Zilele acomodării mele în mănăstire au trecut greu. Pentru că de la început, din a doua zi a sosirii mele acolo, ştiam că nu voi rămâne multă vreme. Încă de la prima discuție, starețul nu a dat crezare dorinței mele de a rămâne la mănăstire. Nu a recurs la niciun ocoliş: „Prezența dumitale în mănăstire, având o credință atât de şubredă în Hristos, dar cu o temelie de înțelepciune omenească, ar putea să stârnească zavistie în rândul fraților. Vor spune că ai venit să le faci în ciudă cu aerele dumitale de intelectual, când ei pun osu’ la treabă şi au renunțat pentru Hristos la toate şcolile lumeşti şi la toată viața lor din lume”. Pentru că mă avântasem să-i exprim toate îndoielile credinței mele şi îmi presărasem expunerea cu tot soiul de exemple culturale, promisiunea dată ca răspuns, că mă voi abține de la orice discuție în mănăstire şi că voi munci la fel ca toți ceilalți, suna ca făgăduiala făcută de un copil părintelui său că de acum încolo, după repetarea aceleiaşi obrăznicii de zeci de ori, va fi mereu cuminte. „Dar pe dumneata nu ne vom putea baza prea mult la muncă, iar la slujirea în biserică va fi păcat să te chemăm deocamdată, când credința îți şovăie.” M-a făcut să-mi privesc mâinile slabe, să-mi simt corpul deloc vânjos, încă resimțeam oboseala călătoriei din ziua trecută. Şi promisiunea mea că voi munci îmi părea să fi fost însoțită de imaginea falsă că încă aş fi un tânăr în putere, cum nu fusesem de altfel niciodată. Iarăşi cum li se întâmplă copiilor, simțeam că avusesem iluzia aceea că pot deveni orice doar pentru că îmi puteam imagina. Nu îmi mai închipuiam că pot fi aviator sau cosmonaut, dar în fața bătrânului sigur pe sine din fața mea apărea la fel şi ideea de a mă călugări. M-am ruşinat în primul rând de constituția slabă a corpului meu, iar precaritatea credinței mele părea să fie o altă slăbiciune printre cele ale mâinilor sau picioarelor. I-am răspuns însă tăios, conştient dintr-o dată că vârsta nu îmi mai permite să trăiesc această ruşine copilărească: „Dar cum altfel să îl caut pe Dumnezeu, dacă nu îi pot oferi viața mea? Şi unde altundeva să i-o pot oferi, dacă nu într-o mănăstire?” Mult prea tăios, mult prea retoric, parcă îl luam la rost, iar expresia „să îl caut pe Dumnezeu” îmi părea cu totul falsă, fără să corespundă cu intenția mea de a mă retrage din lume. Îmi dădeam seama că prin această întrebare îi confirmam starețului toate temerile legate de posibila mea influență negativă asupra fraților. Starețul era însă abil în a vorbi cu oamenii. A început să mi se adreseze mai blând decât înainte, să îmi povestească o istorie despre un sfânt erudit retras în mănăstire – nu-mi aduc aminte care –, cunoscut pentru ascensiunea lui spirituală şi pentru smerenia sa, să-mi spună că este foarte posibil ca Domnul să-mi fi trimis gândul plecării la mănăstire, numai El ştiind prin ce transformări duhovniceşti voi trece, că el nu se poate opune planului lui Dumnezeu şi că mă primeşte să rămân, dar va trebui să mă rog ca Domnul să-mi lumineze mintea şi astfel să mă decid dacă vreau să rămân sau nu la ei. Acceptam tot ce spunea, îngânam un „da” din când în când. Trecerea la tonul acesta blând mă învinsese. Îmi era dintr-o dată limpede că trebuie să plec de la mănăstire. Îmi dorisem să fiu un altul consacrându-mă lui Dumnezeu, dar nu mă gândisem niciodată că trebuie să încep asta redevenind în fața altuia copilul mustrat şi tratat apoi blând pentru a nu începe să izbucnească în lacrimi. Mai mult, înțelegeam că voi fi iarăşi o povară pentru alții, aşa cum fusesem pentru fiul meu.
Trebuia să plec, iar zilele de probă petrecute în mănăstire mi-au fost respingătoare şi în momentele când eram ca unul dintre ceilalți, şi când un călugăr sau altul mă făcea să mă simt ca un oaspete simandicos, cu totul nepoftit. Căci nu eram nici unul, nici celălalt. Trebuia să plec, dar nu aveam unde. Întoarcerea acasă ar fi fost o înfrângere ruşinoasă în fața fiului meu, iar viața mi-ar fi devenit la fel de silnică precum aceasta de la mănăstire. Camera mea, toate lucrurile mele lăsate în urmă, în ciuda posibilei mulțumiri pe care mi-ar fi putut-o oferi din nou, îmi păreau abandonate de zeci de ani, chit că nu trecuseră nici zece zile de când plecasem.

