Motto: „În Occident domnia creierului datorează mult demisionării sufletului” (O. Spengler, Declinul Occidentului, 1921)

 

 

Singura ființă care se poate sustrage terorii timpurilor moderne este, în Noaptea de Sânziene, Părintele Anisie, călugăr ortodox integrat ritmurilor cosmice. Modelul său l-a reprezentat Părintele Arsenie Boca, supranumit „Sfântul” încă de când făcea Teologia la Sibiu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu), pe isabelavs2.wordpress.com). La București, „Sfântul”, dăruit și cu un mare talent la desen (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O enigmatică pictură a Sfântului Arsenie Boca aflată în mijlocul Bucureștiului, pe isabelavs2.wordpress.com), îl audiase atât pe gânditorul religios Nae Ionescu, la cursul căruia veneau în mod obișnuit studenți de la Teologie, cât și pe asistentul acestuia, Mircea Eliade, ale cărui studii de spiritualitate indiană le citise la vremea primei studenții de la Sibiu. Pentru că nici un moment n-a renunțat la dorința de a-și relua viața călugărească în vreo mânăstire, hărțuitul duhovnic de la Sâmbăta de Sus (închis în repetate rânduri și permanent urmărit de Securitate) fusese îmbiat, prin anii șaptezeci, să devină magazioner la Mânăstirea Sfinții Brâncoveni unde fusese stareț vreo zece ani, practic rectitorind Mânăstirea. Solicitat tot pe atunci să scrie câteva cuvinte în cartea de onoare a Mânăstirii, Părintele Arsenie Boca a refuzat.
Pentru că aflase încă din 1940 de la filozoful Ștefan Teodorescu (1) despre seminariile lui Heidegger, absolventul de germanisică Walter Biemel a vrut și a reușit și el să ajungă în 1942 la la Freiburg. Cu acea ocazie și-a dat seama că Heidegger nu era bine văzut de autoritățile germane nici în timpul războiului, cum nu a fost nici după terminarea celui de-al doilea război mondial, când – pur și simplu – a fost dat afară din vechea Universitate fondată în 1457. Filozoful a avut „interdicție de predare” până în 1951, astfel că în 1946, la 20 de ani de la moartea lui Rilke, a ținut în cerc foarte restâns conferința „La ce bun poeții?”
Deși gonit din Facultate în mod oficial, profesorul Heidegger a fost totuși invitat în 1957 să țină o cuvântare festivă la Universitatea căreia îi sporise faima vreme de 17 ani. Fiind postată de opt ani pe youtube, oricine dorește îl ascultă azi pe Martin Heidegger citind trei sferturi de oră conferința intitulată Der Satz der Identitaet.
Datorită inițiativei lui Fabian Anton de a-l înregistra pe Al. Dragomir (2) în anul 2000 putem ști și de la acest filozof cât de captivante erau seminariile ținute de Heidegger (1889-1976), care urmărea, ca și Nae Ionescu (3), să-i facă pe studenți să gândească pe cont propriu (vezi Alexandru Dragomir: „Eu mă simt acasă doar în filozofie”, pe isabelavs2.wordpress.com).
Desigur, dacă profesorul Martin Heidegger s-ar fi exprimat tot atât de confuz pe cât îl arată marea majoritate a traducerilor în românește (4), el n-ar fi fost atât de asaltat de învățăcei: „Marele auditorium era ticsit de studenți care se așezau chiar și pe scară, ori pe chenarul ferestrelor” (cf. Walter Biemel, rev. „Ethos”, Paris, nr. 3/1982). Căci Heidegger citea cursurile. „Dar citea în așa fel, uitându-se la studenți, încât aveai impresia nu că citește, ci că asiști cum gândește, că procesul gândirii se desfășoară în fața ta” (vezi W. Biemel, Câteva amintiri cu Heidegger, în vol.: Heidegger, Ființă și timp, Ed. Jurn. Lit., 1994, p. 257). Din textul lui Biemel publicat în 1982 de Virgil Ierunca în revista „Ethos” aflăm că „în niciuna din orele, fie de prelegere, fie de seminar, nu s-a diminuat fascinația exercitată de Heidegger” (5).
