În fața Hagada-ei – rostirea evreilor la sărbătoarea Paștelui (Pesah) în amintirea Exodului din Egipt – nu poți să nu îți amintești de fiecare dată o istorie străveche. Aceasta nu numai deoarece poporul evreu recită acest text de peste două mii de ani – ceea ce ar fi un motiv suficient. Ci și pentru că textul se leagă de un moment crucial pentru un popor care a marcat cu contribuții majore cultura umanității. De Exod este legată acțiunea lui Moise și emergența Legii, în care își au înfipte rădăcini creștinătatea și civilizația euro-americană de astăzi. Este un merit de căpătâi al ediției de față a Hagadei de Pesah, căreia am onoarea de a-i atașa cuvântul meu, că face posibilă pentru cititorul în limba română cunoașterea mai precisă a sărbătorii evreiești a ieșirii din robie și a impresionantei ei istorii.
Știm bine că poporul evreu are în urmă o istorie neobișnuit de lungă – documentele vorbesc de mii de ani înainte de Hristos. Doar chinezii, dintre popoarele de azi, le stau alături, ca cele mai vechi popoare care au traversat istoria cunoscută până la noi.
Evreii s-au particularizat de la bun început prin legământul (berit) cu Dumnezeu, care a alimentat voința de a supraviețui ca evrei și a fost veritabila „forță motrice în iudaism” (Max I. Dimont, Jews, God and History, Menor, New York, 1994, p.33). Alianța sacră cu Atotputernicul a conferit, înainte de orice, identitate evreilor. Pe baza ei s-au dezvoltat convingeri și ritualuri care i-au profilat cultural. Acestea au putut să pară unora greu de înțeles, căci se raportează la un Dumnezeu care, după ce s-a arătat lui Moise pe Muntele Sinai, nu se mai arată. Nu toți evreii l-au urmat pe Joseph, la un moment dat, în căutarea unei vieți mai bune în Egipt, nu toți aveau, așadar, să fie făcuți sclavi, dar eliberarea din robia egipteană a avut consecințe care i-au antrenat cu timpul pe toți. Scoaterea din sclavie a fost percepută ca împlinire a promisiunii lui Dumnezeu către strămoși și celebrată. Paștele (Pesah) evreiesc este sărbătoarea acestei eliberări și, totodată, o sărbătoare profund religioasă. Iudaismul avea să vadă în eliberarea din robie un semn divin și avea să-l omagieze pe Dumnezeu neîntrerupt de-a lungul istoriei.
Din iudaism s-au desprins mai târziu, cum se știe, creștinismul și Islamul, iar geografia religioasă avea să se complice enorm. Creștinismul a intrat, prin epistolele apostolului Pavel, în fundamentul Europei, iar Islamul avea să dea formă culturală lumii musulmane. Oricare au fost sau sunt raporturile dintre religiile monoteiste, nu se poate tăgădui ascendența lor în monoteismul iudaic, încât, în mod normal, orice discuție despre iudaism interesează cercurile cele mai largi ale umanității. Și din acest punct de vedere, tipărirea Hagadei, prin grija eminentului cunoscător al iudaismului, Șef-rabinul Mordehai Haconen și a inspiratului și neobositului Baruch Tercatin, este un eveniment cultural excepțional și benefic, care se cuvine salutat cu inima deschisă și interes aparte.
Acest interes nu poate fi decât neobișnuit de mare dacă avem în vedere noile raporturi dintre iudaism și creștinism, pe care atât de tragicul secol al XX-lea, dincoace de conflictele sale adânci, le-au făcut, totuși, posibile. Stabilirea acestor raporturi este bine să fie în continuare evocată și ținută în minte de toți oamenii care vor să dea vieții lor un sens superior.