*

Dimineața în care m-am dus la stareț să-l anunț despre hotărârea mea de a pleca nu avea nimic din felul în care îmi închipuiam că ar trebui să fie o zi hotărâtoare. M-am dus la stareț după liturghie, în timpul de până la masa de prânz. Prin curtea mănăstirii mai forfoteau oameni din afară veniți la slujbă, care se agățau de un călugăr sau altul pentru a-i cere vreo rugăciune ori pentru a-i spune păsul, sau pentru a-i întinde un pachet foşnitor cu hrană dată ca pomană, copiii se zbenguiau pe lângă părinți, un prunc plângea. Hotărârea mea, gândită intens cu o noapte înainte şi în timpul slujbelor lungi de dimineață, se topea şi ea în forfota din curte. Aş fi vrut să însemne ceva mai mult, pentru că speram ca starețul să n-o înțeleagă ca pe o laşitate, ci mai curând ca pe o intenție de a urma aceeaşi cale, dar într-un alt fel sau altundeva, eventual la o altă mănăstire la care prezența mea să nu afecteze în vreun fel obştea monahilor. Sau, ceea ce nu i-aş fi spus, doream să fiu primit într-o mănăstire unde să nu mai fiu examinat ca un copil. Cumva am reuşit să-i transmit intenția mea, deşi starețul era evident obosit şi în chilia lui se afla unul dintre călugării pe care îi socoteam adversarii mei cei mai înverşunați. I se spunea fratele Macarie, fusese învățător în satul din preajma mănăstirii şi mă privea ca pe un potențial concurent la statutul de intelectual al obştii. Nu s-a putut abține şi îi arunca starețului priviri prin care dădea de înțeles că este dezgustat de slăbiciunea mea. Nu vedeam dacă starețul îl încuviințează sau nu. Pe moment mi se părea că da, pentru că îi încredințase sarcina de a scrie o scrisoare în care să fiu recomandat starețului de la mănăstirea D. Ba îl şi întrebase cum mă cheamă. M-a consemnat cu numele de Fratele Chiril, aşa cum obişnuiau să-mi spună ceilalți călugări, evitând rezonanța poloneză a prenumelui meu lumesc, trecut numai în paranteză pe scrisoarea respectivă. Urma ca de la mănăstirea D. să fiu îndrumat către un părinte schimnic pe nume Sofronie, care avea o chilie în pădurea din apropiere. Se aştepta ca părintele Sofronie să mă învețe să cred (mai exact, să primesc „învățătura nevoințelor întru Hristos”), iar apoi să fiu trimis mai departe la o mănăstire pe potriva trebuințelor mele duhovniceşti. „Bine”, iar asta mi-a spus-o şovăind, „te poți duce şi de-a dreptul la părintele Sofronie, dar sufletul lui este aprig de la atâtea postiri şi rugăciuni, s-ar putea să nu se îndure de dumneata şi să o iei la fugă şi de acolo”. Deja ştiam că mă voi duce direct la el. Am primit un vraf de iconițe sfințite cu Fecioara şi pruncul (imprimate pe hârtie, aveau culori stridente) şi o carte de rugăciuni cu file maronii pline de pete. Din icoanele vândute urma să câştig banii pentru a putea călători şi cât mi-ar mai fi rămas pe deasupra trebuia să las starețului mănăstirii D. Mă încurcau toate amănuntele acestea tehnice, pe care starețul mi le înşiruia cu bucuria că le stăpâneşte.