Când profesorul marginalizat a revenit în 1957 la Universitatea din Freiburg să țină acea conferință, textul citit („Der Satz der Identitaet”) a excelat mai mult decât oricând în arabescurile verbale tipice limbajului său filozofic. Parcă într-adins spre a pune în dificultate de înțelegere studenții de la filozofie, mai familiarizați în 1957 cu marxismul „la modă” după război decât cu limbajul heideggerian.
La apariția volumului Declinul Occidentului, Heidegger a fost destul de reticent față de concluziile lui Osvald Spengler cu privire la „evoluția” dinspre cultură înspre civilizație. Doar peste ani și-a dat seama că problema privitoare la esența tehnicii a devenit una dintre problemele fundamentale ale omului din pricina hegemoniei planetare a științei și tehnicii. Problema esenței tehnicii care provoacă și domină omul o abordase și în 1953 la Universitatea din München și n-a ocolit-o nici în discursul festiv din 27 iunie 1957.
După lansarea primelor două bombe atomice s-a văzut că știința fără conștiință duce la distrugerea lumii, la haos exterior și interior, pentru că, vorba lui Heidegger, „Wissenschaft denkt nicht”, știința n-are conștiință, ea „nu gândește”.
În „Die Frage an der Technik” (1953) filozoful scrisese că puterea pe care o manifestă esența tehnicii ca „Ge-stell”, adică împreună, în comunitate activă cu omul, duce la transformarea omului corespunzător esenței tehnicii, modelându-l după trebuințele cadrului în care-și desfășoară activitatea.
Cu o perfectă intuire a constrângerilor ideologice din imperiul bolșevic, Aldous Huxley scrisese încă din 1931 despre oamenii-roboți, oameni programabili după nevoile tehnicii, ale științei, ale politicii sau finanțelor, dependenți de paradisurile artificiale oferite de Măreața lume nouă. Dar abia prin anii cincizeci, Huxley realizase că imaginea prezentată în The Brave New World era incompletă, lipsită fiind de mulțimea victimelor „colaterale”, de menționarea milioanelor de oameni uciși, deportați în lagăre de exterminare, închiși în temnițe politice, omorâți după gratii de închisori sau spitale psihiatrice, victime care se ridicau încă din timpul lui Stalin la zeci de milioane. Lacuna era perfect explicabilă. Întrucât mușamalizarea criminalității comunismului – din Imperiul sovietic și, după război, din statele lagărului comunist -, funcționa cvasi-automat de îndată ce se afla câte ceva despre ea în Occident.
Soluția lui Heidegger la criza omului civilizației mondiale de caracter tehnico-științific, soluție cuprinsă și în scrierea Was ist Denken implică, în cel mai pur stil heideggerian, redobândirea disponibilității către interogare, către meditația asupra Adevărului, ca scoatere din ascuns și din uitare, întru „posibilitatea unei schimbări a locuirii omului în lume”, cum le scria unor americani pe 11 aprilie 1967 (vezi scrisoarea inedită publicată de Walter Biemel la Paris în nr. 3/1982 al revistei „Ethos”).
Invitat la 77 de ani la Chicago de niște admiratori americani care organizaseră un colocviu pe tema relației dintre știința modernă și tehnică, Heidegger le comunică epistolar părerea sa după care știința însăși ar participa la gândirea tehnologică. Este chiar forma ei, nucleul ei determinant. Numai că eficiența gândirii tehnologice „care se intensifică pe zi ce trece din ce în ce mai mult, accentuează totodată uitarea de Ființă. În civilizația tehnică, întrebarea asupra Ființei apare ca lipsită de importanță și nu se mai pune” (ibid.). Însăși spinoasa temă propusă de participanții la întrunirea de la Chicago nu poate fi rezolvată în câteva zile de discuții, le mai scria filozoful cu o lună înainte de colocviu. Cel mai bine ar fi ca individual, fiecare participant să considere pretextul întâlnirii doar ca imbold spre meditații proprii care să-l implice cu întreaga lui ființă.