Într-un fel, totul a început de la lansarea cercetării istoriei pământești a lui Isus și continuarea ei în ultimele secole, uneori împotriva ideologiilor și tradițiilor încremenite. Aceasta i-a adus în relief pe Isus din Nazaret și pe Isus ca parte a poporului evreu și, astfel, a pus în lumină nouă relația creștinismului cu iudaismul. Dincoace de multe contribuții, a fost, cred, meritul nepieritor al lui Karl Rosenzweig (1927) de a fi tras o concluzie ce se impunea. „Mântuirea (Erlösung)” este orizontul comun iudaismului și creștinismului. Deși separate și intrate în contradicție în diferite momente ale istoriei, acestea cresc precum crengile pe un trunchi comun, ca dezlegări diferite ale proiectului lui Dumnezeu cu umanitatea și rămâne ca Dumnezeu să dea semnul voinței sale. Adevărul nu se „confirmă” doar într-un loc anume, ci se „probează” pe parcurs și apare abia la sfârșit. „Sfârșitul este locul său. El este valabil pentru noi nu ca ceva dat, ci ca rezultat. Căci pentru noi, Adevărul este întregul, și numai Dumnezeu îl cunoaște. Pentru Dumnezeu, adevărul nu este rezultat, ci dat, adică dat de el, este Dar. Noi îl avem în față totdeauna abia la sfârșit. De aceea, trebuie acum să însoțim acea separare și această contradicție până la sfârșit și nu trebuie să ne mai simțim mulțumiți cu ceea ce noi întâlnim în călătoria experienței noastre, viața și calea” (Karl Rosenzweig, Der Stern der Erlösung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1988, p.443). Un cunoscut rabin contemporan nouă a putut completa printr-o formulare cu desăvârșire intuitivă: la judecata de apoi, Dumnezeu nu ne va întreba ce cale am urmat în viață, ci ce am făcut fiecare cu valorile ce ne-au fost revelate.
Iudaismul și creștinismul au fost puse astfel într-o relație nouă, reclamată de multă vreme. Ca urmare, odată cu cea mai recentă etapă în lămurirea raporturilor lor, Papa Benedict al XVI-lea a spus simplu că nu este vorba aici de două religii, ci de aceeași religie cu două căi ale mântuirii.
Nu s-au dezlegat, însă, printr-o privire atât de profundă, toate chestiunile acumulate într-o istorie îndelungată, de rară complexitate, chiar dacă au fost și sunt multe eforturi oneste. Cheia a fost părăsirea unui șir întreg de prejudecăți privind relația cu Dumnezeu. Bunăoară, distincția făcută de apostolul Pavel între „vechea alianță” a poporului evreu și „noua alianță” inițiată de Isus Hristos a putut fi preluată în istorie ca părăsire a primeia, încât interpretarea a trebuit revăzută. Papa Ioan Paul al II-lea a arătat (1980) cu toată limpezimea că „vechea alianță nu a fost revocată”, iar dialogul „noii alianțe” cu „poporul lui Dumnezeu al vechii alianțe” este necesar și a deschis un nou capitol al cercetării teologice.
Teologi creștini de cea mai înaltă calificare au lămurit contextul istoric și teologic al distincției și au argumentat că „Predica de pe munte a lui Isus nu a vrut să fie decât interpretare eschatologică și radicalizare a Torei de pe muntele Sinai și nu a fost înțeleasă de Isus ca substituire a acesteia cu altă Tora și, cu atât mai puțin, ca negație a acesteia” (Norbert Lohfink, L’alleanza mai revocata. Riflessioni esegetiche per il dialogo tra cristiani ed ebrei, Quiriniana, Brescia, 1991, p.99). Trebuie avut în vedere faptul că „în ceea ce privește salvarea (salvezza), la început a existat o cale unică, care a fost cea a poporului lui Israel de dinainte de Isus. Apoi, această cale s-a bifurcat și două căi s-au desfășurat separat una de alta” (p.87). Dumnezeu a vrut aceasta și Dumnezeu va arăta calea de urmat. Important este ca cei care cred în Dumnezeu să fie la înălțimea credinței.
