Mă bucur să deschid o rubrică Cinemateca pentru toți închinată unor mari filme din trecut, încă actuale sau chiar mai mult azi – ecranizarea celebrei Brave New World de Aldous Huxley ori Animal Farm de George Orwell, care au reușit să redea fidel viața oamenilor și Zeitgeist-ul cu care trebuie să ne confruntăm noi. Acesta e „cazul” Shortcut to happiness (2007) cu un bun succes de public, în ciuda subiectului major: o nemiloasă critică la „bussines”-ul fără valori și calitate pe „piața cărților” și a culturii. Esența poate fi redusă la o expresie din film: Money can buy anything & marketing sells anything! Apreciatul actor Alec Baldwin („specializat” pe roluri negative de „pușlama”) ne surprinde ca scenarist și regizor cu o „tăioasă” și obiectivă radiografie a literaturii (și culturii) post-industriale / consumiste, care, desigur a fost boicotată de marile studiouri și noul „establishment” consumist. Ei au blocat filmările terminate în 2001: „filonul financiar” e tăiat, astfel că post-procesarea, difuzarea etc. au fost dinamitate până în 2007, când Yari Film Group a cumpărat drepturile și l-a lansat! Cine știe / va vedea demascarea inculturii actuale prin Cel mai scurt drum spre fericire, înțelege de ce noile generații de „critici” aserviți finanței din spatele trusturilor „culturale” l-au atacat vehement. Apreciatul critic de film și profesor de specialitate brazilian Claudio Carvalho, cu experiență de peste 50 de ani, deplânge și el situația dramatică din cultură exemplar demascată prin pelicula în cauză și „peripețiile” ei, situând-o printre cele esențiale la început de mileniu III.
Actorul american reușește o inteligentă și subtilă adaptare liberă după clasica povestire (1936) a lui Stephen Vincent Benet, The Devil and Daniel Webster, pentru care a primit prestigiosul premiu literar O’Henry Award. Autorul american s-a inspirit din Faustul goethean, plasând acțiunea în New Hampshire, 1840, elogios ecranizat de regizorul William Dieterle (evreu german salvat de sub regimul nazist în SUA) și produs tot de el (nici el n-a găsit sprijin la marile studiouri, fiind atacat, după premieră / 1941, din aceleași considerații. Interesantă „filiație”: el jucase (1926) cu numele său real, un rol principal în versiunea mută Faust a lui F. W. Murnau, în Germania. Impresionanta ilustrație muzicală a lui Bernard Herrmann (bazată pe partitura scrisă de el la varianta radiofonică / 1938) a primit un merituos Academy Award.
Acum se perindă pe ecran o pleiadă de artiști de valoare: Alec Baldwin însuși, Anthony Hopkins, Jennifer Love Hewitt, Dan Aykroyd, Kim Cattrall, Jason Patric, Amy Poehler, Darrell Hammond, John Savage, Frank Siver, Barry Miller. Jabez Stone / Alec Baldwin scrie bine și din suflet, dar n-are șanse în sistemul mercantil al editurilor erei consumiste! Se începe când tocmai încheie o scenă emoționant-relevantă: el, copil de 12 ani, își aruncă bicicleta mult dorită și primită de Crăciun: din cauza ei, prietena dragă din vecini nu mai vrea să-l vadă, după ce căzuse cu ea. Noroc cu tatăl care îl observă și-i spune ceva care-l va salva mai târziu: Nu există un drum scurt spre fericire! „Literar” e mulțumit, cei trei prieteni îl apreciază, însă editorii nu vor romanul, astfel că stă într-un apartament și cartier amărât și, fără bani, deși arată bine, nu are succes la femei. Totuși, are un suflet mare, fiind în stare să-și piardă job-ul amărât de vânzător, când a văzut cum a tratat patronul un bătrân care n-avea bani! Când prietenul Julius Jensen / Dan