Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Paradoxe teatrale

Paradoxe teatrale

Excelent organizat și găzduit de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj spre finalul anului trecut, UTEfest – Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa (ajuns la a 18-a ediție) mi-a dat senzația unui paradoxal mixaj între căutarea cu orice preț a „originalității” în montările pe texte clasice și opțiunile excentrice pe texte moderne. N-am asistat la toate reprezentațiile – nu doar din lipsă de timp ci și, trebuie să recunosc, dintr-o anumită mefiență față de unele opțiuni dramaturgice.
Moartea lui Danton de Georg Büchner – spectacol pe care am ținut să-l văd din interes pentru activitatea regizorului Nuno Cardoso – a fost prima ilustrare a aserțiunii de mai sus. Producția Teatrului Național „São João” din Porto pleacă de la un text care se dovedește, din păcate, foarte datat, ba chiar prăfuit de-a binelea, cu o exaltare romantic-declamativă de idealuri și „pilde” care devine azi cvasi-ridicolă, ori cel puțin artificială, deci neconvingătoare. Și, în ciuda intențiilor clamate de Cardoso la discuția de după spectacol, montarea n-a reușit să se sustragă unei ofilite calofilii ca să atingă măcar în treacăt temperatura extremei actualități.
Am asistat deci la o reprezentație uscată, cu dinamică forțată (prin permanenta agitație a protagoniștilor, dublată de rotirea unor imense ventilatoare de fundal), cu interacțiuni exterioare, costumație hibrid-confuză (contemporană dar și de epocă) și o aparență permanentă de „jucat”, de poză. Dacă asta a fost concepția regizorală, de a pune convulsia revoluției într-o grilă atât de șarjată, de a o parodia, cred că nu voi ști niciodată. Asta pentru simplul motiv că hermeneutica lui Cardoso nu m-a lămurit. Astfel că Danton-ul său a părut doar un text canonic introdus cu caznă în rama „reinterpretării originale”. Cred că alegerea unui alt text, pur și simplu, era suficientă.
O tentativă de a da un anume „nerv” contemporan unui text clasic a avut Michal Dočekal cu Romeo și Julieta lui Shakespeare (Teatrul Municipal Praga). Spectacolul este montat cu elemente goth/rock, într-un decor neutru, cu ziduri și platforme, costume casual, muzică (foarte bună, de altfel) special compusă, și jucat cu bune secvențe de grup, energice, ritmate, de actori predilect foarte tineri, cu o ținută de scenă impresionantă. Toate premisele, s-ar spune, pentru o reușită.
Dar… Atuurile spectacolului au fost subminate de stridențe și stângăcii. Regizorul n-a operat decupaje în text, astfel că reprezentația pare interminabilă (3 ore). Tempo-ul este cam monoton, fără climaxuri, iar finalul cade din păcate în rizibil prin convenționalismul său. Interpretarea este foarte convingătoare în unele secvențe, alteori însă capătă o notă îngălată ori chiar în prag de ridicol prin lipsa de calibraj a regiei. În ansamblu, un spectacol care ar fi avut mult mai multă forță dacă actualizarea sa ar fi fost mai bine asumată. Regizoral, strictamente, pentru că actoria, muzica, scenografia s-au articulat profesionist.
În răspăr cu tendința mai sus pomenită s-a situat Furtuna de Shakespeare, înscenată de Gábor Tompa la Teatrul Național din Cluj. Regizorul pare să fi ajuns în ultima vreme la un reviriment al hermeneuticii ludice care l-a consacrat acum 2-3 decenii. După un Iona montat la „Nottara” într-o abordare neașteptată pentru textul sorescian, Furtuna are un suflu ghiduș fermecător. Evident, textul ca atare permite și înlesnește o astfel de lectură, dar cu finețea sa de interpretare regizorală, Tompa deturnează subtil o cheie de semnificație cutumiară, făcând din demiurgicul Prospero – cel aflat dincolo de lume și de patimile lumești, jucându-se pentru a-și exersa virtuozitatea magică – un ins ce-și râvnește, de fapt, omenescul. Or, astfel, este pusă în chestionare tocmai ecuația filosofică a „testamentului” shakespearian, descifrată de-a lungul timpului de specialiști ca o celebrare a înțelepciunii aflate deasupra mundanului.
Firește, ludicul este cel mai pregnant palier al Furtunii. Un demiurg la joacă este Prospero (jucat de Marcel Iureș cu un soi de calină moliciune, cu un calm al înțelepciunii, s-ar putea spune, pe care datele personajului îl girează). Un duh poznaș fără astâmpăr și nu neapărat ascultător – adică plin de personalitate – e Ariel (jucat cu o agerime și o prezență scenică impecabile de Anca Hanu, într-un rol de anduranță, desfășurat pe planuri multiple), în timp ce reversul negativ e reprezentat de gălăgios-agresivul Caliban (interpretat de Cristian Grosu cu o gimnastică agilitate, dublată de o convingătoare asumare caracterială a eroului, deși cu mici tendințe de șarjă, pe alocuri).
Un cuplu contrapunctic prin inocență și echilibru e alcătuit de Miranda și Ferdinand – Sânziana Tarța și Matei Rotaru au conturat cu prospețime și șarm doi eroi pentru care ludicul echivalează cu o descoperire a lumii.
Un alt cuplu, pentru care joaca e deja viciu, s-ar putea spune, e cel al lui Stephano și Trinculo – întruchipați de Radu Lărgeanu și Adrian Cucu cu o risipă de detalii caracteriale care provoacă mereu hohote de râs, de la ținute la gesturi și gaguri. Cei doi actori au format un duo memorabil, cu același aplomb și uluitor efect precum marile cupluri de comici din cinema.
Nu mai puțin atenți în definirea personajelor prin ticuri, gesturi, posturi, cu același tonus poznaș, au fost – jucând convingător și miezos – Ioan Isaiu (Alonso), Petre Băcioiu (Gonzalo), Cătălin Herlo (Antonio), Mihai-Florian Nițu (Sebastian), Dan Chiorean (Adrian), Ruslan Bârlea (Francisco/Căpitanul). Dimensiunea magică – solară ori tenebroasă – a intrigii a fost completată de incantațiile lui Iris (Elena Ivanca), Juno (Angelica Nicoară) și Ceres (Romina Merei) și de imprecațiile vrăjitoarei Sycorax (Miriam Cuibus, într-un rol mic, dar plin de culoare).
Impactul și universul spectacolului au fost articulate ingenios de decorul eficient și costumele spectaculoase ale Carmencitei Brojoboiu, adjuvate de un video-design inspirat, zic eu (deși un pic descriptiv-tautologic, uneori, dar asigurând cert dinamica scenică) al lui Radu Daniel. Muzica splendidă – de ascultat – a lui Lucian Ban și coregrafia Melindei Jakab au potențat tempoul poveștii.
Furtuna este un spectacol de mare public, incontestabil. Aparent, copleșitoarea sa dimensiune ludică ar putea obtura alte zone de semnificație, reducând montarea lui Tompa la nivelul unei agreabil-clasice înscenări de „casă”. De fapt, însă, avem de-a face cu o lectură extrem de atentă, de riguroasă și focalizată pe sensurile piesei. Iar cui are răbdare și răzbate dincolo de primul orizont, nucleul metafizic al intrigii și voluta semantică regizorală i se vor dezvălui savuros. Căci Furtuna e un spectacol și pentru mâncăcioși, și pentru degustători.
În zona opțiunilor dramaturgice excentrice – și inspirate – s-au plasat două producții pe care le-am văzut în UTEfest.
Opțiunea bulgarilor de la Teatrul-Laborator „Sfumato” din Sofia pentru proza lui Iordan Radicikov mi-a atras atenția nu doar pentru că le cunosc căutările artistice, ci și pentru literatura splendidă a lui Radicikov, un fel de Sorescu bulgar, cu același spirit hâtru-amărui (vă recomand volumul Desene pe stânci, tradus în română, dar nu singurul).
Crazy Grass este un melanj de povestiri/întâmplări din viața unei comunități rurale izolate din Bulgaria de azi, cu toate trăsăturile specifice: superstițiile colective locale (morții satului care bântuie încă prin case), raportul complex al ierarhiei neoficiale, cu gospodari versus sărantoci, cu idiotul satului, cu bârfe și intrigi țesute de femei, cu povești de dragoste și confruntări juvenile cu substrat erotic, cu acea batjocură comunitară familial-neiertătoare pe care o remarcă și literatura noastră în spațiul rural.
Doar că această comunitate își trăiește ultimele zile în coconul său izolat-protector, urmând să fie dislocată din cauza barajului în construcție. Astfel că toate evenimentele sătești devin momente celebrativ-tânguitoare, un fel de bocet comunitar pentru viața care se duce, chiar dacă nu se sfârșește. Nu e un bocet neapărat trist, cât conștient.
Regizoarea Margarita Mladenova a construit un spectacol pe o structură foarte simplă – cu atât mai pregnantă –, punând accentul de semnificație pe interpreți și pe interacțiunea lor colectivă. O scenografie alcătuită din elemente minimale – capre de lemn, obiecte rustice – și din costume simple, cu cromatică estompată, ca și muzica fantasmatică și coregrafia cu mișcări lente și ample completează universul spectacolului, cu paliere realiste și suprarealiste impresionante. Aparent, Mladenova face un spectacol etno, dar nu e deloc așa. Este, mai degrabă, un soi de ficțiune documentară, cu impecabilă articulare estetică și o bine marcată amprentă de cercetare teatrală. Dar, totodată, un spectacol foarte accesibil și convingător prin firescul său.
În fine, un experiment ce merită comentat prin spectaculoasa anduranță actoricească a fost Eu, Fabre, creat de Klim Kozinski la Stanislavski Electrotheatre din Moscova. Spectacolul pleacă de la două texte – Sunt sânge și Eu sunt o vacă – scrise de Jan Fabre, unul dintre cei mai greu caracterizabili oameni de teatru contemporani. În siajul avangardiștilor de la începutul secolului 20, artistul belgian compune monoloage care sondează/destructurează/reconfigurează elemente ale realității. Sunt un fel de poeme scrâșnite, obsesive, psihotice aproape.
Exact spiritul textelor a fost accentuat de Kozinski, care și-a pus cei doi actori – Anton Kostocikin și Irina Savițkova – să recite monoloagele performând concomitent o adevărată demonstrație de forță fizică. Impecabila interpretare a impresionat mai mult decât bizarele texte, nu lipsite totuși de un anume tâlc. Am apreciat însă spectacolul lui Kozinski strict ca un experiment teatral, miza sa fiind doar estetică (cu tot cu stridența asumată).
Comentariul meu acoperă, evident, doar o parte din producțiile jucate la Cluj. Semnificativ mi s-a părut însă că, chiar și din această feliuță de program, se pot recunoaște tendințele momentului teatral european. Iar în context, o spun foarte convins, teatrul românesc are o dinamică deloc de neglijat.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg