Nimeni între români n-a certat mai tare tradiţionalismul, aşa-zicând, de prostraţie, ca românul Emil Cioran: îl raportase la mesianismul monstruos al ruşilor (omului sovietic), îi va ocărî însă deopotrivă şi pe valahi pentru ignorarea şi tăgăduirea acestuia (mai ales astăzi, cum se ştie, cu shoshocii şi rusofilii din partidul AUR, cu agentul rusofil George Simion etc., cu agresiunea şi violenţa); românii, spunea gânditorul, nu au acces la febra salturilor. Ne trebuia profetism naţional, scria Emil Cioran în Schimbarea la faţă a României [1], l-am ratat însă mereu, n-am privit adică defel în viitor. Dacă popoarele respiră istoric, aceasta înseamnă că au mari misiuni de îndeplinit. Dimensiunea mesianică e caracteristică numai culturilor mari, din acestea noi românii fiind excluşi, nu am proiectat nimic grandios, concepem doar misii imediate, prea accesibile, meschine. Românii n-au preconizat niciodată un destin monumental, profetismul unei culturi mici se măsoară cu momentul istoric, în diastole mărunte. Cazul lui Eminescu, ne avertiza Emil Cioran, e deja elocvent: în loc să se ataşeze de un viitor românesc, el a întors mărimile naţiei într-o sinistră obscuritate – trecutul nostru maramureşan-voievodal, blestemul, apoi, bizantin, o istorie străbătută de fantome, locuită frumos de mituri. Eminescu va fi fost adică un prorooc naţional a rebours. Vizionarii României, atunci când aceştia au existat, n-au trecut de profeţiile regionale, s-au mărginit la clipa istorică: era un profetism, dacă se poate spune, evenimenţial, îi lipsea dimensiunea intemporală. Nu altfel îl cunoaştem, din păcate, pe Nicolae Bălcescu. Acesta, tentat de politicianismul polac – care, şi el, a promis multe, dar s-a compromis practic – „n-a fost mai mult de un profet al trecutului”. Este vorba aci de un exces romantic. Faţă de Bălcescu şi Eminescu, Iorga sau Pârvan sunt doar tradiţionalişti. Tradiţionalismul este un echilibru între trecut şi viitor. Un autentic profetism naţional ar muta greutatea pe perspectivă, gândind adică viitorul: un viitor ca sumă de speranţe şi împliniri naţionale. Tradiţionalismul, din contră, nu se angajează, preferă formele comode; va fi căutând, se poate zice, aşezarea, cuminţenia. Nu i se poate nega solidaritatea cu naţia, îi lipseşte însă voinţa de a o împinge la făptuirile mari şi imponenţă; voinţa de a-i ataşa naţiei unul dintre sensurile tari ale lumii.
Nu există tradiţionalism, va încheia Emil Cioran, care să nu accepte, „limitele imanente” ale naţiunii. Aşadar, „scepticul abisal” (v. Dieter Shlesak [2]) va rosti, de aceea, şi vorba aceea grea; e silit, cu destulă obidă, să verse ocara, cu înverşunare el ne ruşinează: „Atunci nu mai este nimic de făcut (scrie Emil Cioran), naţiunea mergând spre viitorul ei ca boul la apă”.
A apăra doar şi a conserva, decide Emil Cioran [3], nu se cheamă destin în istorie; toate acestea: val de pământ împotriva slavismului agresiv şi invadator, o încercuită şi invulnerabilă, două mii de ani, oază de latinitate când împrejur au foit pustele (a trebuit să reducă hoardele hune/ungare împăratul apusean Otto, să le îngroape în istorie, în secolul XVI), ridicarea apoi a paloşului pentru creştinătate, păzirea tradiţiilor romane etc., etc. Defensiva nu produce o spintecare în veacuri, dâre incendiare, când culturile mici, cum e aceasta (prin zicerile unor istoriografi) românească, numai se apără, nu va mai rămâne după ele decât colbul în vânturile reci de toamnă. Ar fi totuşi un remediu pentru întoarcerea din drumul lor spre neant: cultul forţei, cultul puterii, o iubire conştientă, perseverentă a acesteia, precizează Emil Cioran. Aceasta înseamnă a-ţi face degrabă inventarul şi procesul carenţelor, recunoscând că trecutul e linie moartă, făcând din profetism sursă de existenţă: poate că şi politică, de ce nu? Dacă o mie de ani un organism naţional în devenire nu şi-a definit un destin spiritual, spiritul e semn al unei suferinţe organice, chiar dacă mileniul acesta a servit bine organizaţiunii biologice. Forţa biologică e o agresiune barbară, contur istoric primeşte dor agresiunea cu stil.