Aykroyd vinde romanul unei editoare „smart new-age” cu 190.000$, strigă disperat, ajuns acasă, că și-ar vinde sufletul pentru succes. Printr-o dramatică experiență, Diavolul / Jennifer Love Hewitt îl salvează și încheie contract cu el, aducându-l, prin persuasiune, la afirmația că vrea succes, nu cărți bine scrise! După 10 ani va fi tragica „scadență”… Romanele sale sunt „retușate & adaptate” nivelului cultural american la… „genunchiul broaștei”, devenind „best-seller” prin tam-tam-ul publicitar aferent. Critica tradițională, vechii mari scriitori americani îl desființează, dar… cui îi pasă! Relevantă e scena când cartea încă nu apăruse și patru groupies îl „sufocă” pentru autografe, doar văzând campania mass-media: Sunteți așa un mare scriitor! Devine bogat, atu-ul actual cel mai „cuceritor” la femei, și nu mai are timp de adevărații prieteni, obsedat și orbit de falsa aură a „celebrității”. Emblematică e scena de la Editoarea / Kim Katrall, diabolic tupeist-șarmantă în rol de „pandant” al Diavoliței: ea (cu șefa marketing) îl întreabă care sunt modelele de scriitorii… Jabez: Dickens, Dostoievski, Kafka. Ele surâd sarcastic milos: N-ai alții, actuali? Jabez aruncă un nume vehiculat: Michael Crichton! Ele răsuflă ușurate: Așa mai merge. În continuare, i se „confecționează” un „portret-robot” marketizat pentru maximizarea vânzărilor, fără nici o legătură cu realitatea. Reticențele și rezistența sale sunt înlăturate cu suficiență plină de viclenie. Primește un apartament de lux, bani, femei, party-uri, invitații simandicoase la tv etc. Noua ta carte, așa-i că e foarte sexuală?!, îl „sugestionează” editoarea, demascând una din triadele malefice ale Zeitgeist-ului: Sex, Violence & Horror! Punctul culminant e primirea celui mai prestigios premiu literar (subînțeles Pulitzer), însă președintele juriului, un venerabil om de cultură, îi înmânează cu scârbă trofeul și nici nu-i dă mâna! Concluzia: și ei au „capotat” în fața atot-puternicului capitalism sălbatic. La fel, vechea gardă de scriitori și critici – anecdotic: tizul lui real, marele scriitor Robert Stone, în persoană, apare în film și-l umilește! Încet, dar sigur, conștiința sa se trezește și începe să refuze imensa minciună pseudo-culturală, similar mega-bulelor financiare de la burse, dinaintea Marilor Crahuri!, Adevărul și realitatea nu contează, ci „construirea” lor de „zeii” marketing: cărțile sale sunt primele în box-office, e prezentat în cele mai hype mass-medii ca „celibatarul cel mai râvnit al Americii” „vizualizat” mereu în restaurante de lux.. Restul e… Blowing in the wind! Întregul film e plin de scene antologice și definitorii pentru epoca în care trăim: felul cum își tratează prietenii, la un vernisaj de pictură cele nouă muze ale artelor frumoase sunt oribile Meduze moderne pline de sânge sacrificial – Jabez cumpără Muza Literaturii și doarme cu ea deasupra patului etc. Mai menționez un dialog relevant – Aging Writer: Ah, marele Daniel Webster! Webster: Domnul Hardy e beat. AW: Mai bine beat decât o curvă (adică, editorii actuali – EC)! Webster: Mai bine niciuna! Pierderea bunului său prieten și critic sincer, Mike / Barry Miller, chiar înainte de „adjudecarea” marelui trofeu, e punctul crucial, la propriu și la figurat. Jabez se întâlnește cu editorul Daniel Webster / Anthony Hopkins, care îi oferă șansa de a rupe contractul cu Diavolul. Cum se va termina?! Speranța moare ultima! Webster spune, în final: Câți nu sunt ca el! Da, câți nu suntem ca el… SĂ NE PRIVIM ÎN OGLINDĂ!