Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Norocosul

Copiii ieșeau pe poarta școlii deja de zece minute bune. Nu sunase de pauză decât de vreo cinci, dar, fiind de-acum ora două, nimeni nu mai avea răbdare să se încheie și ultimul curs. Ca regulă, profii îi lăsau pe elevi să plece puțin mai repede. Obicei național, și-a spus Gabi, observație de care a fost imediat tare mândru: avea ceva de om mare. Așa se proceda și la școala lui, deși el locuia și învăța în altă localitate, la două sute de kilometri distanță. Dacă n-ar fi fost fericitul ghinion al fratelui său, care avea bacul în câteva săptămâni și trebuia să se pregătească intens, în liniște impusă, Gabi însuși ar fi ieșit acum pe poarta școlii sale. Dar el a primit vacanța de vară mai devreme. O să te ducem la bunici, bine? i-a spus mama cu o jumătate de zâmbet. Sebi are de tocit și nu vreau să stea tot cu gândul la cum tu te joci în fața blocului cu băieții, iar el stă închis în casă, cu burta pe carte. Gabi a zis ura în sinea sa. Se bucura fără să aibă deloc remușcări. Știa că Sebi nu se va speti cu învățatul, n-o făcuse niciodată. Se va preface că rumegă cu scârbă manualele și, după ce va rămâne singur, va scoate de sub caiete revistele lui porcoase și le va linge paginile lucioase cu privirea hămesită. Două săptămâni și totul se va termina. Va veni și el la bunici, se vor distra împreună ca de fiecare dată. Sebi nu va fi străbătut de niciun fior în așteptarea rezultatelor. Ce-o fi o fi, zicea el și Gabi tindea să îi dea dreptate. Întotdeauna părea că lucrurile se aranjau în favoarea lui, de ce să își bată capul, atunci?
Pe poartă tocmai ieșea un grup de fete cam de vârsta Ioanei. Râdeau împreună cu poftă, se țineau de mână și scuturau pletele șerpuitoare. O clipă, Gabi a avut impresia că roșcata din mijlocul lor chiar era Ioana. S-a uitat mai bine, s-a convins că totuși nu este. Frunte prea lată, pomeți prea osoși, buze prea subțiri. Și deșirată, pe deasupra. I-a jucat feste lumina. A clipit apăsat și s-a întors cu ochii la ieșirea din clădirea școlii.
Ioana nu știa că el venea să o ia de la școală. În mod sigur nu-l crezuse ieri după-masă, când i-a spus că se cam plictisește singur pe stradă, poate mâine face o plimbare până în oraș, poate vine să o aștepte la școală, ar deranja-o? Ioana i-a spus doar atât: Cum vrei. Gabi auzea și acum cele două cuvinte. Toată noaptea i se învârtiseră în gând, visase întâlnirea. Pentru că voia, abia aștepta să dea cu ochii de ea, să o surprindă (avea în buzunar, într-o foaie îndoită, o floare de mușețel presată) și să meargă împreună spre casă. Poate s-o țină de mână la un moment dat. Asta poate să-i facă să încetinească pasul, să aleagă drumul mai lung. Să se îmbrățișeze pe strada Ambroziei, după colț, unde casa aia albastră era mai departe de la stradă față de celelalte. În spațiul acela ferit și umbrit să se strângă în brațe și el să o sărute timid, cu buzele închise. Iar ea să îi spună: Ce-i asta, Gabi, nu așa se sărută o fată! Și-atunci să deschidă buzele și să-l primească în gura ei zemoasă și dulce. El i-ar fi cuprins atunci ceafa cu palma și ar fi înclinat-o puțin pe spate, astfel încât să o aibă ca pe tavă. O, Gabi, dragul meu, mi-a fost așa dor de tine! Cu respirația întretăiată, privindu-l cu ochii ei migdalați de după bretonul mișcat leneș de răsuflarea lui. Scenariul asta iar și iar, cine știe de câte ori, aparent la nesfârșit, până ce bunicul a venit lângă pat și i-a șoptit: Soarele-i sus pe cer, băiete, și tu stai ascuns aici ca ursu-n bârlog. Gabi l-a urât pentru vorbele astea care s-au pus între el și Ioana visului său. I-au smuls-o din brațe, i-au dezlipit buzele de pe buzele ei. I-a rămas doar un vag gust dulceag pe limbă și durerea surdă a mădularului încordat prea tare sub plapumă.
