– O să încep cu o întrebare aparent simplă, dar esențială în falsa ei banalitate. De ce scrii?

 

– De la debut până la ultima carte aceeași iluzie. Că vei fi citit, că ceea ce scrii e important. Că rândurile, cărțile scrise au un temei, o cauzalitate explicabilă, n-au apărut întâmplător în viața ta, mai mult de atât, te reprezintă în întregime și poți garanta pentru ele cu sufletul deschis că fac parte din tine. Cauți să te convingi că așa este și te lași amăgit de iluzia asta încălzită la sân, sperând cu naivitate copilărească într-o recunoaștere universală a valorii tale. E mobilul împărtășit, recunoscut sau nerecunoscut, de toți aventurierii scrisului care vor ceva mai mult decât simplă gazetărie. De la cei mici până la giganți. Cine nu recunoaște minte. Dar iată, vine un poet ca Marcel Mureșeanu și lovește direct: „Dați-mi alt motiv pentru a nu scrie, altul decât acela că nu mă va citi nimeni niciodată”. Ceea ce înseamnă automat că motivația scrisului e mult mai profundă. Vine dintr-o adâncă necesitate de a-ți exprima eul profund… sau e pur și simplu boală incurabilă. Dacă subscrii la cele afirmate de poet, masca iluziei se spulberă într-o secundă și adevărul gol-goluț iese la suprafață cu pregnanță: scrii pentru că îți place să scrii, pentru că ai fost încurajat, publicat, pentru că ai deprins să faci asta de ani de zile și nu crezi că ești în stare să mai schimbi ceva sau să faci altceva mai bine. Scrii cărți pentru că s-a încetățenit ideea că ele pot fi citite. Desigur, un narcisism molicios-orgolios îți dă târcoale și-ți împrumută aripi să zbori în dulcea amăgire. Ți-a sedus sufletul pasiunea asta. Rămâi captiv al auto-evaluării în oglindă. Toți fac la fel. Celebrul Salvador Dali, în postură de scriitor, recunoștea deschis: „Mă citesc cu mare plăcere”. Și cine a citit Jurnalul unui geniu își dă seama că avea de ce să se admire cu atâta emfază. Sunt acolo idei, atitudini, concepții, extravaganțe, dar și notorietate bine consolidată. Deh, o personalitate accentuată! Foarte accentuată. Un geniu…
Destul cu subterfugiile! Scrisul meu, atât cât este, bun, rău, sper să dea măsura trecerii mele prin lume. În măsura asta binişor lărgită, intră capabilități critice, eseistice, prozastice, jurnaliere, chiar și teatrale, de ce nu? M-am extins, recunosc smerit, în prea multe sectoare, dar nu regret. Am respins poezia tocmai pentru că sunt un temperament prea liric. Să zicem că scrierea în proză e o mască trasă peste acest temperament vulnerabil. O mască aparentă, desigur. Sub ea colcăie aceleași frământări, palpită aceleași trăiri, doar atât că ele sunt împrumutate unor personaje sau naratori inventați. Inventați? Nu e și în proză o continuă mărturisire de sine, o continuă devoalare a unor adâncimi sufletești? Iată cum șarpele se întoarce să-și muște coada!

 

– Ai debutat destul de târziu editorial, în ajunul împlinirii unei jumătăți de veac…

 