Din perspectivă heideggeriană, omul nu se află în mod fatal confiscat de lumea civilizației tehnice și nici obligat în vreun fel să se răzvrătească împotriva ei, diabolizând-o. Gândirea i-ar permite să aibă o relație mulțumitoare cu esența tehnicii. Dar nu prins în năvodul gândirii pragmatist-pozitiviste care l-a ajutat în cuceririle sale din domeniul științei și tehnicii. Gândirea pe calapod unic îi barează omului drumul spre o raportare liberă la lumea tehnicii, libertate care i-ar permite revenirea la starea normală în care întrebarea supraviețuiește întotdeauna răspunsului.
Pentru ieșirea din capcana timpului noilor sclavii, unii s-au gândit la o întoarcere spre timpul dinainte de era tehnică. În opinia filozofului german, și viitorul poate veni cu surpriza descătușării omului urmată de o liberă raportare la esența tehnicii. Pe la 76 de ani Heidegger se gândise la surpriza care poate veni dinspre panteismul budhist al chinezilor sau dinspre Imperiul Sovietic. Regimul comunist al ambelor reprimase deocamdată credința religioasă care ar putea în viitor ieși la suprafață. Spre deosebire de ateistul modern, „programat” să creadă că odată cu trecerea vremii știința, din ce în ce mai evoluată. îi va oferi toate răspunsurile, omul religios trăiește într-o lume plină de mistere.
Nae Ionescu vorbise la cursurile sale de metafizică despre fondul ancestral ortodox care diferențiază apusul Europei de răsăritul continentului. În timp ce în Occident omul tinde să domine lumea prin cunoaștere și prin tehnică, în Răsărit omul are o poziție smerită față de lumea creată de Dumnezeu (6). Și în opinia lui Mircea Eliade, creștinismul cosmic al românilor situează omul într-o lume pe care nu el a produs-o. De aceea este păstrată posibilitatea de a se integra ritmurilor cosmice, așa cum a izbutit personajul Anisie din romanul Noaptea de Sânziene. Prin intermediul călugărului Anisie vedem cum om și fire pot comunica, pot intra în dialog, având în comun existența „per aliud” cum spuneau scolasticii.
Spre finalul conferinței ținute la comemorarea jumătății de mileniu de la înființarea Universității din Freiburg, Heidegger a reprodus spusa lui Parmenide după care „gândirea și existența sunt una”. Ele ar fi identice în sensul că ambele au un „cuprinzător” comun: „gândirea și existența se găsesc într-un Același, amândouă fac parte din acest Același”. Mai pe românește și mai simplu spus, și gândirea omenească și lumea exterioară tot în Dumnezeu își au izvorul. În esență, aceasta le spusese și Heidegger studenților români Alexandru Dragomir (7), Octavian Vuia (8) și Walter Biemel la seminarul pentru avansați din semestrul de vară 1943 pe tema începutului gândirii occidentale, când cauza lumii era gândită ca ținând de Divinitatea unică, supremă (Walter Biemel, Martin Heidegger, în rev. „Ethos”, 3/1982, p. 122).
După Heidegger, omului (din epoca dominată de supremația științei și tehnicii) numai o resituare în afara lumii de el construită i-ar reda disponibilitatea interogării, a deschiderii față de existența creată de Dumnezeu.
În nuvela Cele trei grații scrisă de Mircea Eliade înaintea mini-romanului Tinerețe fără tinerețe, tema principală o constituie problema nemuririi abordată pe ascuns la vremea terorii regimului polițienesc comunist. Felul particular al încercării de rezolvare a problemei regenerării corpului omenesc se baza pe conlucrarea dintre știința lumii moderne și gândirea tradițională, pe linia R. Guenon, care, cum îmi spusese Anton Dumitriu, sfătuia pe străini să învețe românește spre a putea și ei beneficia de spiritualitatea tradițională perpetuată în mânăstirile ortodoxe (9).