Dar te poţi salva, concede, oarecum paradoxal, tocmai Emil Cioran, în faţa lui Dumnezeu – în măsura în care naţiunile îl realizează. Dumnezeu neavând înţelegere pentru forţă, e probabil că va trebui să rămânem, jelindu-ne de capul nostru singuri. Mai e de prevăzut o cale de salvare, anume fascinaţia pe care a exercitat-o asupra naţiei noastre Occidentul, cultura iudeo-creştină. Ar fi oare aceasta şi o probă a „complexului de inferioritate”? Dar există „un nivel istoric obligatoriu” (s.n.), orizontul nostru râvnit este cultura Apusului: oare, totuşi, nu şi reamintirea acestuia (anamneza), după atâta amar de secole de când ne-am dezlipit din orbita ei? Emil Cioran nu cercetează acest aspect. Poziţia lui e hotărâtă încă de la 1939: „Pentru România istoria înseamnă cultura occidentală şi nici nu poate însemna altceva. Cu ea ne punem noi în rând”. Aci nu încape dezvoltarea originarităţii şi originalităţii etnice, în felul acesta vei renunţa la participarea efectivă la istoria vie, devenind cel mult o ţară „pitorească şi interesantă, cum e Ungaria”. („De Ungaria va aminti istoria numai fiindcă s-a încăpăţânat să nu renunţe la caracterele ei primare. Este o ţară originală, din punct de vedere istoric nereuşită.”)
Nu e totuşi la Emil Cioran, el faţă cu românii, numai muştruluiala. E probabil şi amărăciunea că nu ne-am ataşat încă, deocamdată, la unul dintre sensurile mari ale lumii, că (spre a-l relua încă o dată), nu aveam voinţa de a o şi face. Amărăciunea, dar, mai presus, îndoiala: Emil Cioran e profesorul de îndoieli, de un astfel de magistru va fi totdeauna nevoie. Mai de mult, nu ştiu cum mi s-a îngăduit (era secolo scorso), am scris în revista Tribuna de la Cluj despre Emil Cioran, îl comparam cu Constantin Noica, nu cu Petre Ţuţea: acesta, marele gânditor creştin, se număra el însuşi, printre alumnii ce-l înconjurau la cafenelele „Nestor” sau „Turn”, cu risipitorul plecat în înconjurul lumii, îl dorea acasă, la părintele său. Aminteam acolo că Emil Cioran vorbea odată de „minunea ascunsă a unei Românii subterane”. Deja tocmai el: văduvul, iconsolatul, privind parcă dintotdeauna la soarele negru, nervalian, al melancoliei; marele moralist din familia lui Chamfort, cunoscut în familia comunismului dâmboviţean doar ca un detractor al românescului cu acea reluare a „basnei” lui Simion Dascălul, cunoscut din cronici. Să admitem, Cioran ar fi, cum mărturiseşte el însuşi, „trădătorul”, dar cu aceasta nu cu un preţ încă necunoscut, neafişat de suferitorul, nedezlegatul imprecatoriu? Emil Cioran pentru care (cu o spusă genială a lui Virgil Ierunca) o maladie înseamnă cât o metafizică, afirma, într-un interviu, că spre a scrie – glorios – în franţuzeşte a eliminat complet limba română, îşi va impune deci iute să o uite. Ar fi făcut-o să dispară chiar din corespondenţa sa (cu mama, cu fratele Relu din ţară etc.), a scos-o până şi din reverii, mai ales din visuri: a început, zicea, să viseze numai în limba de adopţie în franceză, şi în nemţeşte. Şi-a părăsit prin urmare limba, ceea ce ar fi echivalat cu felonia, cu repelenţa. Dar, iată (îşi continuă Cioran destăinuirea), de la un timp, limba lui maternă se întoarce, se furişează în memorie (vezi dialogul grăbit, nesăbuit al lui Gabriel Liiceanu, vai, trebuia „să-l prindă în viaţă”!), o cuprinde; limba se răzbună. Dar, va întări el (nicidecum în dialogul ofensator evocat mai sus), pe măsură ce îmbătrânesc, îmi revine din ce în ce mai des. E o reamintire a fiinţei în care eşti eternel cuprins şi din care e cu neputinţă a te dezlipi vreodată definitiv. În locul ce ţi-e dat se pare că (spre a aminti aci pe cineva) „nici Dumnezeu nu poate schimba nimic”.