– Debutul meu în volum a stat sub semnul hazardului. Demersurile au început în anii ’80 și s-au finalizat după ’90. Gestație lungă, oscilatorie, trenantă, amenințată cu disoluția. Nehotărâre și teamă. Se poate numi şi ezitare de a lua taurul de coarne. Teamă de a nu ieși în lume oricum. Mircea Opriță, redactor la Editura Dacia, a tot așteptat niște pagini în plus pe lângă cele predate spre publicare pentru ca volumul aprobat inițial să arate mai „împlinit”, dar acestea nu mai veneau, ezitau să se nască și… anii treceau. După un timp nu mi-am mai recunoscut parte din prozele predate, așa că am lăsat totul de izbeliște, însăși viața mea era un pustiu în care hălăduiam abulic. Ani tulburi. S-ar putea numi ani de aprofundări și așezări structurale, cu puțină bunăvoință. Poate și apatia ultimilor ani ai dictaturii, pesimismul congenital coroborat cu cel general social, depersonalizarea vieții, lipsa de perspectivă, toate au contribuit la această lene a mea, dar mai bine să-i spunem blocaj de creație. Abia după „revoluția” decembristă pixul a început să scrie singur mai ales articole înflăcărate, polemice și recuperative, prin ziarele independente apărute cu zecile și prin revistele culturale spălate de ideologia comunistă. Am trăit cu fervoare această descătușare, această bucurie de a putea publica în presa locală și nu numai. Mai publicasem vag prin unele reviste și înainte, dar mă simțeam inhibat când, de pildă, latinistul Vasile Sav îmi spunea scrâșnind din dinți „Acum nu e momentul. Mai așteaptă”. Și așteptarea asta a fost lungă a dracului. Sigur, după 1990 mi-am dat și eu seama că „sosise momentul” și am pompat intens, în varii direcții, apoi am primit aprecieri, premii și recompense pentru ceea ce publicam, semn că eram pe drumul cel bun. După un timp mi-am adunat prozele într-un plic și le-am expediat pe adresa Concursului Național de Proză „Mihail Sadoveanu” din Piatra Neamț. Voiam obiectivitate în aprecieri și am primit-o. Din juriu făceau parte Vasile Andru, Adrian Alui Gheorghe, Cristian Livescu, Vasile Spiridon, nume sonore ale Moldovei literare de atunci și în prezent. Am câștigat concursul și cartea a apărut în 1998 la Editura Nona din Piatra Neamț. Moldova m-a valorificat, nu mă pot plânge. La festivitate a participat și academicianul Constantin Ciopraga, exegetul şi monograful strălucit al lui Sadoveanu, care mi-a spus printre altele: „E adevărat, și critica literară e un fel de creație, dar adevărata creație e proza, poezia”. Mă măgulea, desigur. Dar mă gândesc serios și des la aceste cuvinte și nu-mi pot reprima un zâmbet ironic atunci când autori de recenzii se consideră direct creatori de fantasme literare cu valoare estetică.

 

– Proza este cea care te definește, dar ești și un publicist redutabil. În ce măsură este influențat prozatorul de către publicist? Îl completează? Îi dăunează?

 

– Mi-ai dibuit aplecarea ce-o am… pentru proză și mă întrebi dacă publicistul din mine „dăunează” sau nu prozatorului. Tot Vasile Sav mă povățuia să nu mai scriu recenzii și critică literară, dacă vreau să fiu prozator, că îmi deformez stilul, proza devine mai eseistică, pulsul vieții personajelor mai livresc și așa mai departe. Am reflectat la cele spuse de el. Avea dreptate, dar am continuat să scriu de toate, critică foiletonistică, comentarii pe diverse teme, cronici de teatru și film. Cu toate acestea, am fost și sunt mereu atent să nu le amestec. Dacă am reușit treaba asta, rămâne să aprecieze alții. Uneltele prozei diferă radical de cele ale criticii literare, asta știe toată lumea, deși, încă din secolul trecut, „înghițim” tot felul de romane-eseu sau alte derivate hibride, experimente extremiste incitant, unele cocoțate pe primele locuri în topul preferințelor și al exigențelor. Romanul, genul schimbător și prolific, face noi valuri nu lipsite de interes. E firesc să fie aşa. Nu cred să-mi dăuneze într-un fel scrierea de recenzii răspândite prin presa literară, cărora eu le zic „fițuici”, pentru că nu sunt pentru mine decât nişte exerciții intelectuale de la care nu mă pot abține. Departe de mine gândul să le consider „opera mea”. Nu-mi dăunează această îndeletnicire. Dimpotrivă, mă simt îmbogățit spiritual parcurgând sute de cărți și scriind despre ele. E o plăcere plină de devoțiune de care nu mă pot dispensa. Pe lângă faptul că mă ține conectat la literatura prezentului, descopăr mari delicii la fiecare lectură. Apoi, strădania de a exprima ce ai citit îmi organizează ideile și mintea. E un exercițiu intelectual necesar oricărui scriitor, chiar dacă nu emit în considerațiile despre cele citite idei fundamentale. Să fim serioşi, la acestea se ajunge greu. Personal mulțumesc tuturor autorilor citiți pentru bucuria cunoaşterii celor scrise de ei, pentru catharsis-ul produs asupra mea, când se produce, real beneficiu al lecturii. În lipsa efectului terapeutic, mă mulțumesc să constat neîmplinirile textelor citite. Și acestea mă ajută în stabilirea ierarhiilor. Dar n-am scris numai „fițuici”. Am elaborat două studii amănunțite, sintetice şi analitice, despre creațiile poetice ale celor doi clujeni dragi inimii mele: Marcel Mureşeanu şi Constantin Rîpă. Ambele cărți, Promontoriul 75 (2013) şi Muzicianul şi poezia (2018) au avut ecou în presa literară şi nu numai.