Însuși apostolul Pavel a accentuat explicit (Romani 9,4) continuitatea și valabilitatea alianței lui Dumnezeu cu evreii, iar folosirea expresiei „vechea alianță” se referea numai la împrejurarea că aceasta vine din vechimea tradiției iudaismului. „Trebuie astfel spus că acest concept al «alianței» joacă un rol central în Vechiul Testament, în vreme ce, în Noul Testament, apare într-un loc, într-adevăr, hotărâtor, dar nu a fost dezvoltat ca un concept fundamental pentru noua înțelegere de sine creștină” (Rolf Rendtorf, Hat der neue Bund den alten ersetzt?, în Frank Crüssemann, Udo Theissmann, Hrsg., Ich glaube an den Gott Israels. Fragen und Antworten zu einem Thema, das im christlichen Glaubenbekenntnis fehlt, Chr.Kaiser, Gütersloh, 1998, p.103). Fiind înrădăcinat în „alianța” cu Dumnezeu, creștinismul nu este legat în nici un fel de vreo „substituție” și poate contribui fără aceasta la umanitatea oamenilor.
În funcție de cunoștințele pe care le-a dobândit, fiecare om are o imagine mai mult sau mai puțin complexă cu privire la iudaism. Cât de cuprinzătoare este această imagine are importanță totdeauna pentru a înțelege iudaismul și a înțelege lumea în care trăim. În iudaism s-au forjat multe concepte și intuiții ale cadrului înțelegerii lumii de către popoarele civilizate.
La înțelegerea largă a iudaismului au contribuit și contribuie exponenți de cea mai înaltă calificare ai acestuia. Personal, retrăiesc o nespusă satisfacție de fiecare dată când recitesc savantele analize ale lui Gershom Scholem, prin care s-au lămurit mai mult ca niciodată o seamă de opțiuni ale iudaismului pentru oricine interesat. Mă opresc aici asupra unui aspect care aruncă, la rândul său, lumină lămuritoare asupra ediției de față a Hagada-ei și-i circumscrie importanța: organizarea lăuntrică a iudaismului.
Se poate privi o religie din multiple puncte de vedere: ca teologie (imaginea despre Dumnezeu, creație, om) și dogmă; ca ritual și ordonare a vieții; ca liturghie și viață exprimată în aceasta. Iudaismul le acoperă pe fiecare. Gershom Scholem ne spune că elocvente sunt în acest sens tipurile de „cuvioșenie (Frömmigkeit)” ce s-au delimitat în iudaism. Ele trădează o organizare rațională care s-a păstrat, cel puțin în mare, până în zilele noastre.
Totul începe cu profeții – profet fiind cel ales de Dumnezeu pentru a-i transmite mesajul către poporul său. După aceea, intervin învățații rabinici (tamlid chacham), apoi, vin cei numiți zaddik (care este Cel drept) și cei numiți chassid. Toți sunt „școlari ai înțelepților”.
Învățatul rabinic studiază Scriptura și tradiția și identifică căi și mijloace pentru a pune în aplicare un Adevăr care este deja dat. El aduce vechea Tora în viața oamenilor de azi, generație după generație, și fixează scopul educației. „Sarcina lui specială în lumea iudaismului este astfel dublă. În primă linie el extrage implicațiile Torei, dobândește stăpânirea deplină asupra artei de a citi textele sfinte și de a le interpreta. În a doua linie, el poate să-și adapteze interpretarea și nevoilor în schimbare ale comunității” (Gershom Scholem, Drei Typen jüdischer Frömmigkeit, în Judaica, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984, Band 3, p. 267-268). El nu are, precum profetul, sarcina de a dezvălui Adevărul revelat, ci o alta – aceea de a pune în aplicare învățătura în condiții concrete ale vieții comunității. „Claritatea spiritului său îl face învățător care transmite aceste valori generației următoare” (p.268). În urma sa se formează zaddik-ul și chassid-ul, care sunt legați de învățare, ei aplicând un Adevăr revelat în împrejurări de viață date.
Dacă învățatul rabinic este contemplativ, zaddik-ul și chassid-ul sunt activ implicați în comunitate pentru a îndeplini sarcini religioase. Prin aceștia, iudaismul își asigură acea legătură a credinței cu realitatea acțiunilor umane care l-a întărit totdeauna și a creat epocă.
