Geo Goidaci este al doilea artist, dintre cei intervievați de mine în cadrul proiectului România și oamenii săi din lume, care a preferat ca în locul unui text profesionist despre arta sa, să apară, în revista care găzduiește interviul și care este ilustrată cu imagini ale unor lucrări ce-i aparțin, părerea simplă a privitorului, a iubitorului de artă.
Artist plurivalent, sculptor, muzician, desenator, fotograf, autor de imagini digitale, pedagog, căutând mereu noi modalități de exprimare artistică, Geo Goidaci este, înainte de toate, fascinat de lumină, pe care dorește, obsesiv, să o capteze, să o înglobeze artei sale, indiferent de tehnică. Și acest lucru se întâmpla încă de la revelația avută la prima călătorie în Occident, în Grecia, unde, îmi spunea în interviu: „O lumină foarte specială inunda străzile, clădirile, oamenii. Am realizat că această Lumină este cauza marilor civilizații apărute în bazinul Mediteranei.” – și până la momentul actual când – stabilit de mai bine de treizeci și cinci de ani în Germania, timp în care a realizat numeroase lucrări – se întoarce, prin proiecția amintirilor, la prima imagine a unei lumi(ni) redescoperite: „Mi-e dor de atelier, de frați, de aerul și lumina de acolo”. Încercările de a surprinde și capta lumina, „simbolul spiritului care susține materia” – spune artistul – au vizat structura condensată a marmurei de Carrara, căldura moale a lemnului, eleganța bronzului dar și cuantele de energie ale computerului. Căutării luminii i s-a adăugat și căutarea divinului în om, scopul artistului fiind acela de a găsi răspunsuri la întrebări fundamentale despre natura artei și experiența umană.
Sculpturile în marmură ale lui Geo Goidaci dezvăluie, în mod evident, lupta artistului cu materia. Munca de pietrar, pe care a fost nevoit să o practice pentru a se întreține, la scurtă vreme după stabilirea în Germania, căreia i-a urmat aceea de restaurator de monumente antice romane și grecești (a lucrat în Italia, Grecia și Germania), au contribuit la cunoașterea aprofundată a tehnicii, dar și la dorința de a aduce, prin lucrările realizate, viziunea proprie asupra sculpturii. Dacă unele dintre lucrări amintesc de figurile totemice ale culturilor arhaice, sau de mitologie (vezi Hermes, Prometeu, Medeea sau Ouroboros), altele mă duc cu gândul la perfecțiunea statuilor antice (Nina sau Minerva). Ziua și noaptea, o splendidă lucrare în marmură și serpentin, reprezentând o îngemănare prin sărut a celor două ipostaze ale timpului nostru cotidian, poate fi (de ce nu?) o originală reinterpretare, stilizată, a Sărutului lui Rodin. Desigur, orice privitor face conexiunile care-i sunt sieși accesibile, rolul artistului fiind, tocmai de aceea, atins.
M-au atras, în mod particular, și Mama di Gioi, sculptată în lemn de castan, această mamă care-și așteaptă copiii risipiți prin lume și care înnobilează un parc din comuna Gioi, provincia Salerno, din Italia, după ce a fost realizată în cadrul Festivalului Belvedere, în 2003; dar și Pomul Vieții, o lucrare în lemn de arțar, extrem de sugestivă – un simbol al contopirii contrariilor, care așteaptă, încă, o destinație definitivă într-un spațiu adecvat.
