Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Petele de jeg transformate în aripi”

„Petele de jeg transformate în aripi”

 

 

Relu Cazacu
Poeme de consum
Editura Tracus Arte, București, 2020

 

 

Eu, unul, nu agreez obiceiul – parcă generalizat în scrierile poeticești de azi – de a-l invoca obsesiv și behavioristic pe Ăl de Sus, de a insinua o reciprocitate a tragerii de șireturi, sau – cum face autorul acestui volum încă din primul text – de a pretinde că este „unul din repetenții Lui/ bătuți la palmă cu linia vieții”, după care, bietul băiet, o roagă pe mumă-sa „să nu mai trimită poetul la școală”. Asta în vreme ce titlul poeziei seamănă cu o… inebranlabilă înjurătură, ca și cum i-ar spune-o, la ora închiderii, un rău oțărât cârciumar: „… du-te dracu și mai scrie o poezie …”. A nu se înțelege că mă și reped asupra acestui volumaș (care mai este și premiat – pentru debut – de Editură) spre a-l face cu oul și cu oțetul comentariului critic. Nici pe departe, pentru că, în continuare, „marfa clentului” mă obligă să-mi ostoiesc reticențele și chiar să le persiflez oțios cu niscai citate ce mi-au făcut asumpțios cu ochiul. Desigur, după ce voi recunoaște – cu mai mult de-o jumătate de gură – că poetul Relu Cazacu a răsfoit nu puține pagini de poezie anglo- americană (că mde, e-n trend) , inclusiv din Frank O’Hara și Ted Hughs; ba chiar e titularul meritului de a fi reușit să „proceseze” mulțumitor „sonurile” poeticești ale acelora, în retortele propriului alambic creațional. Pentru că autorul acestor „poeme de consum” conștientizează, magnanim, aș zice, că îți trebuie măcar un minim curaj pentru a ignora deficitul de lirism in nuce al „trendurilor” poeticești actuale; și asta, printr-un recurs la memorie neostentativ și oarecum firesc- sapiențial : cartofii copți fără sare și supa strecurată/ sunt singurul regim de care îți mai pasă/(…) nu ai mișca niciun mușchi/ de frică să nu deformezi urmele/ ultimelor mângâieri lăsate / de mâinile copiilor/ (…) sfoara începe să se strângă la gura sacului/ cauți forța să-l răstorni/ să curgă din el / în pat peste salteaua cu memorie/ să le țină minte să poți respira ușor/ pe singurul drum/ pe care îl mai poți face/ fără ajutorul asistentelor (pag. 6).
Din cele 45 de poezii, 20 sunt fără titlu, ceea ce induce ideea (unui lector nonsolipsist) că poetul – în generozitatea și puerilitatea sa – i-a acordat acestuia dreptul (de nu, mai degrabă îl invită) să sintetizeze apodictic, cu aplomb și rigoare, cele citite. Iată un exemplu: Nu gândești bine/ cap prost/ ar trebui să fii tăiat/ dar știu …/vor crește două mai rele/ ți-am spus să citim mai mult/ însă îți place doar poezia verii în București/te-ai avânta mai tare într-o analiză între strofe/ îți aduci aminte ce spunea tata/ ce-aș mai da iama/ în bostănăriile astea umblătoare/ să rostogolesc pepenii/ dar mă-ta este împotriva importului de fructe în familie
(pag. 11). Imaginea cu „bostănăriile umblătoare” este cel puțin epatantă, încât eu i-aș pune chiar acest titlu: Bostănăriile. Și tot așa: textului de la pag. 21 i-aș zice Ușa de la frigider, celui de la pag. 22 Punctul, următorului Șpaga etc. Îmi și zic: mare pișicher mai e și autorul ăsta care, iată, debutează în proximitatea vârstei de 40 de ani (păi ce, subsemnatul n-a debutat la 42?) și își permite să ne servească pe tavă asemenea intemperanțe și provocări?
Să ne mai delectăm, zic, cu alte câteva imagini/metafore/ sintagme insolite, ori, cel puțin, nu asfixiindu-se în banalitate, ca la atâția (și atâtea!) poetuși/ poetușe de azi: tremur și/ un câine îmi latră în sânge/ carnea mârâie la os (cu „damf” de Nichita, totuși – n.m.); mila își exersează în jurul meu/ pașii de dans ca o curvă; scoarța cerebrală se netezește/ auzind vocea ta; ne tragem în poză cu spatele/ magnetic/ pentru ușa de la frigider; sunetele zboară/ din sacoul murdar/ cu petele de jeg transformate în aripi; nu mi-a reușit fundul/ să treacă prin copilărie/ fără a cunoaște palma părintească; am scris poemul în jurul tău/ să nu te pot atinge/ când sunt prea trist; și, în fine, strofa de la pag. 35, pe care poetul (într-adevăr, poet!) Relu Cazacu a scris-o cu inima strânsă un pic, poate, pentru că nu el, ci alții (cohortele de veleitari de pe Facebook, de pildă) ar merita, oarecum, acea soartă, hmm… cam dură, în vreme de pace, neicusorule: bă, poetule, deșteaptă-te,/ ia fă una cu visul, pune și niște filozofie,/ dar repede, că lama securii tânjește/ după o căpățână deșteaptă. Eu aș fi pus, totuși, ultimul cuvânt, în ghilimele.

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg