Autor al unei Istorii a eșecurilor în literatura română – o lucrare de istorie literară care merită reeditată și adusă în prim plan, de vreme ce ediția din 20101 s-a epuizat mult prea repede și nu a ajuns la îndemâna celor care ar fi putut valorifica acest studiu – scriitorul Ioan Paler a produs o operă complexă și consistentă, dar care nu s-a bucurat de recunoașterea pe care o merita. Cu modestie exagerată, credem, Ioan Paler vorbește despre lipsa de statornicie în plan publicistic (consistența lecturii și reflectării critice a dus la apariția unor lucrări importante de istorie literară), iar această mențiune este făcută în chiar cuvântul înainte la o recent apărută lucrare de critică literară a profesorului brașovean, intitulată Peregrin printre cărți2: „Tentația de a scrie cronici literare cu caracter permanent – găzduite de o revistă sau alta – nu m-a ispitit niciodată. Din comoditate sau nu, m-am ținut la distanță de obligația – deloc confortabilă – de a mă angaja într-un program riguros, cu imperativa îndatorire (împovărătoare cred) de a preda la timp manuscrisul, de a respecta anumite cerințe ale rubricii și de a mă încadra într-un număr precis de semne sau pagini” (p.7).
Ioan Paler nu prea are dreptate dacă e să privim faptic activitatea sa publicistică. Angajarea într-un program riguros de scriere ar fi putut fi respinsă a priori, ca formă a unei libertăți asumate, dar în fapt însăși istoria literară amintită (cea a eșecurilor din literatura română) în deschiderea prezentului text este rezultatul unei serioase și consecvente colaborări la revista brașoveană Astra, în cadrul rubricii intitulate omonim. De aceea, trecând cumva peste proiecția auctorială explicit formulată în „Cuvântul înainte”, noua carte a lui Ioan Paler poate fi citită în acord cu intenția de a așeza între pagini doar acele lucrări pe care le-a considerat „apropiate într-o mai mare măsură de actualitatea literară românească, de spiritul modern al scriiturii actuale” (p.8). Peregrin printre cărți se prezintă, așadar, ca o lucrare care merită o atenție specială prin tocmai punerea în lumină a actualității prefigurate în opere ale unor clasici. Sunt aduse în atenție cărți actuale nu prin anul apariției, ci prin prospețimea viziunii, ceea ce înseamnă că istoricul literar pune accent pe cărți ale unor nume consacrate în cultura română: Nicolae Breban, Gabriel Liiceanu, Nicolae Steinhardt, Max Blecher, Mihail Sebastian, Garabet Ibrăileanu, la care adaugă, sporadic, nume ale actualității: spre exemplu, Sorin Lavric, sau ale unui spațiu cultural: Nicolae Stoie. În prima listă se încadrează și Emil Cioran, dar despre această includere n-ar trebui să ne mirăm, atâta vreme cât debutul în volum al istoricului literar s-a aflat sub semnul rășinăreanului: Cioran – scepticul din Montparnasse (1997), devenit ulterior studiul Introducere în opera lui Cioran. Interesant este că Ioan Paler pătrunde în opera lui Cioran cu instrumentarul omului de litere, exploatând potențialitățile lingvistice ale filosofului nihilist. Și în comentariul la Amurgul gândurilor, ultima lucrare a lui Cioran publicată în limba română, Ioan Paler nu se dezice de un anumit tipar al abordării de la distanța critică necesară, în care este permisă (ba chiar încurajată) utilizarea instrumentarului literar. Iată, de exemplu, felul în care, în explicația lui Ioan Paler, limbajul cioranian ajută operei sale, se așază consonant cu conținuturile, cu alte cuvinte felul în care din punct de vedere stilistic opera lui Cioran poate face obiectului analizei unui om de litere: „Majoritatea comentatorilor au observat că, alături de drama rezultată din inutilitatea căutării fericirii, există și o dramă a cuvintelor. Limbajul devine mai expresiv când încearcă să dea viață angoaselor, suferinței și nefericirii. Acest limbaj de o mare forță expresivă devine și o cale de acces spre lumea creată de filosof. Scriitura sa s-a emancipat de orice formulă impusă de limbajul academic, ignorând ceremonialul retoric clasic, care a dus la apariția unor clișee și a unor formule lingvistice desuete. Stilul lui Cioran este sentențios și grav, ideile sunt exprimate lapidar, într-un limbaj aparent simplu, ordonat în sensul ideilor, tinzând să exprime maximum de intensitate a trăirilor. Discursul este fluent, iar proprietatea termenilor impecabilă. Din loc în loc câte o metaforă inspirată iluminează textul, dându-i viață și vigoare și făcând posibilă apropierea cititorului de starea de spirit a gânditorului. Exclamațiile, interogațiile și propozițiile incidentale sporesc dinamismul discursului, imprimându-i flexibilitate și o notă de firesc. Verbul este adesea tăios, violent, dictând ideii o forță de penetrație neașteptată. Alteori el este elastic, strunit cu finețe, stabilind fluxul lexical și supunându-l unei desfășurări lente, dictată de intențiile ideatice ale textului” (pp.48-49).
Este adevărat, observația convergenței demersului ideatic cu stilul filosofului nu este una care să îi aparțină lui Ioan Paler, dar demonstrația stilistică a acestei convergențe este particularitatea percepției operei unui filosof de către un istoric literar (mai degrabă, de către un istoric al culturii) capabil să ofere o nouă grilă de lectură a „operei compozite” a clasicilor.
Vorbind despre opera compozită, două sunt aspectele care merită o atenție sporită. Pe de o parte, Peregrin printre cărți propune o interpretare cu prevalență a unui tip de opere culturale incerte ca gen, care presupun o întrețesere de intenții și un amestec stilistic atipic. Din această perspectivă, romanul care încheie tetralogia Ziua și noaptea a lui Nicolae Breban, Jiqidi, se impune ca roman al potențialității exprimării vocilor multiple, cărora le dă glas un maestru în știința construcției și care prin psihologiile contorsionate ale personajelor sale propune un flux discursiv complex și continuu. Apoi, mai ilustrativă poate, Ușa interzisă a lui Gabriel Liiceanu, devine exemplu de amalgam al genurilor, citit ca jurnal insolit, sugerează Ioan Paler, oarecum superpozabil, în demersul utilizării instrumentarului criticului literar în descifrarea operelor transliterare, peste cazul anterior amintitei cărți a lui Emil Cioran. Nu departe de acest demers interpretativ se situează și Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt, un text polifonic inimitabil, dovedind o remarcabilă complexitate stilistică și disponibilitate similară a autorului de a se așeza pe curentul povestirii, dar și Întâmplări din irealitatea imediată a lui Max Blecher, unde, în mod singular, preferă să meargă în siajul interpretativ al lui Nicolae Manolescu, cel care identifica puncte de confluență în opera blecheriană și în cea cărtăresciană, dar și în cel al lui Radu G. Țeposu din Suferințele tânărului Blecher sau, poate în mod special, în Jurnalul postum al lui Mihail Sebastian, un text poliform și polifonic, un complex de jurnale în emisie paralelă. Poate că cel mai ilustrativ este, totuși, textul despre Garabet Ibrăileanu, cel din Creație și analiză, un eseu al criticului literar publicat în 2000 la Editura Paralela 45, dar care a fost scris și publicat inițial în periodice în 1926, privitor la stadiul evoluției romanului european, revelatoriu atât prin luciditatea (și, implicit, actualitatea) proiecției metacritice a lui Ibrăileanu, cât și prin capacitatea lui Ioan Paler de a evidenția esențele. Pe de altă parte în raport cu „opera compozită”, însuși acest concept aplicabil în teoria romanului, în continuitatea proiecției ternare a lui Nicolae Manolescu din Arca lui Noe, este cel care evidențiază predispoziția analitică a istoricului literar brașovean. Amalgamarea genurilor, întrepătrunderea proiecțiilor provenind din școli (și, am adăuga, generații) diferite, amestecul reprezentărilor sunt elemente ale puterii anticipative a lui Garabet Ibrăileanu și a conștientului analitic al lui Ioan Paler, care îl așază, intențional, în apropiere de actualitatea literară românească. Acest concept este doar unul ilustrativ în demersul nostru, deoarece Ioan Paler știe să extragă aurul pur din pepita lui Ibrăileanu, punctând, pentru a mai oferi un exemplu, nevoia de psihologism în romanul românesc al jumătății deceniului trei.
Fin cunoscător al istoriei literare românești, inclusiv al producției literare contemporane, Ioan Paler dovedește așezarea lucidă în proiect (și cu o adâncime critică apropiată de proiectul maiorescian al criticii de direcție), demonstrația făcând-o prin textul „Ipostaze și repere ale unei literaturi de tranziție”, inițial publicat în 2008. Istoricul literar brașovean a identificat și exploatat cel puțin două direcții propice și aproape neatinse de utilizatorii în exclusivitate ai setului de bisturie literare: pe de o parte analiza comparativă a scrierilor (produse ale primului dintre mijloacele de comunicare în masă, cartea) cu celelalte media, clasice (radio, televiziune, cinematrografie), pe de alta prin predispoziția spre amestecul deja amintit, spre „opera compozită” specifică acestor vremuri, spre „direcția amalgamării – în proza actuală – a genurilor literare și speciilor, într-o creație unitară care nu este nici ficțiune, nici eseu propriu-zis, nici jurnal, nici memorialistică, ci un hibrid salutar/ reușit ce le îmbină pe toate” (p.102). Critic al amestecului compozit contemporan, Ioan Paler sfârșește prin a fi actual prin însăși intenția de studiu și consistent prin complexitatea demersului său analitic.

 

 

Note
1 Ioan Paler. (2010). O istorie a eșecurilor din literatura română. Brașov: Editura Pastel. 354p.
2 Ioan Paler. (2021). Peregrin printre cărți. București: Eikon. 150p.