Zaddik-ul este acela care „se străduie, după cea mai bună cunoaștere și conștiință a sa, să respecte Legea” (p.273), adică să aducă ordinea Torei în viața sa, și întruchipează legătura dintre ideea celui drept și ideea mesianică (p.275). Dezordinea lumii este pentru el motiv de a interveni, ca tată de familie, ca cetățean matur, ca persoană cu răspunderi în comunitate.
În vreme ce zaddik-ul se ocupă de ordinea lumii, chassid-ul își urmează chemarea spirituală până la capăt și se ocupă de ceea ce este de făcut în lume. El nu este mulțumit cu ceea ce este în jur și vrea schimbarea. “Rezerva ce determină atitudinea zaddik-ului este străină esenței sale. El face totul sub inspirația … entuziasmului sufletesc” (p.277). Chassid-ul este de fapt “cuvios (fromm)” și tocmai de aceea alege să trăiască viața mai dificilă a spunerii lucrurilor pe nume în lume.
Desigur că în istorie s-au înregistrat diferențieri și nuanțări. Dar această organizare a rolurilor a rămas o noutate a iudaismului, a cărei raționalitate a fost recunoscută. Hagada (agadeta în termenii Mishna-ei, întrucât conține părți omiletice) începe cu o însărcinare: „și îi vei povesti fiului tău în acea zi (de Pesah): aceasta este spre lauda a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mine, când am ieșit liber din Egipt”. Este, evident, o însărcinare ce vizează aducerea unei ordini în viața personală, în forma celebrării unui fapt extraordinar din istoria poporului evreu. Hagada are rânduri ce trimit la teologie și dogmă, rânduri ce țin de ritual, precum și rânduri liturgice, dar se concentrează, în acest ansamblu religios, asupra a ceea ce putem numi ordonarea vieții.
Importanța acestei ordonări a fost pusă în relief de fiecare dată de către exponenți de vârf ai iudaismului. Amintesc doar câteva argumentări.
Cum știm, Moses Maimonide îi combătea pe cei care vor să-l vadă pe Dumnezeu, după ce reitera avertismentul lui Solomon (Ecc4:17): „observă-ți picioarele atunci când mergi spre casa lui Dumnezeu!”. El amintește întâlnirea lui Moise, cu privirile plecate, potrivit Exodului, cu Dumnezeu și trage concluzia: „vederea lui Dumnezeu este în capacitatea unei percepții intelectuale, nu a ochiului: căci cel din Foarte Înalt nu este o ființă pe care ochii pot să o perceapă” (Moise Maimonide, Le Guide des egares, Verdier, Paris, 1979, p.38). În prima parte a scrierii sale Mishne Torah (1170-1180), Moise Maimonide formulează reguli de conduită practică în consecința revelației. De pildă, „a urma căile lui Dumnezeu înseamnă a avea un corp sănătos și intact, deoarece fiind bolnav nu ai putea fi în stare să dobândești nici una dintre noțiunile și cunoștințele ce formează cunoașterea lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să fugi de toate obișnuințele ce aduc prejudicii corpului și să te atașezi unui regim salutar pentru sănătate” (Moise Maimonide, Le livre de la connaissance, Quadrige-PUF, Paris, 2004, p.126). Aici, în Mishne Torah, Moise Maimonide cuprinde, de altfel, textul clasic al Hagada-ei. Mai târziu, în comentariul scris în Egipt la Mishne Torah (1165-1168), Moise Maimonide arăta că „legea divină, învățătura lui Dumnezeu cere omului să trăiască conform naturii ținând calea de mijloc, încât el să mănânce cu măsură ceea ce are de mâncat, să bea cu măsură ceea ce îi este îngăduit să bea, mai departe cu măsură să aibă grijă de ceea ce ține de familie, să exercite dreptatea și disponibilitatea în relație cu alții în comunitățile în care trăiește…” (Mose ben Maimon, Acht Kapitel, Felix Meiner, Hamburg, 1992, p.23-24). Întreaga viață a omului este pusă astfel pe direcția unei conduite ce adoptă o ordine care concordă cu poruncile lui Dumnezeu.
