„Si le plantes ne sont que d`anciens cailloux morts
Dont naquit tout à coup une occulte semence,
Les malades que nous sommes seraient alors
Des hommes déjà morts en qui le dieu commence!“ (1)
Georges Rodenbach –

 

Les maladies aux fenêtres
(Les Vies Encloses)

 

 

I.

Uneori, zăgazurile inimii
e atît de greu să le stăpîneşti
încît rupte se `nclină toate întruchipările
unor cuminți plăsmuiri
şi tainic, în larg, înfiorată regăseşte
chemarea nestăpînitelor voci.

Dar ceea ce aprig
şi totuşi atît de blajin se-mplineşte
precum pe obrajii unui trandafir
lumina rotunjeşte o picătură de rouă,
iar laurul sortit glorioasei frunți
poartă în el tăcut, dar ştiutor, otrava,
toate acestea nu sunt oare vrerea
unei atotcuprinzătoare armonii?

E multă vreme de cînd marea
îşi aruncă pe nisip necruțătoarele valuri
iar păsări albe cu țipăt sălbatec şi liber
adie puternice aripi din zare în zare.
Un fulger şovăielnic se-mpiedică uneori
de cîte-o coloană ori ancoră ascunse-n nisip;
Dar pecetea uitării cine ar putea să o rupă?
Căci tot ce neted străluce-n lumină
ca piatra coloanei, sau aspru ca fierul
cuprins de rugină, se-ascunde-n adînc
sub zîmbitoare, părelnice straturi.

Chiar dac` un sfinx ne priveşte
cu surîsul veşniciei
străjuind somnul ascuns în piramidă,
ce ar putea el din nemurirea lui
să ne spună?
Dar atuci un pas pe nisipul plajei
e doar un pas
şi urma lui atît de tragic spulberată
ne-nvăluie auzul cu suspine
la vreun ospăț cînd vinul curge lin
cînd viața cu ademenirea tainei
adînc tresare în privirea mirilor
în jocul lor de-a moartea-n patul nunții
cînd sîngele potopul îşi petrece
deplin ascunselor unghere ale fiirii.
Căci ei doar una sunt în aşteptarea tainei
sub care moartea îi îndeamnă să surîdă.

Ş-atunci nici piatra şi nici fierul
răspuns nu vor putea să dea
ascunselor tărîmuri. Decît poate
corăbiile pornite-n larg
să ducă pe tot pustiul mării
un dor neînțeles. Pămînt. Necunoscut.
Să cauți un pămînt pe care
să-l poți lumina în inimă şi-n cuget…

Dar, vai! la botez sub jucăuşe flăcări împăcați
chiar lîngă pîntecoasa amforă şi închinînd mereu
copilul voi îl sortiți nemuririi.
Iar drumul prin noapte vă apare atît de lin
precum plumbul topit în ulcioarele ursitoarelor.
Căci străină şi îndepărtată e moartea pruncului
cînd se naşte. Vedem în el doar viață,
creştere, adaos… Într-un fel
nutrim tainic speranța că s-a născut
Izbăvitorul şi astfel în fiecare naştere
se-adună un miracol
cînd toate `mbătrînesc necontenit şi se uzează.

Dar nici chiar propria moarte nu o putem gîndi
şi nici pe cei dragi, surîzîndu-ne,
nu-i putem vedea într-o rupere a timpului – plecați.
Doar ceea ce s-a săvîrşit ne aparține atît de limpede
încît îndoiala se-ngeamănă cu teama.

Nu poți îndulci soarta acolo unde nu e destin!
Precum îndrăgostiții, cînd se pătrund,
ei mai aprig se caută pe sine înapoia celuilalt
dincolo, în altceva, întruchipare sau
frîntură de gînd mereu în abandon
ori în tainică, uluitoare neatingere,
noi părăsim plăsmuiri şi lucruri
ce le-am dorit cîndva şi le lăsăm
neatinse – decoruri stranii în vastul orizont.
Şi totuşi, nici gustul amar al fructului dobîndit
nu ne-mpiedică a urzi
a dori de-a pururi în mers
Nerostitul.

 

 

II.

Un zvon din adîncuri blajin înfioară
cîmpiile fiirii.
Cît de molcom se revarsă lumina
între orizonturile patriei
în fiecare dimineață
dezvăluind fantoşe sumbre de tăinuitori
ce însoțesc, otrăvitor, pămîntul.

O, dacă vreun plăpînd, cu toată împuținata lui vlagă,
s-ar opinti ca un arc de stele pe boltă
atunci voi, oameni, în răsuflarea tăiată a uimirii
nu v-ar durea înfiorarea acestui gest?
Dar odată plecat, nu-l mai cunoaşteți.
Şi gîndul cînd zboară se pierde undeva
precum zeul unui templu păgîn
năpădit de buruieni şi de uitare
îşi lasă urma în legende
aproape travestit.
Un frig stelar, albastru-oxidat
ne-ntîmpină în hibernala seară
clopotul cheamă-n crepuscul sîngeriu…
şi colcăie nevăzute dureri
plasmă dospind într-un foc mai năvalnic.
Sub stelele nopții – glugile pelerinilor
negre talazuri mişunînd prin văi nesfirşite
adormitoarea nelinişte colindînd pupilele speciei
schelete năruite pe drum
cîntec albastru gravitînd în ochiul dimineții
o pasăre moartă învăluie soarele
noapte a lumii – eternă zi.

