Consiliul
Județean Cluj
Păcat
Am intrat în acel palat întâia oară în 1954. Timp de șase ani, de trei ori pe săptămână, eram elev al Școlii de muzică (oficial era „Școala Populară de Artă”) și străbăteam coridorul lung din aripa stângă a edificiului. În dreptul fiecărei uși auzeai fie un pian, fie o vioară, un flaut ori vocalize întrerupte periodic de un acord grav la pian. Tot atunci, elevi de școală primară fiind (la „Școala Pedagogică Mixtă” din apropiere, acum Liceul teologic greco-catolic), am fost duși de doamna învățătoare Minodora Ardeleanu la Biblioteca regională, aflată în corpul principal al palatului. Ne-am înscris la secția de împrumut pentru copii. Toată clasa.
În decembrie 2004, după multe decenii de absență, mă găseam din nou în Palat. Scriam, peste o lună, așa: „În diagonală, peste Piață, curioasa construcție eclectică, vag neogotică, e în reparații capitale, înainte de a reprimi destinația inițială: Palatul episcopal greco-catolic… Acum şcoala e evacuată, iar Biblioteca se restrânge (până se va restrânge de tot). Profit de neatenția portarului, schimb traseul şi pătrund în fostele mari săli de lectură golite acum de mobilier. Praful e gros pe parchetul original, cu motive geometrice. Ici şi colo câte un «adidas» aruncat, bucăți de scânduri, o scară, o găleată cu var. Ferestre deschise şi sparte, care zăngănesc destul de sinistru, trântite de curentul de aer. Lumină destul de puțină, de decembrie, filtrată de nori şi de plasa deasă aruncată peste fațada clădirii. Sobele sunt cele vechi, au o bună sută de ani. Plafoanele superbe, pictate. Marile candelabre sunt şi ele originale, cu o singură adăugire: sub mulțimea abajururilor în formă de flacără atârnă penibile tuburi de neon. Cu cincizeci de ani în urmă aceste tuburi, slavă Domnului, nu existau. Palatul mă impresiona teribil, holul de onoare cu scara de marmură, marile săli de lectură unde era linişte, căldură şi culoare, parchet lucios şi lumină din policandre de poveste. «Acolo, în nişele laterale, se aud lilieci» îmi spune T., arătând spre un tavan cu stuc şi pictură. Posibil.” (Nopți şi zile. Piețele Unirii (I). Oradea, în Tribuna, serie nouă, IV, nr. 57, 16-31 ianuarie 2005, p. 35).
În această noapte acoperișul palatului arde, turnul cel mai înalt s-a prăbușit, etajul a fost mistuit. Citesc relatările din media de toate felurile, privesc filmările cu scena îngrozitoare. Citesc titluri stupide ale ziariștilor noștri: „A ars casa parohială”. La o televiziune, alți „oameni de presă” (a câta „putere” – de prostire – este în statul nostru?) ne anunță că palatul e în „stil baroc”. Da, există în Oradea un palat baroc, dar acela e altul. Alții se „mișcă” foarte repede, au putere să scrie (copy paste) deja infantile articolașe despre istoria Palatului, în timp ce acesta mai arde. Au avut oare vreme să se gândească, fie și câteva clipe, la dezastru? Să se cutremure? Și Wikipedia e promptă: în această noapte s-a adăugat un final articolului despre Palat. Îi citesc pe vajnicii noștri „comentatori”, care știu deja a cui e vina (pompierii, patriarhul Daniel, electricienii, „popii simpatizanți” ai unui anume partid, Nero din „Oradea Lucrului Bine Făcut”), iar unii cred chiar că „așa merită toate bisericile”.
Păcat.