O simfonie magnetică a tăcerii. Într-o scară. Una fără locuitori. Aparent fără locuitori. O tăcere apărută după niște transformări. Nu mai distingi între cei aparenți, reali sau ireal aparenți dintre locuitori. Cu locuitori sedați. Cu locuitori înlocuiți de aceiași locuitori dar într-o variantă îmbunătățită. Până la urmă. Și după orice. După înlocuire se întîmplă altceva.

Cu locuitori îngropați în locuințele lor neîncăpătoare.
Acest eveniment întâmplat, după ce toți locatarii au părăsit scările, intrările și ieșirile din scări, scara liftului, ușa spre urcatul pe bloc, au lăsat pungile strînse în hol sub cutiile poștale, ca niște câini abandonați, încălțările aruncate, îmbrăcămintea arsă și toți au tăcut. În sfîrșit. Au fost reduși la tăcere. Toți locatarii au obosit și s-au părăsit din neatenție. Au căzut în somn. Într-un fel în care le-a fost greu să cedeze până acum.
Au fost supți sub corturile ermetice ale plăpumilor, le-a fost luată carnea, au intrat sub corturile sedante ale balcoanelor, cămărilor, coverturilor, covoarelor, aruncați în nemișcare, sedați de nemișcare. Li s-a luat glasul și li s-a oprit dumicarea cuvintelor, felierea lor inutilă, masticarea zilnică. Nesfîrșita feliere și fărîmițare a cuvintelor. S-au oprit din alergat din cameră în cameră și afară din apartamente. Repetabilitatea lor înfiorătoare a luat o pauză.
Bloc în bloc. Un iad plictisit fără țipete, pocnete, foșnituri, lovituri, murmure, urlete, simfoniile repetării cuvintelor, tîrșăitul pantofilor pe holuri, urcatul-coborâtul, nesfârșitele urcări și coborâri, căratul mîncării în plase etc. Hrana. Hrănirea. Lovirea în perete. LOVIT. Făcut zgomot zilnic. Ei fac. Ei se atacă prin pereți. În pereți. Prin pereți. Făcut. Repetat în lipsă de altceva. Nu știu altceva și nu pot face altceva. Cărat. Dus. Întors. Plecat. Întors. Reîntors. Frigărui-oameni. Frigărui în scări de blocuri. Puși pe grătarul plictiselii. Frigărui obositoare care se mișcă. Se vînzolesc, se îmbulzesc pe scări și înapoi, în sus și în jos, înainte-înapoi, la stînga la dreapta, chiar fără direcție dată sau urmărită, atunci se mișcă cel mai mult. Se tot mișcă fără direcție. Niște titireze insuportabile. Nu mai ocupă locuri pe care nu trebuie să le ocupe. Lasă spațiul liber.

Au rămas în aer risipite particule invizibile de praf scuturat după palme. Zgomotul de palme neatinse. Sunetul unor scări goale țiuie în urechile martorului. Lipsa sunetului unor scări necălcate. Nemișcarea lor. Apariția lipsei cuvintelor după mișcatul buzelor în gol. Nimic mai mult. Nimic mai puțin. Nimic de prisos. Niciun cuvînt. Nicio mișcare. Nimic din ce se întâmpla nu se mai întîmplă. Nu se va mai repeta niciodată în același fel.
***
Un personaj care trebuie urmărit. Personajul diferit de toate celelalte.
Unul singur, focalizat, prins, încadrat, hipnotizat. De urmărit cu binoclu și cu luneta. Lăsat să se miște. Să valseze printre blocuri. Nu prea mult. Cât să aibă iluzia mișcării. Sedat de idea unei libertăți pe care nu o merită și cu care nu are ce să mai facă.
Personajul în mișcare pe aleile mult prea înguste dintre blocuri. Aflat în trecere pe lîngă parcul cu castani care acoperă mesele de șah ale bătrînilor din cartier.
Un personaj prins de îndoială, resentimente , într-un gang întunecos, un personaj în zbatere. Micșorat, din cauza lentilelor prin care este văzut de la distanță, cu sprîncene pensate, tremurînd din tot corpul în lipsa frigului. Surprins în timp ce tușeșește de mai multe ori, după primul colț de bloc, depășit în viteză de alți trecători, siguri pe ei și pe direcțiile alese în parcurgerea orașului.
Apariția pe partea stîngă la ieșirea din gang a unui maldăr de gunoi aruncat neglijent, lîngă un garaj părăsit de mult timp.
Este gunoi peste tot în oraș, chiar și cînd nu se vede, sub oraș este un alt oraș-tomberon și tot așa stau supraetajate orașele dedesupturilor. Prea mult gunoi. Numai gunoi.
El trece de al doilea garaj în care toarce motorul unei mașini. Este o mașină aflată pe moarte din cum îi sună motorul încă pornit. Încă răsuflă. Toarce în apropierea unui sfârșit mereu amânat.
Aici se află aruncat gunoiul a patru scări de locatari și ale animalele locatarilor. Gunoiul animalelor mici și ale animalelor mai mari ca cele mici. Gunoiul cu revărsarea lui de plastic și mirosurile din dotare. Greu respirabil. Pe alocuri. Pe anumite porțiuni parcurs este irespirabil.

Personajul se află acum lângă magazinul de pompe funebre, cel cu flori creponate la intrare, care acoperă aproape tot geamul și lîngă care se află un brad de plastic, cu o inscripție mare deasupra cavoului. Acolo este o invitație – Oricine vei fi! Tot la mine vei veni-.
Acest personaj este unul vânat din motive neelucidate. Un personaj trebuie urmărit, ucis sau salvat. Un personaj care cumpără cafele la tonomat, de la mai multe aparate, cu gesturi diferite. Cafelele au alt gust în fiecare nouă cană cumpărată.
Un personaj căruia îi va lua prea mult timp să ajungă din periferie în centru, tocmai atunci cînd nu va mai există centru, și nici periferie. Se naște o periferie a centrului și mai multe centre ale periferiei. Neîncetat se întîmplă acest lucru.
Personajul se plimbă între toate aceste centre. La întâmplare. Se mișcă și își caută rostul fără să știe dacă îl va găsi. Se plimbă după cafele. Personajul uneori nu stă și nici nu pleacă, nu rămâne, nu apare, dar nici nu dispare, din raza urmăritorilor. Uneori pleacă cînd pare că stă într-un punct fix al orașului periferic sau central. Stă în periferia centrului. Își face cort în centrul periferiei. Stă când i se pare că a plecat undeva. Este mereu în bătaia armei urmăritorilor, adulmecă mirosul cafelei din tonomate, se îndreptă spre parcuri, se așează pe bănci, doarme și visează, trece pe lîngă alte și alte mormane de gunoaie, se pierde din bătaia armei și se tot reîntoarce la nesfârșit în bătaia armei. Mereu. Gata să fie ucis și pregătit să fie salvat.