După ce i-a spus fratelui Macarie să plece, starețul mi-a vorbit în sfârşit cum nu o făcuse până atunci. Părea în continuare obosit, dar începusem să cred că este obosit şi de tratarea atât de formală a hotărârii mele de a pleca. Mă simțeam în continuare ca un copil față de el, dar cu fericirea de a fi fost luat în seamă. Îmi vorbea rar: „Mi-ai spus că îl cauți pe Dumnezeu, țin minte asta. Tocmai la aşa ceva te trimit acum. Ce-i drept, şi noi toți cei de aici îl căutăm, dar spre deosebire de tine, noi ne-am frânt aici, ne-am ciopârțit, sau cum vrei să spui, suntem goi de noi înşine şi îl aşteptăm să vină. Chiar şi fratele Vasile este aşa. L-am certat pentru că te-a primit în chilia lui, căci îi ştiu gândurile păcătoase. Dar gândurile lui păcătoase sunt şi ele nişte căi prin care se sfâşie, se frământă, renunță la sine, atât cât îl duce mintea. De cei plini de ei ne este frică, iar dumneata aşa pari sau cel puțin aşa păreai să fii când mi te-ai înfățişat prima dată. După ce te-am văzut în curtea mănăstirii sau în biserică cum iscodeai tot ce este în jur, ba icoanele, ba pe ceilalți frați, ba pădurea din josul muntelui, de bună seamă gândindu-te dacă să rămâi ori nu la noi, mi-am spus că eşti unul care începe să se golească de sine. Mi-era teamă însă că dacă m-aş fi împotrivit hotărârii tale de a pleca şi te-aş fi rugat să rămâi la noi, ai fi încuviințat fără tăgadă şi ți s-ar fi dus toată acea îndoială spornică întru golirea de sine. Nu îmi mai era şi nu îmi mai este teamă pentru frații de aici, mi-e teamă pentru tine. Nu accept să pleci pentru a scăpa de tine, ci pentru a reuşi să devii un altul pentru Dumnezeu şi pentru oameni, aşa cum mi-ai spus la început că îți doreşti. Ia, Frate Chiril, ce-ar fi să îl cauți pe Dumnezeu călătorind printre oameni? Pentru că de fapt nu te trimit cu o scrisoare de recomandare – s-a bucurat mult s-o scrie părintele Macarie, să-i ierți asta, dar este şi el sfâşiat şi gol, crede-mă –, te trimit cu o misiune de a-l vesti pe Dumnezeu oamenilor. Vei fi un pelerin, vei merge pe urmele Sfântului Apostol Pavel”.
„Cum asta, părinte? Eu, cu credința mea
şubredă?”
„Şi credința Apostolului s-a întărit mergând, căci abia la sfârşit a aflat că pentru Dumnezeu trebuie să iubească omul şi să moară. Credinței îi lipseşte ceva şi când viața îți este încredințată vestirii lui Dumnezeu. Căci toate cuvintele frumoase prin care o faci, scrise şi vorbite, sunt încă ale tale, nu ale lui Dumnezeu. Apostolul şi-a primit credința prin har, cum mă voi ruga să o primeşti şi dumneata. Nădăjduiesc să nu-mi fie socotit ca păcat, dar cred că toată credința lui mare ar fi slăbit dacă nu ar fi mers dintr-o cetate în alta. Primise deopotrivă şi harul de a călători, de a nu sta într-un loc.”
„Dar ce le voi vesti eu oamenilor?”
„Le vei vesti că trebuie să fie buni, te vei ruga pentru ei dacă ți-o vor cere, le vei da icoanele astea, pentru care vor scormoni în portofele, luându-şi şi ei la rost viețile pe cât le este cu putință, viețile lor chinuite de întrebări despre câți bani au pentru a mânca şi a bea mai bine, ori pentru a-şi creşte copiii. Ai auzit pruncii şi pe aici, eu îi aud în toate duminicile şi sărbătorile de zeci de ani. Cât neastâmpăr este în ei când părinții ori bunicii îi poartă spre Dumnezeu! Dar copiii ştiu mai bine decât ei cum trebuie să ajungă la Dumnezeu. El trebuie găsit printre lucrurile alea multe cărora le dau crezare că merită să le întâmpine cu întreg neastâmpărul din firea lor veselă de copii. Nu este vorba despre icoanele de aici de sus, ci despre tot ce întâlnesc în viața lor de jos, despre mâncare, joacă, despre râul unde se scaldă şi despre trupurile lor slabe. Tu acolo trebuie să mergi, să le străbați ulițele pline de praf şi să treci pe sub copacii lor, iar copiii să te arate cu degetul şi să spună: Uite, Dumnezeu ne-a trimis un om! Ba şi părinții lor se vor însufleți şi vor spune la fel. Bătrânii cu ochii slăbiți vor vedea icoanele astea colorate strident care ți-au displăcut, am băgat de seamă cum te-ai strâmbat, şi îşi vor aminti că şi ei sunt copii până la urmă. Ți le vor lua din mână şi le vor săruta. Sărutul învățat din copilărie şi din tinerețe va însemna încă o dată ceva pentru ei.”
„Dar nu-i voi înşela? Nu-i voi păcăli că sunt sfânt, când eu sunt atât de departe de aşa ceva?”