În magnifica sa pledoarie pentru un nou raport al Occidentului creștin cu iudaismul, Moses Mendelssohn (1783) a luat Exodul ca bază a explicării ceremonialului iudaic. Dumnezeu i-a scos pe evrei din sclavie „prin acte miraculoase extraordinare: el a fost salvatorul lor, ghidul lor, regele lor, legislatorul lor, administratorul legilor acestei națiuni constituită de el și cel care le-a aranjat întreaga lor constituție așa cum cer intențiile înțelepte ale providenței sale” (Moses Mendelssohn, Jerusalem ou Pouvoirs religieuse et judaisme, Gallimard, Paris, 2007, p.160). Lui Dumnezeu ei îi exprimă recunoștința. Iar pentru a înlătura separarea prea largă dintre viață și învățături în iudaism, s-au dat „legile ceremoniale”. „Cunoștințele religioase și morale trebuie să fie legate cu acțiunea cotidiană”, iar legătura o asigură ceremonialul. „Din acest motiv, fiecare dintre acțiunile prescrise, fiecare folosire, fiecare ceremonie are semnificația ei autentică, se află în relație strânsă cu cunoașterea speculativă a religiei și a moralei și era o ocazie, pentru cel care caută adevărul, de a reflecta asupra lucrurilor celor mai sfinte sau de a merge în căutarea învățăturii pe lângă înțelepți” (p.161). Ceremonialele au deopotrivă acest sens adânc religios și practic.
În scrierile din 1911-1952, Martin Buber a fost preocupat să facă accesibil iudaismul cercurilor europene și l-a caracterizat prin apel la istorie. “Concepția fundamentală a religiozității evreiești și a monoteismului evreiesc, atât de divers neînțelese și atât de crud raționalizate, este o concepție în care lumea obiectivă este expresia lui Dumnezeu, iar evenimentul, manifestare a Absolutului…. În consecință, pentru înțelepții indieni, ca și mai târziu pentru platonicieni, orice mit este o metaforă, în vreme ce pentru evreu el este o relatare veridică a manifestării lui Dumnezeu pe Pământ. Evreul antichității nu poate relata altfel decât sub o formă mitică, căci pentru el un fapt nu este de raportat decât dacă este sesizat în semnificația sa divină. Toate cărțile narative ale Bibliei au un singur și unic subiect: istoria întâlnirii lui YHWH cu poporul său” (Martin Buber, Judaisme, Verdier, Paris 1911-1952, 1982 p. 121). Iar această întâlnire nu a încetat nici în vremurile post-bliblice. În iudaism, nu omul îl “posedă“ pe Dumnezeu, ci “Dumnezeu însuși este cel pe care omul îl întîlnește” (p.11). Relația directă cu Dumnezeu este ceea ce caracterizează iudaismul. “Evreul, pe valurile lumii, proscris în lume, cutează să stea în fața lui Dumnezeu în imediatitatea lui Eu și Tu – efectiv ca evreu. Aceasta este realitatea iudaismului” (p.17). De aici pleacă înțelegerea lui.
Filosofii actuali ai iudaismului ne spun că „YHWH ca Dumnezeu al lui Israel se definește mai ales ca Dumnezeu legislator. El edictează o Lege – Tora, sensu stricto – ce cuprinde 365 de interdicții, (una pe zi a anului) și 248 de obligații (una pentru fiecare organ al corpului, spune tradiția). Această lege are două aspecte complementare. Pe de o parte, este legea morală, de cealaltă parte, este legea ritualică. Pe de o parte, «Să nu omori!», pe de altă parte «Să respecți shabbat-ul!». Ele trebuie luate împreună, căci Tora nu este dată arbitrar, ea are un sens, o rațiune de a fi: ea este calea vieții în armonie. Armonie orizontală cu alții, în legea morală și civică, armonia verticală cu Întregul, în legea ritualică și simbolică. … Tora este calea armoniei între aceste două tensiuni existențiale. Ea este o cale, ea este un parcurs, ea este o asceză. Cu siguranță, ea este o disciplină de viață. Legea lui YHWH edifică omul evreu” (Marc Halevy, Pensee hebraique, Dangles, Paris, 2009, p. 30-31). Este omul care își asumă această viziune ce are grandoarea conferită de principii, concepte și intuiții proprii, dar și de istorie.
