În 1648, Charles le Brun fondează la Paris Academia Regală de Arte Plastice (Académie Royale de peinture et de sculpture, 1648-1793), patronată de Regele Louis XIV și de Cardinalul Mazarin. Aceasta începe să funcționeze regulat doar din 1737, până în acest moment activitatea sa fiind întreruptă sistematic de Curte. Motto-ul Academiei a fost Libertas artibus restituta (Libertatea redată artiștilor), prin acesta membrii comunității artizanilor (pictori, aurari, sculptori, rămari) cerându-și autonomia și dorind să scape de statutul de artizani și să fie acceptați în rândul artelor liberale.
Dorința Academicienilor era să-i pregătească pe cei mai buni artiști din Franța; cei mai talentați urmau să fie numiți academicieni, un titlu prestigios care asigura „protecție și notorietate datorită Salonului instituit de Academia Regală de Arte Frumoase și a Ordinelor de Stat”1. Printre membri fondatori se mai numărau artiștii Philippe de Champaigne, Louis Boullogne, Sébastien Bourdon, Laurent de La Hyre, Eustache Le Sueur, Juste d’Egmont, François Perrier și Gérard van Opstal.
Academia a întâmpinat la început opoziția Comunității meșterilor pictori și sculptori din Paris, care era susținută de Parlament. Astfel, în 1649, Comunitatea meșterilor a înființat o instituție de învățământ concurentă, Académie de Sait Luc, condusă de pictorul Simon Vouet. Dacă Academia Regală se lupta cu probleme financiare, Academia Sf. Luca beneficia de contribuțiile membrilor. În ciuda opoziției lui Le Brun, în 1651 cele două academii s-au unit, iar în 1655, a primit scrisoarea de instituire a Regelui. În 1666, a fost fondată Academia Franței la Roma.
La Academia Regală, pictura era ierarhizată pe genuri. În „Prefața” la Conferințele Academiei din 1667, istoricul și teoreticianul clasicismului francez André Félibien a fost cel care a realizat „ierarhia genurilor”:
1. primul loc îi revenea picturii istorice, deoarece se considera că aceasta cerea un efort mai mare de concentrare intelectuală, de interpretare și de compoziție. Félibien a „decretat” supremația picturii istorice, care includea pictura religioasă, mitologică și de luptă. Subiectele erau alese din istoria sacră, din mitologia greco-romană și din istoria modernă: „Un pictor desăvârșit este acela care poate reprezenta mai multe personaje. (…) Marile acțiuni trebuie reprezentate așa cum o fac istoricii. Iar prin compozițiile alegorice trebuie aruncat un văl asupra virtuților oamenilor măreți și asupra miturilor.”2
2. pe locul doi se afla portretul, deoarece „figura umană este una dintre lucrările cele mai desăvârțite ale lui Dumnezeu pe Pământ.”3
3. pictura de peisaj este considerată superioară naturilor moarte, deoarece „cel care pictază perfect peisaje este deasupra celui care nu face decât fructe, flori și cochilii.”4 Peisajul apare ca gen distinct în pictură în sec. al XVI-lea; flamandul Joachim Patinier (1483-1524) este considerat primul artist care instituie peisajul ca gen pictural5, deși acuarele și guașe reprezentând peisaje au rămas și de la Albrech Dürer. Acestea au fost realizate în timpul călătoriei sale în Italia (1495-95), dar artistul german le-a păstrat doar pentru delectarea proprie, spre deosebire la prietenul său Patinier, care a făcut comerț cu ele.
4. natura moartă se află pe ultimul loc în ierarhia genurilor: „Cel care pictează animale vii este mai stimabil decât cel care reprezintă lucruri moarte și fără mișcare.”
Rămâne stabilirea locului picturii de gen, care nu intră în ierarhia lui Félibien. La început, locul acesteia în ierarhia genurilor era destul de jos, dar o dată cu perfecțiunea la care a ajuns în sec. al XVII-lea în țările nordice, pictura de gen câștigă un loc important, putând fi plasată după portret. A devenit foarte populară în sec al XIX-lea (până în 1930), detronând pictura istorică. Cu timpul, acestei ierarhii i s-au adăugat și alte genuri: în onoarea lui Antoine Watteau a fost introdus genul sebărilor galante.

 

Note
1 Pierre Rosenberg, Dictionnaire amoureux du Louvre, Plon, Paris, 2007, p. 27.
2 André Félibien, „Préface”, în Félibien et alii, Conférences de l’Académie royale de peinture et de sculpture, pendant l’année 1667, Paris, F. Léonard, 1668.
3 ibidem.
4 ibidem.
5 Émile Michel, L’Art du paysage, Parkstone International, New York, 2012, p. 41.