Într-o cercetare care vizează poietica, generarea și formarea tipologiilor literare va trebui așezată cartea poetei ieșence Maria Mănucă În triunghiul cocorilor (Editura Timpul, Iași, 2022) pentru a cunoaște modul de organizare al unei structuri textuale insolite, rod al unei nu mai puțin insolite colaborări. Surpriza, neconsemnată ca atare pe coperta volumului, are aspectul unei prelungi meditații lirice, scrisă la două mâini. Partea substanțială aparține poetei, firește, ca voce auctorială integratoare, urmată de panseurile lui Marcel Mureșeanu identificate, atașate ca ecou surdinizat, desprins din corpul ideii poemelor. Cum au ajuns la această formulă de împletiri textuale cei doi coautori nu e prea greu de imaginat. Prietenia îndelungată care-i leagă stă la baza puterii de invenție întru concepție, gândire și poematizare. Așa încât, Maria Mănucă, navigând prin seria de Monede și monade a poetului clujean, a găsit suficiente afinități ideatice cu sentințele acestuia spre a înnoda motive și a redimensiona dialogal expresivitatea unor idei și teme poetice predilecte. Dacă a pornit de la aceste „monade” spre scrierea propriilor poeme sau le-a adăugat ulterior ca rezonanță cumulativă la textul scris nu are nicio importanță. Esența întâlnirii între coperțile aceleiași cărți cu poeta ieșeană stă și sub semnul inițiativei de a lega firele cu trecutul moldav al lui Marcel Mureșeanu, trăitor și el odată în acest spațiu cultural. Rezultatul acestei colaborări este un tandru duet poetic ce amintește de un experiment literar aproape similar, scris tot la două mâini de Ruxandra Cesereanu și Andrei Codrescu. Este vorba despre Submarinul iertat, spectaculos și seducător aranjament literar vădind șăgălnicia poetizării.
Tot despre șăgălnicia scriiturii se poate vorbi în volumul Mariei Mănucă sau despre învelirea în inefabil a tainelor poetizării și căderea în magia metaforei. Un volum anterior se intitula Clinica de metafore, punând în evidență profesia de medic și vocația artistică. Desigur, în provocarea unor comentarii alăturate sau dialogate, infuzia de ghidușii lingvistice vine dinspre zicerile lui Marcel Mureșeanu, în vreme ce efuziunile lirismului poetei se resorb în dezmierdătoare versuri pufoase ce prefigurează „starea de înminunare”, ca atitudine de venerație a creatului. Incipitul poemelor e organizat ca amplu tablou al încântărilor vieții, prinos al bucuriei și al trăirii în „lumina îndumnezeită”. Peisagismul ornat cu metafore fluide, flamboaiante, trădează fuziunea cu artele plastice, mărturisind cum Maestrul (Sabin Bălașa?) îi spune cum să așeze șevaletul, cum să alăture culorile, iar cuțitul de paletă să-i fie „lamă de viscol” pentru a „picta cu o libelulă”. Ciclul Să ai ghijă de lumină accentuează tandra aplecare spre „poezia materiei”, a culorilor contrase în simboluri vivante. În ipostaza de „îngrijitoare a păpădiilor”, poeta eliberează în versuri fluente gama nostalgiilor, dar și neliniștile circumscrise într-un „amurg cu virus și spaimă”. Amurgul devine temă poetică și cromatică: „Nu se moare în amurg/ doar te îmbolnăvești de culoare./ Deschid șevaletul…” Din partea monadistului vine precizarea parcă derivată din Saint-Exupéry: „Tot ceea ce văd nu e decât o ascunzătoare pentru cele nevăzute. În fiecare rând pe care-l scriu, îl caut pe celălalt”. Înmulțirea fețelor alterității dă consistență căutărilor prin magia cuvântului, chiar dacă admite, întristată, că poezia e „stea căzută”. Între poezie și ninsoare se stabilește o tainică legătură metafizică, dezvoltată în versuri de o mare flexibilitate ideatică și compozițională: „Cred că un tratat despre poezie nu se poate scrie. Dar o ninsoare despre ea poate cădea” (Marcel Mureșeanu). Poeta extinde în mai multe poeme „Miracolul Ninge” extaziată de magia fulgilor de nea, dar divin consemnat ca atare. E o atitudine genuină transmisă de o sensibilitate mereu eclatantă, în stare să vibreze la orice semn trimis de gesticulația naturii. Când Siberia intră pe fereastră, universul hibernal cuprinde esența unui dejun la lumina zăpezii în care aluzia livrescă are rolul ei complementar amintind de cartea lui Orhan Pamuc Zăpada. La capitolul trimiteri, beneficiază de o suavă interpretare motivul lanului de secară preluat de la Salinger, poeta ascultând „șoaptele lanului” la „umbra fierbinte a spicelor”. Când comentează Podul lui Munch, de fapt Strigătul, Țipătul lăuntric, Marcel Mureșeanu aduce argumentul infailibil, profund: „Expresioniștii – maeștri ai naturilor interioare”. Motivele abordate de Maria Mănucă sunt contrase uneori, aforistic, dar nu neapărat, în „monade” ironice, asigurând un flux de idei și conotații dus – întors, veritabil joc de ping-pong extins în spațiul sapiențial al lirismului.
Amurgul, lanul, ninsoarea sunt motive tratate în manieră neoromantică, vădind sensibilitate și nostalgie după timpul trecut, stocat în miracole existențiale divinizate prin verbul suav, manevrat inteligent, exersat în grația rostirii. „Nimic mai de preț în poezie decât Divina Gratuitate” notează Marcel Mureșeanu în josul paginii, autentificând demersul autoarei și al stilului ei expansiv, convingător ca retorism formal, experimentat, iată, într-un seducător joc de idei și imagini poetice.