Am amintit aceste repere deoarece ele ne permit să ne dăm seama mai bine de semnificația excepțională a editării Hagada-ei în traducere românească. Cu această ediție, un rabin deosebit, prestigios și venerabil, Mordehai Haconen – autor a șase volume, Torat Am, de comentare a Pentateuh-ului, și a altor numeroase publicații (Enciclopedia sărbătorilor, Pietrele povestesc.Despre locuri sfinte în Israel, inclusiv) în engleză și ebraică și, grație Editurii Hasefer, și în română – și un autor ingenios și temeinic format, Baruch Tercatin, care – după Dicționar de personaje biblice și reprezentarea lor în artă (2002, în cooperare cu Viorica Constantinescu), Din înțelepciunea Torei și a hasidismului (2003), Pirkei Avot. Sfaturile înțelepților poporului evreu (2004), a publicat cele două cărți, Meghilat Ester (2005) și Meghilat Rut (2006), care au lămurit pentru cititorul în română momente cruciale ale istoriei evreilor – continuă să ne pună la dispoziție nestemate ale culturii evreilor. Toate au apropiat iudaismul de cititorii români din zilele noastre prin forța de edificare a istoriilor individuale pilduitoare. O carte și mai recentă a celor doi, întitulată Cartea vieții omului (2014), familiarizează aceiași cititori cu tradițiile evreiești relative la familie, legământul circumciziei, numirea unei fete, relația cu părinții, rugăciune, veșminte ritualice, confirmarea religioasă, calendarul, sărbătorile, căsătoria, hrana, zilele faste și nefaste.
Acum, cu cartea de față, rabinul Mordehai Haconen și Baruch Tercatin ne dau traducerea Hagadei de Pesah, într-o versiune actualizată și însoțită de o doctă introducere, care ne pune în temă cu toți pașii celebrării. Ea ne arată cum știu evreii să-l cinstească pe Dumnezeul de care soarta lor a fost de la început legată. Cred că această invocare spune totul: „Domnul nostru şi Dumnezeul părinţilor noştri, fie să se înalţe, să vină, să ajungă, să se arate, să fie plăcută, să fie auzită, să fie amintită şi să fie înfăţişată înaintea Ta, pomenirea noastră şi amintirea părinţilor noştri, şi amintirea unsului, fiul lui David, robul tău, şi amintirea Ierusalimului, a cetăţii Tale celei sfinte, şi amintirea întregului popor, a casei lui Israel, spre izbăvire, spre bine, spre har, spre iubire şi îndurare, spre viaţă şi pace, în această zi a sărbătorii de Pesah. Pomeneşte-ne, Doamne, Dumnezeul nostru, în această zi, spre bine, şi adu-Ţi aminte de noi, în această zi de binecuvântare, şi ajută-ne, spre viaţă. Şi conform făgăduinţei Tale de ajutor şi îndurare, cruţă-ne şi miluieşte-ne, îndură-Te de noi şi ajută-ne, fiindcă spre Tine sunt îndreptaţi ochii noştri; căci Tu eşti Regele Atotputernic, Milostiv şi Îndurător. Rezideşte Ierusalimul, cetatea sfântă, curând, în zilele noastre. Binecuvântat să fii Tu, Doamne, care rezideşti Ierusalimul prin îndurarea Ta. Amen”. Sunt grăitoare, de asemenea, autoobligarea părinților de a transmite noilor generații ceea ce s-a petrecut la origini. De a încuraja tinerii să pună întrebări! Este grăitoare „deschiderea ușilor”, încât fiecare sărac să poată intra și să se poată bucura de Pesah, având ceea ce are de trebuință pentru a putea sărbători. Este grăitoare masa Sederului, cu prescripțiile ei ce au inspirat de-a lungul secolelor! În Hagada se află, în toate, slăvirea lui Dumnezeu, care devine, prin vastele sale implicații, un imn adus libertății unui popor și fiecărui om.

 

(Introducere la volumul Mordehai Haconen,
Baruch Tercatin, editori, Hagada de Pesah, Editura Hasefer, București, 2018)