Discipol al lui Nae Ionescu (Doamne fereşte, ar spune „justiţiara” inventatoarea de plagiate, clujeanca Marta Petreu), Cioran se defineşte singur (la 1937, într-un număr din ziarul „Vremea”), pe care-l zugrăveşte Profesorului, că se regăseşte în acela [4]. Era, deci, condamnat la luciditate şi, scriind despre Nae Ionescu, îşi scria sieşi, ca într-o oglindă, slobod de complicităţi, spiritul, ursita. Ar fi avut, prin urmare, în comun cu prodigiul povăţuitor, îndrăzneala refugiului în negaţii şi singurătăţi. Oroarea de sistem în filosofie ar proveni şi ea de la înaintemergător: Nae Ionescu oficia de la Catedră, în logică ori metafizică, nedezlegat însă de normele scolasticeşti, instruind (incredibil) în relele cunoaşterii. Numai de la el, va observa Emil Cioran, puteai învăţa ce mare pierdere e cunoaşterea, a şti e a cădea într-o necontenită dramă. Prin cunoaştere te desfaci de fiinţă, spiritul (şi cunoştinţa) sunt deopotrivă o rupere a echilibrului originar, existenţa acum naufragiază. Emil Cioran se îndoia că Nae Ionescu nu crede în nimic şi i-ar fi reproşat o dată că a găsit în lume ceva în care totuşi să creadă: a ajuns astfel, prin asceze şi tăgăduire, ca el însuşi să fie mai tare în ne-credinţe. I-a obiectat maestrului său şi că nu a izbutit, ca metafizician, să se sustragă ispitei timpului; „participarea voioasă la păcatul de a fi” îl va fi dus, zece ani, în politică, în istorie (aceasta fiind făcută de „plutonieri inspiraţi”). E de neînţeles, afirma Emil Cioran, scoborârea în imanenţă a lui Nae Ionescu, asistarea imediatului şi a devenirii. Îi vor fi fost date însă şi lui? Emil Cioran le-a reprimat, scrisul lui în această ordine fiind o stranie ascensiune – el ştie acum şi pune în lucrare tot ceea ce dorea să regăsească în iscusitul lui mentor: consumarea căderii în temporal, o cumplită aderenţă (şi inaderenţă) la potrivelile lumeşti.
Dacă – mai spunea Emil Cioran – absolutul a fost transformat prin cunoştinţă într-o funcţie a disperării şi nu-l putem percepe decât în felul acesta, de ce să hotărâm pentru lucrurile trecătoare? Va fi prin urmare scârbit (mărturiseşte) de istorie şi de cunoaştere şi se gândeşte, în tinereţe, să redacteze o teză de doctorat despre lacrimi. Cad de acord, el şi o ceată de prieteni, că singurul profesor din univers care ar aproba-o ar fi Nae Ionescu. Desigur, dacă ar fi fost profesor, ar fi acceptat-o şi Emil Cioran. Cum se întreabă el însuşi: „Din paradox? Din tragedie şi luciditate”.