„Dacă ei îți vor zice sfânt, poate vei şi fi. Ți-am vorbit despre harul lui Dumnezeu, dar nu ar fi de mirare ca alții să îi dibuie coborârea lui asupra ta mai bine decât tine. Ei vor vedea cum lucrează prin tine. Pentru a nu pieri căutarea ta, nu se cuvine ca însuți să te gândeşti la tine, dacă ai primit sau nu harul, ori dacă ai ajuns să crezi sau nu. Tu fă binele, atât. Vorbeşte mai mult rugându-te, roagă-te mai mult decât să te gândeşti. Căci draci care îți vor voi pieirea, oho, ai să găseşti cu duiumul. De la părintele Sofronie, schimnicul, mare văzător al duhurilor, am aflat că dracii se bulucesc la răspântii, stau colo zdrențăroşi, dar nu din pricina trudei mersului, ci din pricina şederii în acelaşi loc. Tot stau la răspântii şi se gândesc la ei, la cum ar fi să le pice vreun pământean în cursă, în vreme ce călătorul credincios închide drumurile alea statornicite în praf cu o cruce şi merge mai departe pe drumul său, merge, oricât de mult s-ar împiedica şi poticni. Şi nu uita că părintele credinței noastre, Avraam, slăvit de Sfântul Apostol şi de însuşi Mântuitorul, tot un călător a fost. Dacă o fi să ajungem în sânul lui Avraam, se cuvine să luăm aminte că ținta noastră este sânul unui călător.”
[…]
*
Pentru scurtă vreme, coborâsem vesel muntele mănăstirii. Mă simțeam liber, totuşi o libertate pe care o prețuiam pentru că se născuse din ceea ce acum mi se părea a fi fost o binecuvântare pentru o misiune divină sau cel puțin era vorba despre altceva decât despre o banală sarcină de serviciu. Credeam tot ce îmi spusese starețul. Îmi priveam noua haină de călugăr – mă încânta poate la fel de mult precum cuvintele starețului – cum mătura rădăcinile copacilor, acele uscate ale brazilor şi conurile lor migălos construite. Ei crescuseră, se înălțaseră şi rodiseră în acelaşi loc, adânciți în pământ. Eu mergeam mai departe, noua mea haină flutura ca nişte aripi sau cel puțin manşetele largi se asemănau celor ale îngerilor zugrăviți în scenele judecății de apoi. Şi poate că tocmai exaltarea din închipuirea aceasta m-a făcut să îmi reapară îngrijorările. Nu eram înger, eram omul acela slab, neputincios pentru muncile grele, aşa cum constatase starețul, şi trebuia să înfrunt lipsa unui adăpost, poate setea şi foamea, neputința de a mă spăla şi îngriji, încercată într-o mare măsură chiar şi la mănăstire. Pentru a scăpa de toate astea, trebuia să bat la uşile oamenilor, probabil să mă țin după ei ca un cerşetor insistent, iar asta într-o lume în care ei se au unii pe ceilalți. Nu va suna îndemnul meu de a face binele ca un strigăt sâcâitor de foame? Şi nu le voi părea ca un cerşetor mai perfid decât ceilalți, căci deşi vreau să le fie milă de mine, îndrăznesc să îi povățuiesc?
Îngrijorările acestea m-au determinat să mă îndepărtez de drumul care ducea către mănăstirea D., pe parcursul căruia se aflau răspândite felurite sate, şi să urc pe un deal împădurit. Fără să mă gândesc prea bine cum, credeam că voi găsi aşa calea directă spre chilia schimnicului. Am mers în continuu, până se făcuse seară şi până obosisem într-o asemenea măsură, încât fiecare pas făcut înainte mi se părea un câştig. În cele din urmă, m-am aşezat sub un copac, unde hotărâsem să înnoptez. Mi-am deschis desaga pe care o purtam în spate. Mă liniştea să văd că am ceva. Puțin, e adevărat. Câteva alimente care păreau să fi fost primite de călugări de la oamenii veniți la liturghie şi din cauza umezelii, şervețelele în care erau împăturite se lipiseră de bucățile de pâine, mai aveam pachetul cu icoane, deja îndoite, şi cartea de rugăciuni. Nu mă puteam împiedica să gândesc că scăpaseră de mine foarte uşor. Am deschis cartea de rugăciuni şi am citit din ea la întâmplare, chinuindu-mă să zăresc literele negre şi roşii, căci se înserase. Aproape că am plâns citind despre oamenii zdrobiți şi părăsiți care apăreau în psalmi. Eram ca ei. Abia acum aflasem că trebuie să fi simțit ca şi mine răcoarea nopții în piept, fără nicio apărare în afara încovoierii trupului. Şi rugăciunile lor le auzeam acum ca plânsetele necontenite ale unor prunci care îşi chircesc picioarele şi mâinile încă netrebuincioase, nădăjduind ca prin strigătele lor lipsite de sens să nu îşi lase părintele să doarmă.