Marginalizatul Heidegger, invitat doar din când în când să mai țină câte o conferință greu publicabilă (majoritatea fiind rămase inedite la moartea filozofului german), și-a încheiat în 1957 cuvântarea festivă spunând – cu arabescurile verbale care-i colorează sibilinic discursul-, că doar întorcându-și gândirea la cele cândva gândite [sub o altă constelație de idei] omul devine apt să gândească cele încă de gândit.
Prin invocarea lui Parmenide, conferențiarul inserase și posibilitatea unui alt titlu pentru cuvântarea festivă despre Același (privit și ca „identitate” particulară aflată sub legea Identității Supreme) în care să intre în plus ideea de căutare a locului de origine a Identității, implicând transcederea, saltul dincolo de existența în spațiu și timp („Legea Identității”, Partea 4/4, 16:34min., https://www.youtube.com/watch?v=LJRkZZ23rIY).

Note și comentarii marginale
1 În 1937 Ștefan Teodorescu publicase Spre un nou umanism (ediția a II-a, Satu Mare, Ed. Solstițiu, 1999). În revista „Orizonturi” din Stuttgart, scoasă de exilații români, el publicase în 1953 traducerea textului heideggerian Der Feldweg (1947) pe care la Paris l-a tradus și Constantin Amăriuței (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger: Constantin Oprișan (1921-1958), martir al temnițelor politice comuniste, pe isabelavs2.wordpress.com. În 1958 filozoful Ștefan Teodorescu redactează Das Drama der Oestlichen Intelligenz – Die Ostwestspannung Kulturanthropologischer Sicht (vezi „Acta philosophica et theologica”, tomus I, Societas Acadenica Dacoromana, Romae, 1958). După căderea Cortinei de fier, Svetlana Paleologu-Matta publică textul: Copleșitoarea personalitate a gânditorului Ștefan Teodorescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, anul V, nr. 1-4/1994. Un articol din 1992 al scriitoarei stabilită în Elveția, articol publicat de revista sătmăreană „Poesis” (nr. 9/28) a fost republicat ca postfață a celei de-a doua ediții a volumului Spre un nou umanism. Tot de la Svetlana Paleologu-Matta aflăm de existența a două scrieri rămase în manuscris după moartea lui Ștefan Teodorescu survenită în 1982. Primul manuscris se intitulează Tragikon. Al doilea, Chatartikon.
2 Despre Alexandru Dragomir povestește Walter Biemel, care practic i-a fost secretar lui Heidegger, copiind într-o săptămână petrecută la Todtnauberg cursul manuscris despre Kant – Die Frage nach dem Ding. El nu uită să spună cât de mult îl aprecia Heidegger pe Dragomir, care avea o înțelegere excepțională a limbajului filozofic heideggerian (Erinnerungen an Dragomir, în „Studia Phaenomenologica, IV, 3-4 /2004, p.13). Acest fapt a ușurat conlucrarea lor la traducerea în românește a prelegerii inaugurale din 1929 „Was ist Metaphysik?”, refuzată de filozoful Nicolae Bagdasar (care avea o editură proprie), întrucât Heidegger era pentru nemți „persoana non grata”. Din amintirile lui Biemel, editorul G. Liiceanu a tăiat numele filozofului Stefan Teodorescu, indicat de Biemel drept acel „coleg de la Direcția de studii si Documentare” care, studiind cu Heidegger, îi povestise în 1940 cu mare entuziasm despre seminariile acestuia. Cenzurarea tipic comunistă a „filozofului de la Heildelberg” (apud. Svetlana Paleologu-Matta, „Despre ontologia lui Ștefan Teodorescu”, în vol.: Șt. Teodorescu, Spre un nou umanism, Solstițiu. Satu Mare, 1999, pp. 141-183) – practicată de directorul Editurii Humanitas și în scrieri ale lui Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu scrisă în 1941-1944 și publicată în 1992, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 489/2023, pp. 15-17) și în Jurnale semnate de Mircea Eliade -, viza probabil crearea vidului artificial prin care Alexandru Dragomir să apară drept unic discipol român al lui Heidegger. Or, la filozoful german ajunseseră până la sfârșitul războiului mulți studenți români, în general trimiși de Nae Ionescu: D. C. Amzăr, Petre Pandrea, Ștefan Teodorescu, C. Noica, C. Floru și alții (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii români ai lui Heidegger, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul XIII, nr. 194, aprilie 2005, p. 1 și p. 3). O informație din textul lui W. Biemel privitoare la soarta traducerii din Heidegger făcută în anii războiului cu Alexandru Dragomir are darul de a contrazice un neadevăr repetat și răsrepetat de G. Liiceanu pe toate cărțile lui Dragomir: „Moare la 13 noiembrie 2002 fără să fi publicat vreodată ceva”. Pe de-o parte, spusele lui Alexandru Dragomir transmise pe unde radio despre filozoful Octavian Vuia fuseseră publicate de Nicolae Florescu în 1997. Pe de altă parte, însuși Biemel își amintește că traducerea lucrării „Was ist Metaphysik?” (făcută de Alexandru Dragomir împreună cu el) a fost publicată de Virgil Ierunca la Paris în „Prodromos”. În „Caiete de dor”, revistă din anii cincizeci scoasă de Virgil Ierunca la Paris, a apărut în românește și Der Feldweg (în lectura lui Heidegger, https://www.youtube.com/watch?v=OQyeF6clwWg&t=111s), în traducerea romancierului Constantin Amăriuței.
3 Pe 15 iunie 2000, în interviul înregistrat de Fabian Anton și publicat în formă cenzurată de „Observator Cultural” în 2005, Alexandru Dragomir îl compară pe Heidegger cu Nae Ionescu. Filozoful german „arata exact ca un mic funcționar de bancă” (cf. A. Dragomir). Martin Heidegger nu avea harisma profesorului Nae Ionescu, despre care Cioran spusese că a fost „o apariție unică”, că „avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor… Foarte rar întâlnești un asemenea profesor… Era un personaj care nu-i curent în universități… Mi-e imposibil să-mi imaginez o universitate fără el” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p. 36). Vezi și înregistrarea scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba despre „Heidegger și românii” la emisiunea radiofonică „Izvoare de filozofie”, difuzată pe 19 martie 2005 la Radio România Cultural, după apariția volumului ei intitulat Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (Slobozia, 2004).
4 Una dintre cele mai bune traduceri din Heidegger îi aparține poetului și gânditorului religios Horia Stamatu (1912-1989). Intitulată Hölderlin și esența poeziei – Introducere, adaptare în limba română și note finale de Horia Stamatu, traducerea a apărut la München în „Revista scriitorilor români”, nr. 18/1981, p. 175-192. Din păcate nu a fost aleasă de Titu Popescu să figureze, alături de celelalte trei texte ale eseistului Horia Stamatu, în Anexele monografiei sale Horia Stamatu din 1993, cu o a doua ediție revăzută și adăugită scoasă de Criterion Publishing, 2006. Frecventându-l la Freiburg im Brisgau pe Horia Stamatu (din poezia căruia a preluat idei și sintagme, precum „pustia”, cu referire la pustnicii primelor secole de creștinism), poetul Ioan Alexandru a tradus și el din Heidegger (vezi M. Heidegger, Peisaj creator [din răstimpurile redactării lucrărilor sale filozofice la cabana din Todtnauberg], în Almanah Luceafărul, 1987, pp. 178-180) textul de refuz al postului de la Universitatea din Berlin ce a precedat în 1933 înălțarea filozofului german la rangul de rector, avansare scurtată de Heidegger prin demisie. Față de excepționalele traduceri din germană (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, pe isabelavs2.wordpress.com) făcute de universitari interbelici – precum Constantin Floru (fost asistent al lui Nae Ionescu) din Leibniz și din Hegel sau a universitarului cernăuțean Traian Brăileanu (martir al închisorilor comuniste) din Kant -, traducerea poetului Ioan Alexandru (trimis de statul polițienesc comunist în Germania capitalistă) lasă impresia unui lucru de mântuială, făcut pentru urgenta publicare, cum s-a petrecut cu marea majoritate a traducerilor din Heidegger apărute după moartea lui Constantin Noica. Dintr-un interviu luat prin 2008 universitarului vienez George Purdea (n. 1953 la Lechința, jud. Bistrița-Năsăud) aflăm că traducătorii clujeni ai volumului Sein und Zeit (criticați de G. Liiceanu) au fost apreciați de filozoful de la Păltiniș. Constantin Noica ar fi spus: „Tinerii aceștia trebuie doar ajutați, nu intimidați. Ce nebunie sublimă din partea lor!” (apud. George Purdea, în rev. „Apostrof”, Cluj-Napoca).