Sunt, fireşte, multe punctele în care Nae Ionescu şi Emil Cioran se despart, cine le citeşte opera şi le compară biografiile se va convinge de acest lucru. De exemplu, Emil Cioran n-a consimţit niciodată la eroare numai din „slăbiciune pentru viaţă”. Nu a avut profesor care să-l fi pregătit pentru această superbă neîndurare, pentru că „n-a existat până acum nici un profesor de îndoieli”. Un astfel de profesor ar fi fost totuşi Emil Cioran. Prin moartea sa, în 1995, la sfârşit de secol şi de mileniu, această funcţie va lipsi României şi Franţei, va lipsi lumii întregi.
*
Un precursor tare al analizelor în spirit critic a fiinţării româneşti, încercând primul o sinteză în domeniu (1907), a fost D. Drăghicescu [5]. Sociologul, încă prea puţin regăsit de – ca să mă exprim astfel – „mioriţari” , se bazează în această sinteză pe teoreme din Psihologia popoarelor – ştiinţa nouă iniţiată de Lazarus şi Steinthal (pe care avea să-i fişeze, prompt, sincron, Eminescu în vederea studiilor sale). D. Drăghicescu vede multă realitate românească neagră, ca mult mai târziu Emil Cioran: va fi încercat şi el o implacabilă disperare? Intenţia lui a fost însă, înaintea lui C. Rădulescu-Motru, de a stimula faţă de prăpăstiosul prezent ambiţiile viitorilor „ingineri sociali şi politici”, întru „făurirea şi conducerea neamului nostru”. Observând că a fost cheltuită în direcţii adesea nefolositoare, D. Drăghicescu propune o mai bună valorificare a energiei naţionale. Cu orientarea sa deterministă (biologică, geografică etc.), evidenţiind înrâurirea factorilor sociali şi istorici (fusese de propensiune socialistă, nu bănuia avatarurilor şi inepţiile stângii etc.), el anunţă pe M. Ralea (din lista lui de „trăsături sufleteşti”, acesta a luat, se vede bine, multe de-a dreptul). Format prin fuziunea dacilor cu romanii, poporul român conservă, după cum vin şi se duc vremurile, elemente matriciale ale acestor seminţii, remarcă D. Drăghicescu. Românii ar fi mândri, curajoşi, viteji, cu pofte de stăpânire, sunt, ca latinii, devotaţi patriei şi nu individului evanescent, iubesc, precum aceia, ordinea de stat. Sunt inteligenţi, născocitori ingenioşi, deschişi către civilizaţie, dar totdeodată (horribile dictu) se complac şi în fatalismul tracic. Multe din amprentele bune se vor fi pierdut sub „condiţii nenorocite”, acelora li se vor fi substituite destule cusururi. Vom avea deci lângă ele: pasivitatea, retragerea în cochilia de apărare, resemnare, temperament de înfrânt; acum precumpăneşte la român melancolia, lingoarea, el tânjeşte în siajul dorului, e atins de o nostalgie infinită, cum se vede dintr-o lectură a folclorului (poate superficială, cum superficiale pot fi şi unele lecturi ale istorie?). Românii, continuă sociologul, simt în chip exagerat amarul şi schimbă prea uşor gestul constructiv cu un umor demolator, care desface. Mai sunt buni şi blânzi – calităţi ne-istorice. (Ar adăuga aici Emil Cioran: ele nu pregătesc saltul.) În plămada românească s-au vărsat mai multe scurgeri etnice alogene. Drăghicescu le numeşte totuşi „comori etnice”, conchizând că, de regulă, amestecul nu este rău: putem, din contră, să zicem că noua structură „este de provenienţă şi natură universală”. În această ceară primordială au lăsat va să zică urme, şi găsesc „ecou propriu” căutând apropieri, mai toate popoarele europene. Şi invers, ne asigură D. Drăghicescu: „operele când se vor desăvârşi, vor găsi răsunet la toate popoarele civilizate”.

 

 

Note:
1 Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Vremea, Bucureşti, 1939;
2 Dieter Schlesak, Întâlnire cu E.M.Cioran, în L.A&I nr. 33-34, 1995;
3 Emil Cioran, Op.cit.;
4 Emil Cioran, Nae Ionescu şi drama lucidităţii, în Revelaţiile durerii, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1990;
5 D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Editura Alcalay, Bucureşti, 1907.