Fiind structural un răzvrătit împotriva oricăror convenții existențiale, Ion Popescu-Brădiceni nu poate fi altfel ca scriitor decât un poet care caută să-și inventeze un mod propriu, nu neapărat de a scrie versuri cât de a se exprima dincolo de canoanele tradiționale de care totuși uzează în felul său, adică punându-le să rezoneze altfel, într-o altfel de muzicalitate și, mai ales, cu o altfel de încărcătură emoțională, ideatică, la urma urmelor. Depășind postmodernismul, care și-a propus să recondiționeze în actualitate mijloacele de exprimare ale modernismului, el consideră că e nevoie de o altă formulă a expresiei artistice (poetice), anume a transmodernismului („Așa începe/ trans/aventura și a acestei/ trans/scriituri/ trans/poetice. Am trăit illo tempore sub semnul TRANS, iar viața cea meontologică este tot o / trans/existență”), ca formă de reșapare a postmodernismului, alcătuind chiar un Manifest Transmodernist inclus în masivul volum de versuri publicat sub titlul Ordinul lui Orpheus – Paradigmaticul Stat (Editura Pim, Iași, 2019). Alcătuit în douăzeci și patru de Cânturi, cu o introducere Orpheus către oameni și zei, apoi pedepsirea sa și cu finalul Oroheus în Europa, la care se adaugă Postfața intitulată Reinventarea poeziei? semnată de Theodor Codreanu („Orfeul lui Ion Popescu-Brădiceni caută, ca și cel al lui Eminescu, armonia pierdută de postmoderni /…/ Dacă la Eminescu armonia orfică e bruscată de aruncarea harfei în mare, provocând căderea Greciei, la Ion Popescu-Brădiceni accentul este pus pe sacrificarea omului Orfeu”), volumul trebuie înțeles în unitatea sa, în întregul său, ca un mare oratoriu, pe mai multe trepte armonice – elogiu al cuvântulului ca rostire („Mă rog la Dumnezeu să scriu/ Poemul viu./ Cum alchimiștii, să transmut/ Bătrânul lut”), sens în care cată a-și defini, oarecum teoretic, în versuri, propriul demers: „Săpând într-o lacrimă, am avut revelația, viziuinea, arhitectura poemului de față /…/ Așadar, poemul de față recheamă augurii. Aceștia reciclaseră resturile de la Facerea Lumii. Numai limbajul își vedea de a lui /…/ poemul de față se inspiră de la ultima liră a lui Orfeu /…/ Poezia-i sărbătoare, limbaj tras pe răzătoare. Aprigă, iconoclastă, formă-n care, când adastă, zeii recompun idei, extrăgându-se din ei. Ah, în marea poezie, e-o întreagă erezie /…/ Poezia se arată din primordii. Și ne fură într-o nouă scriitură” (v. Cântul V. Săpând într-o lacrimă). Oratoriul este astfel un năvalnic discurs, în intenționalitatea sa subiacentă cu valoare de teoretizare a transpoeziei, aducând exemplificări în fiecare din speciile lirice pe care le abordează și le cultivă ca exerciții de preluare exemplară a ecourilor liricii barbiene, bacoviene, argheziene etc., dezvoltându-le productiv dar și sancționar („aritextualitatea o curvă ordinară. O șteoarfă de taverne mohorâte. O târfă de trei parale” – v. Cântul IV. Măreția Poetului Însingurat), într-o lirică ce se întinde pe palierul larg al mai tuturor modalităților de exprimare, de la poezia în stil popular („Jos la monastire/ dans de nemurire./ Zările poienii/ păscutu-le-au renii./ Tainele poienii/ vin din mirodenii,/ când se mai țin denii,/ pentru toți mirenii” etc. – v. Cântul IX. Hanul cu avataruri), la rostirea ludică („Frunză verde de-un măr copt,/ hai să-l desenăm pe opt/ că nu-i semn ci e simbol.// Dar când plinul sună-a gol/ trebuie, poetul, bietul/ să-și transforme alfabetul” etc. – v. Cântul IV), de la ritmurile baladești cu evidente rezonanțe exotice („Iar Rosablanka, luând în mână/ un trandafir mai alb ca neaua,/ îi picurară pe sandaua/ cea de mătase levantină// trei stropi de rouă/ acesta-i visul/;/ într-unul ea văzu un chip/ de înger blond – un arhetip/ fără-ndoială – iar irisul/ i se-mplini ca de-nvestire” ș.a. – Balada celor trei surori), la acordurile imnice cu dedicație lumească evocatoare („Ai fi tu-nobilat în Biblii,/ ai fi tu-ndestulat de vraja pură,/ ai fi tu condensarea îndestulă,/ ai fi tu iarna vieții o pendulă.