Dar nu doar lumina este urmărită de Geo Goidaci spre a fi captată în artă, apa și sunetul sunt alte două elemente pe care-și dorește să le integreze. Uneori reușește să le prindă pe toate într-o singură lucrare, cum este cazul Aquarius sau Lichtmensch (omul-lumină) – opere tridimensionale, instalații din elemente și materiale diferite, amplasate în spații publice, după ce au fost achiziționate de Ordinariatului Episcopal (Erzbischöfliche Ordinariat), respectiv municipalitatea din München, în care a reluat ideea siluetei decupate, dintr-o lucrare mai veche, realizată cu ani în urmă la Deta, în România, căreia i-a adăugat apa, ca simbol al vieții, care, curgând într-un circuit închis, produce un sunet melodios, ca al unui izvor (Aquarius) și lumina care, printr-un tub ce traversează opera, își schimbă culoarea la intervale de timp (Lichtmensch). O abordare adusă în artă pentru prima dată de spațialism, un curent artistic italian creat de Lucio Fontana în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial, artist care dorea ca în lucrările sale să implice nu numai vizualul ci și sunetul, mișcarea și timpul, căutând să folosească arta pentru a crea noi ambiente spațiale.
Artistul este permanent interesat ca lucrările pe care le realizează să exprime propria sa viziune asupra lumii în care trăiește. El consideră că arta trebuie, în primul rând, să reflecte explorarea propriilor emoții și stări psihice. De asemenea, lucrările lui Geo Goidaci explorează sistematic relația dintre artă și ceea ce reprezintă aceasta, renunțând, de cele mai multe ori, să redea în mod real, mimetic, temele de care se ocupă, preocupat fiind de relația obiectului (sau a ideii urmărite) cu timpul și spațiul, reprezentându-le în ipostaze și din unghiuri mai puțin obișnuite (și am să exemplific aici cu o lucrare care îmi place mult, o sculptură în marmură, Ouroboros, la care cele două capete ale șarpelui mitologic sunt reprezentate de un cuplu, o figură masculină și una feminină).
Preocupat de lărgirea arealului de exprimare, Geo Goidaci a migrat, în ultimii ani, dinspre rigoarea curentelor clasice spre zona experimentală a graficii digitale. Un domeniu pe cât de facil de abordat, la prima vedere, pe atât de greu de încărcat cu mesaj artistic percutant. În acest caz, poziția centrală o ocupă subconștientul, ale cărui valențe creatoare artistul încearcă să le valorifice. Și reușește, dacă e să ne gândim doar la lucrarea Suflet dormind (sau În asteptarea Învierii – artistul alegând deseori să redenumească lucrările, în funcție de stările sale ulterioare desăvârșirii operei). Este însă impropriu să încerc o descriere, fiecare nouă privire asupra acestei imagini putând fi sursa unei alte și alte interpretări.
Văzându-i lucrările, fie ele sculpturi, instalații, sau grafică digitală, îmi dau seama că încercarea de a-i plasa opera sub influența, la un moment dat, a unui curent artistic, sau unei perioade anume, reprezentative, este nu doar greșită cât, mai ales, nedorită de artist. „Am încercat să nu mă iau după mode și curente, ci să-mi rămân fidel mie însumi” – îmi spunea, la un moment dat, în cadrul interviului pe care l-am realizat împreună. Și, consider eu, a izbutit, chiar dacă specialiștii, criticii de artă, vor continua să-i privească lucrările și să le analizeze din alte unghiuri. Ceea ce, timid, am încercat și eu în textul de față.
Privind îndelung imaginile lucrărilor publice, acele instalații amplasate în München, dar și a celei, dispărută azi, de la Deta, mă gândeam că Geo Goidaci are ceva și din spiritul inovator al lui Leonardo… Odată ajunsă în acest punct descopăr frumusețea faptului că: în fața figurilor săpate în marmură, a liniilor voluptoase ale torsurilor lucitoare din bronz, sau a siluetelor decupate în lemn, care trec, imaterial, prin și spre lumină, precum și a complicatelor desene computerizate, care dezvăluie și ascund în același timp, eu sunt liberă să vizez, să-mi imaginez orice, să-mi creez propriul mesaj, propria realitate. Nu ceea ce a vrut să spună artistul mă preocupă ci, mai ales, ceea ce a ajuns la mine și trece prin mine, privitorul, mai departe, eu lichtmensch (omul-lumină). Și, astfel, scopul artei s-a săvârșit.