Descoperisem noaptea, ghemuit sub un brad şi cu capul pe traistă, că nici somnul nu îți aduce liniştea aflării unui loc, aşa cum crezusem în prima noapte petrecută la mănăstire. Dispare singură numai problema părăsirii lumii sau prezenței în ea. Nu este nimic care să fie departe precum o lume. Sunt însuşiri – rece, tare, zgrunțuros, neted şi altele de felul ăsta –, dar ele nu sunt însuşite de ceva sau nu sunt în proprietatea vreunui lucru dintre cele văzute. Nu pământul este rece, ci pământul înaintează rece către tine. Şi îi răspunzi dârdâind de frig, poate prin frisoane de febră, prin fruntea încinsă, prin chircirea deznădăjduită a corpului, iar alteori prin cuvânt, prin orice cuvânt, nu doar prin cele care numesc trăsăturile lucrurilor sau pun diagnostice. Şi atunci, noaptea, cele mai nimerite mi se păreau cuvintele rugăciunilor puține pe care le ştiam, pentru că erau cuvintele mele. Nu trebuia să mă uit în altă parte pentru a cunoaşte ce înseamnă. Socoteam acum că este un privilegiu că Dumnezeul invocat în rugăciuni nu se vede. Dacă s-ar fi văzut, ar fi trebuit să rostesc rugăciunile şi să mă uit după el. M-aş fi uitat degeaba, pentru că în întunericul din acea noapte nu se vedea nimic şi întunericul însuşi înainta spre mine din toate părțile, îmi închipuiam înspăimântat, laolaltă cu o cohortă de sălbăticiuni mari şi mici.
Probabil că adormisem în timp ce mă rugam, încurcând un cuvânt cu altul, însă visul avut atunci mă scotea din încurcătură într-un fel cu totul obişnuit, căci mă închipuisem acasă, într-o după-amiază cu lumina domoală dinaintea înserării. Mă aflam în camera mea, apărat de orice gând, smuls din situația actuală. Poate oamenii au visat mereu ceva asemănător când se aflau în pericol, nu o salvare miraculoasă, ci o întoarcere în timpul banal al rutinei. Religiile salvării devin şi ele banale. Chiar dacă îl trăisem puțină vreme, ritmul vieții de mănăstire începuse deja să-mi devină o rutină. Mi-era greu să îmi imaginez ce fel de rutină poate avea un pelerin, deşi îi este atribuit şi lui un mod de viață repetitiv. În ce mă privea, eram mult prea obişnuit ca rutina să însemne viața într-un loc al meu şi printre lucrurile mele. O rutină a străbaterii locurilor străine, a confruntării neaşteptatului, nu puteau să-mi ofere salvarea calmă din vis. Alți călători, aventurierii, probabil că iubesc neprevăzutul pentru a-şi măsura puterile cu forțele lucrurilor dimprejur. Curajul să le fie asemenea puterii mării adânci, a pădurilor pline de fiare primejdioase, a tarelui şi recelui pe care le confruntasem eu noaptea. Însă nu pornisem într-o astfel de călătorie, doar mă retrăgeam din lume şi din temeritățile vieții mele trecute, care oricât de puțin aventuroase vor fi fost, întrucâtva reprezentaseră nişte încercări de a-mi măsura puterea cu forțele dimprejur, ce-i drept, omeneşti. Rămânea, credeam, să iau drept obişnuință sau rutină întâlnirile cu oamenii necunoscuți, fără a căuta să mă impun în fața lor, nici măcar ca profet, nici măcar ca vocea care să le spună să facă binele. Aşadar, nu mai aveam de gând să ascult de îndrumarea starețului, nu voi mai fi cerşetorul care să le dea altora sfaturi moralizatoare. Voi fi cerşetor şi nimic mai mult. Mă voi ruga de alții să întâlnesc omenescul, mai ales hrana, adăpostul şi apa, căci ele îmi păreau a fi cele mai omeneşti după o noapte dormită în pădure. Şi dacă le voi oferi în schimb credința mea îndoielnică, vor afla cel puțin că sunt bogați, că îl au la poarta lor cerşind şi pe cel care nădăjduieşte că poate ajunge la un dumnezeu aflat deasupra tuturor.

 

 

(fragment din romanul omonim, în curs de apariție la Ed. Paralela 45)