// Ai fi, mă rog, și cerul revărsat/ în iarba-nrourată. Ai fi tu/ limbajul ce-l slujea și Enghidu/ din ce în ce mai trist în fața morții” – Metapoem de care nu mă tem), la acordurile suprarealiste („Eu o să plutesc pe deasupra hăului/ asemenea șalăului/ și tu n-o să intri/ miciodată în cea vale/ pe care iepurele fuge, agale,/ înșelător ca un zeu” – v. Cântul III. Regele Focului, mănușile doamnelor), de la atitudinea pamfletară, anecdotică („În cârciuma mărginașă din cartier,/ găsești câțiva fanatici ai libațiilor./ Te alături lor ca la sfârșitul zilei/ să cumperi dalii dintr-o piațetă// cu mese din ciment mozaicat./ Să cumperi cale pentru Ludmila,/ rusoaica focoasă, corpolentă și blondă,/ curva perfectă, prostituata de vis” – Iisus Hristos în Cârciuma Derizorie…) etc., etc. revizitând sonetul, distihul, epigrama, panseul, madrigalul, versul ironic, grotesc, baroc, meditația, poemul în proză („Orașul era verde spre râurile-n soare. Iar păsări migratoare pluteau ca-ntr-un tablou de ceară. Doar fluturii de-argilă, când vraja era sfântă, păreau niște simboluri absconse-translucide. Străjerii din mătasă, oglinzile în mierea amurgului să caut mă îndemnau pe seară; și fructele necoapte și arderea din flaut iar Tyhe e amanta mestecenilor cu trunchiuri ținând aproape-n sferă ca o salivă nouă de pe scaieți și rugi. «De-acum, o, Tyhe, fugi!» Orașul te așteaptă. Însă auzi cum se formează coralii în adâncul mărilor?” – v. Cântul VI. Diferența în Buclă), totul într-o eleganță metaforică, voit violentă adesea, mustind de un lirism autentic, ca în poemele de dragoste (și nu doar), poetul dând frâu liber emoțiilor sincere: „Iubito, așteaptă-mă lângă tărâmul tăcerii, prin care/ măcar mi-am trecut privirea pe umbra ce-o lasă ezoteric/ salcâmul” (v. Cântul V.), ori în viziuni parabolice: „Moara e bătrână dar morarul e tânăr./ Iese în fiecare zi dintre sălcii cu mălai/ alb ca liliacul,/ deși în moară miroase a rai.// Se pierde melancolic spre profunzimea/ zăvoiului, unde se iubește în taină cu o/ salcie tânără, cu părul verde și lung,/ atât de lung, încât atinge/ suprafața mișcătoare a râului” (v. Cântul III) sau, în aceelași metaforism, o lamentație pe motivul ritualului existențial: „Aș putea să vă arăt cum crește iarba./ Aș putea să vă arăt cum din iluzii/ un morar își face robă, când prin barba/ lui de mag călătoresc iluzii./ Aș putea să vă arăt cum arde moara./ Aș putea să vă arăt cum dinspre flăcări/ vine fumul Împăcării, cum fecioara/ morarului se-nalță peste flăcări./ Aș putea să vă arăt cum înflorește umbra/ preafrumoasei fete între sălcii./ Aș putea să vă arăt cum de pe supla/ coapsă a ei se-mperechează melcii/ și pornesc în lumea vegetală/ dâre lungi lăsând pe-orice petală/ dată-n pârg: ambrozie letală,/ când pădurea-și despletește umbra” (v. Cântul III). E în acest tip de poezie o stare melancolică funciară, cenzurată însă cerebral; o nostalgie dramatizată sub spectrul neantului; o cumpănire a elanurilor vitale decantată febril în trecerea înfrigurată a anotimpurilor: „Prima zăpadă, sub arbuști/ s-au liniștit mustangii, flori/ de gheață, oameni cu puști/ orbiți de-o mie de cocori/ uitat-au arta de-a-mpușca/ și păsări ce deschid azurul/ privirii morților; o stea/ s-a revărsat în Sembazaru/ și vânătorii de zăpezi/ și-au prins pe umeri întâmplarea/ și colindând printre cirezi/ de vite albe, înserarea/ i-a-nvăluit; pe munții iri-/ șii de cucută ai desprțirii” (v. Cântul VI). Avem impus astfel, în edificiul poetic al lui Ion Popescu-Brediceni, „universul condamnat la gândire”, cuvintele devenind „săgeți în diafan” căci „Poetul ca un șarpe divin le va scuipa vindecate, restaurate, renuvelate. Exilat în spațiul dintre-un vis și celălalt, a uita să arunce gresia, oglinda, peria. Și s-a trezit urmărit de ziua de mâine ce-și tocmai schimbase materia” (v. Cântul V).