 

– Există numeroase anecdote, să nu spun legende, despre boema clujeană de altădată. În ce măsură ai cunoscut, te-a atras mediul acesta?

 

– Boema literară clujeană am cunoscut-o mai mult prin gaura cheii, uneori eram chiar ușa, adică pavăza interpusă între gălăgioasa afirmare a poeților prin localuri publice și liniștea căminului. Nici sănătatea nu-mi permitea să mă arunc în brațele boemei bahice, dar am petrecut momente memorabile în fața unor pahare mereu umplute alături de Negoiță Irimie (emblema boemei literare a acelor ani), Lucian Tamaris, Vasile Sav, Sorin Grecu, Alexandru Vlad, Petru Poantă, Horia Muntenuș, Constantin Zărnescu și alți cheflii savuroși în replică şi picanterii zvonistice, interesați în egală măsură să consume literatură de calitate și licori opaline ieftine. Bârfa literară înflorea instant, funcționa ca antidot contra frustrărilor şi era gustată de toți deopotrivă. Pelişorul, Arizona și Pescarul erau locurile clasice de întâlnire pentru artiştii urbei. De la mesele cu scaune din Arizona, unde se servea clasica „spumoasă” rozosină, amintită şi de Romulus Guga în Adio, Arizona, până la cafeaua băută „la varice” în jurul meselor înalte, conversațiile mesenilor aveau farmecul unor spectaculoase dispute neîntrerupte. Se lipeau ciorchine la câte o masă şi turuiala nu mai contenea. După ce s-a deschis Ema de pe strada Potaissa de lângă zidul vechi al cetății, artiștii s-au mutat acolo și Ion Antoniu, eternul poet visător și excentric artist plastic, boemul sublim, ne-a pictat chipurile pe pereții localului, devenit după trecerea anilor, „grotă” de nostalgii și eresuri îngropate în zid pentru mulți dintre noi (consimt să mă prenumăr printre ei). Despre conținutul scrierilor unor amici frecventați pe atunci aflu mai multe acum când citesc din cărțile lor în vederea unui studiu extins, focalizat pe poeții clujeni debutați după 1990 şi descopăr minunății.

 

– Pasiunea pentru film e o completare a scriitorului sau un hobby?

 

– Legătura cu filmul e mai profundă decât s-ar părea la prima vedere. Desigur, sunt un cinefil împătimit și scriu, cu intermitențe, cronici cinematografice. Din plăcere. Personal nu cred că e un simplu hobby, deoarece am scris câteva scenarii de film, fără rezonanță, e drept, dar observ cum, în mare măsură, structura unui scenariu de film se suprapune uneori peste structura unei scrieri în proză. Nu știu dacă deliberat sau nu, dar se întâmplă să constat asta. Au mai pățit-o și alții, de asta sunt sigur. Influența artelor vizuale asupra activităților noastre e precumpănitoare în timpurile pe care le trăim. Nimeni nu poate nega asta. Gândim și scriem „cinematigrafic”. De pildă, romanul pe care tocmai l-am terminat în toamna aceasta, Ape salmastre, are osatura unui scenariu și-mi doresc foarte mult să devină, printr-o minune, film. Dar minuni în veacul de astăzi nu văz a se mai face…
Mă opintesc în vise și minuni. Pe de altă parte mă opintesc și în publicarea romanului, extrem de supărat și revoltat la maximum pentru practica instaurată în edituri. În lipsa agentului literar care să fie interesat să publice cărți valoroase, să promoveze talente încă necunoscute, ești la cheremul editurii care te expoatează din greu. Aștept vremuri mai bune. Vorba lui Vasile Sav „Acum nu e momentul” și cine știe dacă va mai veni vreodată, dat fiind dezinteresul tot mai evident pentru carte, pentru lectură. Nu cred în infailibilitatea cărții ca obiect cultural. Textul alunecă spre suportul electronic, îmbracă alte forme. Îmi doresc o editură cu un agent literar de calitatea unui Maxwel Perkins, care a muncit enorm, efectiv, alături de Thomas Wolf la publicarea superbului roman Look homeward, angel (Privește, înger, către casă). Contribuția editorului la succesul cărții e minuțios urmărită în filmul lui Michael Grandage din 2016 Genius. Dar asta se întâmpla pe la începutul secolului trecut. Minuni în veacul de astăzi nu văz a se mai face…

 

 

Interviu realizat de
Ioan-Pavel Azap