Fluxul de elevi se subțiase îngrijorător. Poate n-a fost suficient de atent, poate Ioana era deja în drum spre casă cu grupul ei de fete. Poate cu alt băiat. De ce nu? Viața ei aici se desfășura toată, zi după zi, de ce l-ar aștepta pe el să vină în vacanță? Cu siguranță avea preferatul ei în clasă, în școală, băiatul la care se uita pe sub sprâncene, sfioasă, când treceau unul pe lângă altul pe coridoare. El era doar vecinul cu care se vedea o dată la câteva luni. Dacă l-a văzut stând aici, pe trotuarul de vizavi de școală, și l-a ignorat intenționat? Ca să nu aibă de dat explicații nimănui. Ca să nu-și rateze șansele cu alesul ei. L-a zărit, și-a ferit privirea și a grăbit pasul. S-a bucurat că el părea orbit de lumină, că stătea ca în transă cu o mână lipită de buzunarul de la piept.
L-a cuprins atunci o rușine dogoritoare, a început să transpire. Ca să facă ceva, s-a dus mai încolo ca și când ar fi fost doar în trecere și l-ar fi străbătut un gând neașteptat. De acolo avea alt unghi asupra intrării, vedea mai bine înăuntrul clădirii. Un ultim elev întârziat, după care nimeni preț de minute neomenesc de lungi. Nu mai era nimeni înăuntru. Profesorii plecaseră și ei folosind ieșirea specială, cu siguranță. Personalul de serviciu începuse curățenia. În ultima săptămână dinaintea vacanței mari, nimănui nu îi mai arde de școală, normal. Uite, portarul tocmai a venit și da, chiar închide poarta. Asta a fost. De-acum poate să se ducă înapoi acasă. Singur. Așa cum a și venit.
Gabi a oftat atunci din rărunchi și, scoțând din buzunar hârtia pliată, s-a întors pe călcâie. Floarea lui, deși uscată, încă mirosea a câmp, a pășune încinsă de soare. O ținea în maculator de când au început să apară pe marginea drumurilor. N-a cules-o cu gândul la Ioana, pe-atunci n-avea ochi decât pentru Raisa, colega lui dintr-a VII-a C. Numai acum trei săptămâni a fost asta. Raisa era slăbuță și sensibilă, aveai impresia că o atingere ar topi-o la picioarele tale. Lui Gabi i-a picat cu tronc de pe o zi pe alta. A zărit-o într-o recreație și s-a apropiat de ea cu aerul că îl interesează altceva. Fata mirosea superb a mușețel. Un iz al dezlegării și-al libertății naturii. Câteva zile mai târziu, Gabi era deja prietenul ei și cea mai mare plăcere a lui era să o strângă în brațe pe după draperiile din clasa lor, să îi soarbă respirația și saliva dulceagă ca un ceai calmant. I-a cules floricica, dar nu i-a mai dat-o. I-a dat în schimb un bilețel prin care o anunța că nu mai vrea să fie prieteni. Așa, fără motiv clar, surprinzător și pentru el. De pe o zi pe alta. Nu mai avea chef să piardă timpul cu ea. Iar floricica a pus-o în primul maculator și acolo a rămas la presat până în dimineața asta.
Simțea o tristețe fără de margini. A crezut că săptămâna asta pe care o primise cadou va fi deosebită. Era avantajul lui. Sperase că o va putea folosi mai bine decât doar stând în curtea bunicilor. Ioana, cu ochii ei mari și buzele pline, crescută superb de când nu o mai văzuse, din iarnă, ar fi fost ocupația perfectă. Păcat. Sebi n-o să afle nimic din toate astea. Nu, era de-ajuns tristețea.
A ajuns acasă pleoștit ca o buruiană și le-a spus bunicilor că l-a cam lovit soarele în cap. Trebuia să iau șapca, ai avut dreptate, buni. A primit să prânzească odată cu ei și bunicul a reușit destul de repede să îl distreze cu poveștile lui din tinerețe. Bunicu fusese mare pezevenchi – încă era. Bunica surâdea subțire și aproba tăcut cele mai fanteziste părți. Către seară, Gabi a ieșit pe stradă, auzind la poartă glasul Ioanei. A strâns din dinți și s-a făcut că plouă, a stat pe bancă lângă fată și au vorbit până a-nceput să apună soarele. Și-ar fi dorit să o poată lua de după umeri, să îi sprijine capul de umărul său și așa să stea până se întuneca deplin. I-a urmărit buzele în vreme ce se mișcau formând cuvinte nedeslușite pentru urechile sale, i-a studiat obrazul imaculat, i-a tras în nări mireasma amestecată cu toate aromele înserării.
E târziu, a zis ea până la urmă, tre’ să plec. Unii au școală mâine. Nu-s toți norocoși ca tine, domnu’ meu.

27 aprilie 2016, Paleu

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg