Peisaj cu japonezi

Japonezii fotografiază
copacii. Nici măcar
petalele nu mai sunt petale,
mai degrabă parfum
virtual înghiţit de ecranul
tabletei: un pat al lui Procust.
O tânără
cu trup androgin simte carnea
copacilor în coapse,
pe tălpi şi ţipă.
Aproape epileptic, misterul
copacului negru interzis. Pare
blocată în lift: o criză
de claustrofobie în spaţiul
deschis de albastru.
Oameni-particule se cionesc brownian,
prin parcul
câinilor adevăraţi. Se amuşină
din lese fără speranţă. O
fată de lemn
sculptat animalic imită
graţia panterei, devine exemplu
absurd de urmat
în metropola denaturată.

Ultimul drum

E dimineaţă în luna
cu două feţe şi un nod
de gheaţa în gât. O lacrimă
se luptă cu îngerul.
Gropari plătiţi cu
vinars dezghioacă
hăul, să-l umple cu tine.
Câini negri
îngheţati în humă, se aruncă
la picioarele tale,
pe tălpile ninse. Speriaţi
ca mine la trei ani: muşcasem
mâinile chirurgului cu masca
mortuară în timp
ce supa de pui cu tăiţei
se năştea fierbinte,
să ne ungă la
inimă, să poată vorbi
amintirile.

Ziua lui Toma

Aş spune:
verdele copacilor e clipa
cea mai frumoasă
a zilei lui Toma.
Frunzele vor
să atingă, să creadă
că iubirea umple spaţiul
între castanii
înfloriţi şi marginile
trupurilor de nedespărţit.

Livada de vişini

Se coc vişinii
în lunile pline
de amintiri. Îngerul nostru
mănâncă din umbra supusă
de ierburi, în timp
ce-ţi faci de lucru pipăind vişinii
cu pielea de soare zbârcit.
Pe unele le cununi cu
beţivii blânzi ai satului.
Îi nemureşti în esenţele tari.
Pe altele, doar pentru tine
le ţii: singura
tare, între dinți, o perlă.
Nemaiputând răbda
atâta idealism, îngerul
aruncă în noi cu sâmburii
iubirii: ce-a mai rămas după
ce a mâncat toate vişinile
de carne.

Mă privesc prin binoclu

Vrei să te întorci? Eu
niciodată. Mă priveşte prin
binoclu, de parcă aş fi de bună voie
în arestul grădinii
de zarzavaturi din est.
Prin coaste îmi paşte iarba
de acasă dorul
de strada Cetăţii.
Zidul mă radicalizează
cu precizie chirurgicală.
La ora fatală voi
detona poate parfumul
zeilor mei. Astupaţi
gurile de evacuare ale vieții cu-n gând!
Beţivii blânzi de acasă să poată vedea
prin ziduri cum
Dumnezeu învaţă iubirea
de la florile de câmp.

Paratrăznetul

Am crescut în sandaua
copilăriei, roasă
de timidităţi învelite
în sveterul bunicii. Alergam
pietrele sclipitoare prin colb,
ascuţeam coarnele bătrâne din
casă până scoteau foc. Descuiam
lada de zestre a pădurii
cu visele.
În frunze se zbătea viitorul
de oglinzi. Dezarmat
l-am urmat până când
am învăţat iarăşi de la tine să fiu
lacomă de trecut, precum
paratrăznetul
de fulgerul dulce mortal.

Oraşul

Oraşul, o stridie
de ciment în cădere, vârtej
lichid de fluturi vagabonzi.
Suntem prizonierii vietăţilor lui.
În câteva sute de ani
pleoapele se vor teme
să se închida peste ochii
oraşului. Câini singuri.
Se teme ecoul cochiliilor
goale de cei ce nu mai sunt.
În buzunarele noii planete,
oameni
în case ca niste sicrie de
sticlă. Carne de melc.
rezistă sub greutatea fiecărui
răsărit.

La tine în câmp
explodează iarba
sub tălpile verzi dintr-un gest
de onoare.

Casa bunicii

Casa bunicii se goleşte de lucruri
până la întunecimea
copacului lăuntric. Ceva
se desparte de verdele frunzei.
Evadează cu un
evantai de nopţi tropicale
din păduri fără sunet.
Sufletul Nonnei,
cearcăn tăcut
cuibărit în pleoapa goală
a spaţiului.
Aprinzi visul
cu un chibrit din alt vis într-un tren.
Timpul nu opreşte
în nici o gară. Patul copilăriei
din cuşeta cu oglinzi transparente.
Cineva trage semnalul
de alarmă în copacul lăuntric.
Opreşte trenul sau eu
închid ochiul infinitului,
sar din vagon
în oraşul cu turnuri şi ceasuri?