5 Walter Biemel, Martin Heidegger, în rev. „Ethos”, 3/1982, p. 126.
6 Privind lucrurile de la mare distanță, Pierre Hadot ar face aceeași distincție ca și Nae Ionescu (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000). Pentru filozoful francez născut în 1922, europeanul vestic (al gânditorului religios Nae Ionescu), european protestant, catolic sau ateu, ar avea o „atitudine Prometeică” prin care forțează Natura să-și dezvăluie secretele. Răsăriteanul (ortodox, la Nae Ionescu) ar corespunde omului de „atitudine Orfică” (apud. P. Hadot). În paranteză fie spus, eu prefer metafizica cu cele două înfățișări propuse de Nae Ionescu. Întrucât, dacă ne apropiem să vedem cum stau lucrurile în plan ideatic, observăm că distincția lui Hadot nu se susține, este cât se poate de nefericită: După Pierre Hadot, cu atitudinea „Orfică” omul ar recunoaște pericolul revelării tuturor secretelor ascunse de Natură. Ceea ce dovedește, în fapt, indistincția față de prima atitudine, cea „Prometeică”, la care apropierea se face prin cunoaștere. Fiindcă nu prin intuiție se recunosc pericolele. Și nici prin ajutorul demonului care-l oprea pe Socrate de la anumite accțiuni. Ci tot pe calea cunoașterii naturii întru dominarea ei, cum observase filozoful român care odinioară făcea faima Universității bucureștene. În plus, față de genialele remarci asupra filozofiei kantiene risipite de profesorul Nae Ionescu în prelegerile sale ulterior publicate (cum s-a întâmplat și cu prelegerile profesorului Heidegger), pentru Pierre Hadot, Im. Kant ar fi fost un „filozof popular”. Or, gândirea filozofului din Königsberg (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Topica transcendentală privită din perspectiva arheologiei gândirii kantiene, din vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Inefabila metafizică, Slobozia, 1993, pp. 87-96), nu-l arată deloc „popular” în sensul dat de Hadot acestui termen, înțeles ca „filozof accesibil omului de pe stradă”. În „Statul-închisoare” (cum pe drept numise Mircea Eliade România „sub ocupație bolșevică”, cf. Vasile Băncilă), Immanuel Kant a rămas practic inaccesibil comuniștilor îndoctrinați prin Facultățile de „marxism-leninism” rebotezate „Facultăți de filozofie” fără schimbarea cadrelor didactice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas, sau Mircea Vulcănescu în zdrăngănit de tinichele, pe isabelavs2.wordpress.com).