Cum ai putea să ignori infinitul din ochi
cînd lacuri tăioase albăstresc privirile îngerilor?
Pelegrini fără somn adulmecă spuma valurilor
eterna, amăgitoarea lor melopee,
destinele străvechilor corăbii…

Precum un trandafir nu în petale
ci în adînc îşi soarbe nemărginirea
dincolo de parfum şi de-atingeri
astfel tresaltă prin ochii uimiți
sălbăticiuni de gheață, astrale giuvaere
în țara tenebrelor.

Din inimă creşte precum un izvor
de lavă incandescentă care
solilidificîndu-se aidoma unui gînd
vălurind spre orizont
naşte arbori casanți, contorsionate ramuri
baobabi de topaz pe sub care domol
se pierde singuraticul
plăpînd mistuit de boli într-un regat
spre Niciunde…

Priviri lucitoare se-nfig într-un vis boreal
Delirant mistuite de febră
O febră a peregrinării pe sub cerul de gheață
Pe marea cenuşie cu sclipiri de metal.

Labirint al rostirii prin munte de os
neîncetat răsuflă prin văi nesfîrşite
şi pipăie domol întruchipări şi fapte
dezvăluitoare dar tainică numire de zei.

Atunci cînd numai neliniştea ne separă
de fumuriul din privirea animalului
amfiteatre de ochi împietriți
afirmă mereu cîte un drum al adevărului.

Stăpîn e călătorul în casa doamnei în negru
ce zilnic ghiceşte în jocul cu oase lustruite
întruchipări, destine, tainice metamorfoze
clinchetul candelabrului în vîntul serii
fructele fericirii din copacul sfînt…
Dar uneori, rătăcitor în cîmpia solară
cu buze crăpate de crudul sărut al nisipului
de privirea-nchistată a rocii:
chip învins lîngă zidul leprozeriei
pămînt bolnav respirînd agonic
imensitatea.

Ce ochi suitori din străbuni
cutează a privi toate acestea?
Cum cîntecul nu nouă, ci unei matrici
răscoleşte al sîngelui tumult în adîncuri
sau ca o ploaie măruntă
aşterne pe suflet melancolia,
noi vedem răsfrînt prin rădăcini, ştiutori:

Wir stammen doch aus einem echten Urmensch
Der ständig tritt bei uns in Gegenwart2

Iar acolo unde lumea-ntr-o străfulgerare
îşi dezvăluie inefabilul
degete sacre ni se lasă pe pleoape
căci semnele acestea
precum chipuri de palizi străbuni
nu le poți descrie, ci doar mîngîia
cu un gînd atît de curat
încît temple pot ele să-ți fie, ocrotitoare.

De ce clipa mereu vrei să o storci
de mai mult şi mai mult
cînd ea se închide?
Precum în arene la lupta cu tauri
sau la o iubită care zglobiu te refuză
în gesturi mărețe vrei să-ți îngropi nefericirea,
sau ca mai sus, amăgind mereu publicul
cu isprăvi ce te dor în sufletul îngrozit,
tu însuți mai tragic îți duci
rătăcirea prin timp.
Clipa însă doar acolo te prinde
mai pur unde eşti. Şi mai tainic
decît propria ta fire încît
dacă nu bagi de seamă
fulgerător se scurg toate veşniciile
deschise în ea.

III.

Cîteodată, întorcîndu-ne spre larg,
am putea chiar moartea senini să o privim
atît de sigur ne ocroteşte necuprinsul
căci doar în pavăza restriştii noi suntem.
Asemenea lui Odysseu
ce cu şiretenie-şi ducea povara faptelor
cu gîndul că destinul nu e decît
desăvîrşirea unui tainic drum
ce dintru început se află-n tine
şi cu statornicie-ndeamnă
spre împlinirea unei fiirii.
Chiar dacă mergi cîntînd şi temător
nu vei putea să rătăceşti cărarea
numai să stărui într-un gînd neabătut
căci doar mereu va străluci
la capăt
de neclintit – Ithaka.
Dar noi prea ades făurim
din undirea tăcută-a durerii
din cernirea stinsă a bolilor
sau chiar tusea-nveninată a morții
o tainică adiere spre fiire.
Rostitoare. Înclinînd spre tot ce-i ascuns
făptura ne-o desprindem de tot ce răsare
în tinda vizibilelor întrupări
şi cu răsuflarea încă tăiată
pătrundem cu pleoape lăsate
semnele sacre prin care lumea
mai pur în al ei mers ne-ncifrează.

Căci vine un timp cînd ne abandonăm
unui atît de tainic joc ce mereu ne ademeneşte
asemenea unui vis în prospețimea dimineții…
Poate că totuşi aceasta va fi ziua
unei trăiri depline. Şi iarăşi ne îndeamnă
o palidă suflare către lume
în acel vaier în care tăcuți dispărem
şi ne topim încet în asfințituri
în mîini cu cîte-o piatră ori straniu animal
străbatem lenta descompunere în focul nopții…

Dar poate că totuşi vom țîşni ca un izvor
care înnebunit de lumină, atît de beat şi uimit
de soare se apără, închide ochii, surîde,
învolburînd tremurător oglinda undei.
Apoi, pe sub arcuite sălcii, printre pietre
domol se scurge croindu-şi făgaş
mai departe.

 

 

Note
1 „Dacă plantele nu sunt decît vechi pietricele moarte
Din care spontan ia naştere o sămință nevăzută,
Bolnavul din noi nu ar fi atunci decît
un om deja mort în care se iveşte zeul!”
2 Provenim dintr-un veritabil om originar
Ce mereu ne vizitează, păşind în cotidian.