Ma vie c’est un manège, cânta prin anii ’70 Nicoletta și mi-am amintit brusc de această melodie când studenții de la clasa profesorului Gelu Badea au improvizat un manej în sala „Radu Stanca” a Facultății de Teatru și Televiziune din Cluj pentru a da viață personajelor piesei lui Leonid Andreev Cel care primește palme. Prezentat în cadrul Galactoriei 2019 ca lucrare de licență a regizorului Constantin Radu Tudosie, montajul selectiv din piesa lui Andreev s-a axat, după cum era firesc, pe valorificarea energiilor creative ale studenților cuprinși în proiect și pe omogenizarea jocului într-un stil alert, atracțios, apropiat de problematica textului. Viziunea impusă de regizor conturează cu pregnanță această simbolistică a manejului, ușor de asimilat: viață – circ, viață – teatru, circ – teatru. Interferențe sugestive la nivel conotativ optativ în organizarea ansamblului contextual și a lucrăturii scenelor.
În plan real, o perdea semitransparentă acoperă fundalul, pe un podium situat central își fac intrarea personajele, sub platforma de scânduri sunt așezate diferite obiecte din recuzită, câțiva baloți de paie sugerează proximitatea menajeriei circului. Decor suficient pentru a trimite spre atmosfera specifică din culisele arenei circului. În spectacolul din 1998 al Teatrului Național din Cluj, îmi amintesc, era multă schelărie metalică, evoluții ale actorilor pe verticală, mai mulți clovni, în rolul lui Cel a excelat regretatul Anton Tauf cu vocea lui gravă. În spectacolul studenților s-a acționat reducționist, se înțelege de ce, ba chiar titlul propus de Constantin Radu Tudosie este scurtat: Cel și atât.
Trebuie spus că individul apărut în trupa circarilor, adică nimeni altul decât Cel, presupune un rol de compoziție cu accente tragi-comice evidente. Este un tip care se ascunde după masca unui clovn, dar descumpănește prin sinceritatea manifestărilor, un timid marginal care nu știe să facă altceva decât să încaseze palme (concret, în manej) sau palme simbolice de la viață. Călin Graur în Cel dovedește înțelegere pentru personajul interpretat, sensibilitate și aplicație, dar atinge mai puțin latura lui profundă. O foarte bună impresie face Giorgiana Coman în rolul Consuelei, o viitoare artistă cu potențial dramatic. Călăreața de circ întruchipată, fiică de conte, are delicatețea unei ingenue și supușenia unei conformiste. Regizorul conturează cu predilecție personaje comice și adună în clovnul Jackson (cu un soare pe fundul pantalonilor lui bufanți de mătase), de pildă, giumbușlucurile și comicăriile unei întregi echipe de clovni. Cristina Casian se achită onorabil de sarcina de a crea atmosferă. E gălăgioasă și jucăușă cât trebuie. Ieșind din bâlbele inerente începutului, Yannick Bercker ar fi un conte Mancini mai credibil, dacă ar fi mai în vârstă cu 20 de ani. Neîmplinirea aceasta atârnă deasupra capetelor tuturor studenților prea tineri pentru roluri de adulți sau bâtrâni. Viktor Hegedus se dovedește stăpân pe rolul de conducător al circului, așa-zisul Papa Briquet. Calița Nantu este o Zinidă senzuală și zăludă, agilă în mișcări și aprigă în trăiri imprevizibile. Contribuții de bună calitate actoricească au Robert Iosif în rolul lui Alfred Bezano și Ștefan Bogdan în rolul baronului Renard. Zbenguiala actorilor-circari, ironizarea prețiozităților baronului, refuzul unui sentimentalism romanțios, ritmul alert impus de regizor, componentele vizuale bine fractificate fac din lucrarea de licență a lui Constantin Radu Tudosie un spectacol agreabil, corect închegat stilistic, numai bun de reprezentat, sub formă prescurtată, pe o scenă profesionistă.