7 Cu nepăsarea tipică a cenzorilor de profesie din perioada comunistă, cei de la „Observator Cultural” (care au publicat în 2005 interviul lui Alexandru Dragomir luat pe 15 iunie 2000 de tânărul Fabian Anton) nu se jenează să modifice textul primit spre publicare. Ei denaturează discuția când vine vorba despre publicarea filozofului Alexandru Dragomir care va aduce bani frumoși. Ca să nu se afle părerea lui Dragomir despre practica vânzării așa-ziselor sale opere – practică desemnată de bătrânul filozof drept „escrocherie”, Alexandru Dragomir este imaginat în mod fals că ar fi nepăsător față de banii „frumoși” care se făceau (în PREZENT, la acea dată!) prin vânzarea la Universitate de către anticari a unei „opere” a cărei paternitate nu-i era indiferentă, căci tocmai o negase vehement. Cu asemenea tertipuri „redacționale” tipice comunismului așa-zis abandonat în decembrie 1989, Alexandru Dragomir a apărut cititorului din 2005 ca „aprobând” oarecum „escrocheria” vânzării de opere contrafăcute, precum volumul scos de G. Liiceanu în 2004, Crase banalități metafizice, unde nici una dintre prelegeri nu a fost păstrată în forma pe care i-a dat-o Alexandru Dragomir, deși uneori a fost chiar înregistrat pe bandă de magnetofon. În realitate, indiferența filozofului apare ca un răspuns de bun simț la întrebarea tânărului Fabian Anton, cenzurată de „Observator Cultural”: „Cum se poate opri acest fenomen?”. Prin replica sa, filozoful Alexandru Dragomir se îndoiește că ar exista o modalitate de a opri frauda. Și abia de aici încolo el își manifestă indiferența sa față de o notorietate ivită și extrem de târziu, și, din păcate, pe calea colportării gândirii sale modificată de colportori (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, 2004).
8 Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofie în clandestinitate sau în străinătate. Doi străluciți discipoli al lui Heidegger : Alexandru Dragomir și Octavian Vuia, în rev. „Jurnalul literar”, București, Anul XV, nr. 21-24, nov.-dec. 2004, p. 13. Octavian Vuia a fost fiul cel mare al universitarului clujean Romulus Vuia (1887-1963). Când Octavian Vuia era la studii post-universitare la Freiburg a scris un studiu „dedicat noțiunii de banalitate cotidiană în gândirea lui Heidegger”, eseu intitulat Filozofia de toate zilele, apărut în 1942 în „Revista Fundațiilor Regale” din București (vezi Octavian Vuia, Aducere-aminte. Publicistică, București, Ed. Jurnalul literar, 2002).
9 Scăpând cu viață din temnița politică, fostul universitar Anton Dumitriu (care făcuse și Matematica, fiind profesor de matematică înainte de a ajunge asistent și pe urmă profesor la Filozofie) s-a stabilit câtăva vreme la Mânăstirea Slatina. Acolo a umplut caiete întregi în încercarea de a rezolva Teorema lui Fermat, împreună cu ieromonahul Petroniu Tănase (1914-2011). Intrat de tânăr la Mânăstire, Petroniu Tănase, licențiat la București în Teologie, frecventase și Filozofia, audiindu-l pe faimosul filozof Nae Ionescu. Dar studiase și Matematicile. Profesorul de logică Anton Dumitriu trebuie să-l fi cunoscut când participa la manifestările Asociației culturale „Rugul Aprins”. Petroniu Tănase, fost bibliotecar la Sinod de la 23 de ani și apoi secretar al Patriarhului Nicodim Munteanu între 1945 și 1947, frecventa și el conferințele duhovnicești organizate de Sandu Tudor la M-rea Antim. După zece ani de la încetarea reuniunilor, Securitatea anti-românească a arestat așa-numitul „lot” al Rugului Aprins, din care a omorât după gratii trei oameni nevinovați: poetul Sandu Tudor, arhim. Haralambie Vasilache și dr. Vasile Voiculescu, scos pe targă din închisoarea Aiudului să nu moară acolo. Înainte de a închide ochii pe vecie, poetul Vasile Voiculescu a spus: „Ionică, eu mor! Ai grijă că sunt mult mai perverși decât poți să-ți închipui”. Dorința ultimă i-a fost să fie înmormântat în zeghe, cum fusese evacuat din temniță. În anul 2018 se pare că mormântul i-a fost profanat fiindcă i se aflase ultima dorință. Un preot ortodox (absolvent al Teologiei din Iași) scria la moartea marelui duhovnic Petroniu Tănase (din 1977 stareț și bibliotecar la Schitul Prodromul din Muntele Athos) că „a suferit consecințele afilierii la Asociația Rugul Aprins”. Dovedind astfel, la cca. jumătate de secol distanță, câtă dreptare a avut poetul Vasile Voiculescu, martirizat la bătrânețe în temnițele comuniste, când și-a atenționat cu limbă de moarte fiul care-l îngrijise.