariei, nu poți să nu rezonezi acestei tranşante chemări a lui „Îmi pasă!” Nedumeririle bunului simț este, cum ar fi spus bunul meu prieten dispărut Michel Camus „o carte de citit şi de meditat” după lectura căreia nu mai poți rămâne indiferent la destinul omului şi al acestui pământ. Poate că această „pledoarie pentru trezirea la realitate a omului”, acest „strigăt care îndeamnă la schimbare”, cum scrie Teofil Lung în prologul său, este doar chemarea în pustiu a Botezătorului, poate că e doar iluzie şi speranță deşartă. Numai că speranța moare ultima şi, Doamne, ce ne-am face fără speranțe!