În cartea Străinul din interior. «Dosarul» versus biografia personală, Victor Neumann lansează un apel la luciditate, fiind preocupat de nedreptatea care i s-a făcut și de respectul pe care îl merită, de interacțiunea umană și de căutarea temeinică a adevărului. În contrast cu declarațiile populiste ieftine, cercetarea faptelor necesită un efort real, onestitate și o abordare metodică. Istoricul formulează un rechizitoriu împotriva tradiției românești a formelor fără fond, împotriva oamenilor politici și a publiciștilor farisei, împotriva instituțiilor statului care nu își îndeplinesc obligațiile. Nu în ultimul rând, este vorba de o autobiografie de inspirație istorică, tratând fricțiunile și oportunitățile unei vieți în Banat și în România.
Cartea tematizează munca de o viață sub forma a patru „construcții identitare” privite dintr-o perspectivă comparativă. Una este imaginea autorului, caracterizată prin originile familiei, realizările intelectuale și competențele culturale. Apoi, sunt scrierile care urmăresc iluminarea intelectuală, diversitatea și deschiderea europene, evocând totodată consecințele inumane ale naționalismului extrem. Acestea dau seama despre un european convins, unul care a adus o contribuție importantă la reputația Banatului și a României. În al treilea rând, există documentele Securității despre istoric, caracterizându-l drept un „străin din interior” care nu vrea să părăsească România. În al patrulea rând, sunt atacurile unor personalități influente care utilizează textele Securității. Ar fi fost sarcina CNSAS – Consiliul Național al Arhivelor Securității (arhiva Gauck de la București) și a justiției române să ofere claritate. Cu toate acestea, ele s-au sustras de la obligația lor legală de a efectua cercetări amănunțite în scopul identificării adevărului. În schimb, citează direct și necritic exclusiv din documentele Securității și numai din dosarele Securității. Pe scurt, volumul este îndreptat împotriva defăimării personale a autorului și împotriva embargoului impus asupra operei sale științifice. În fine, Victor Neumann este preocupat de recunoașterea și salvarea operei sale de o viață. În carte sunt prezentate experiențele din trecutul național-comunist, izolarea socială din anii ceaușismului și contactele cu Securitatea impuse de poliția secretă. Deși în repetate rânduri a fost obligat să ocupe un loc de muncă modest, el a păstrat idealul cercetării științifice și a scris studii pentru care a căutat în mod independent posibilități de publicare. După Revoluția din 1989, totul ar fi trebuit sa fie mai bine și, într-adevăr, Victor Neumann a fost acceptat, într-un final, la studii doctorale, devenind ulterior profesor universitar.
Începând cu anul 2000, România a avut posibilitatea de a consulta dosarele Securității. Suferințele din trecut trebuiau descoperite, iar responsabilii trebuiau numiți. Germania a fost și încă este considerată un model, cu denazificarea și reevaluarea trecutului Stasi. Cu toate acestea, legislația românească, care este mult controversată, suferind dese modificări, a creat numeroase victime, între care se numără și autorul prezentei cărți. Prin urmare, Victor Neumann scrie despre discriminarea „străinului din interior” și despre modul în care au fost concepute dosarele Securității. El arată de ce și cum oamenii au fost suspectați și intimidați în perioada ceaușismului, cum au fost făcute înregistrările și fabricate dosarele și cum gânditorii independenți au fost discreditați și penalizați sistematic. Perioada de după 1989 a permis pentru prima dată să se vorbească și să se scrie liber și pe baza adevăratei erudiții istorice. Cu toate acestea, o astfel de pretenție academică nu s-a aplicat dosarelor Securității.
Tulburările din anul 1989 au adus o reglare de conturi cu vechiul regim în toate țările din blocul estic. Se vorbea despre un început complet nou, despre o schimbare a elitelor și o curățare morală și, în general, despre asumarea trecutului. România era – sau cel puțin așa părea în decembrie 1989 – în prima linie, după ce a cunoscut un punct de cotitură dramatic, violent și sângeros. Dar tocmai Revoluția Română, confruntarea teatrală cu „regimul personal” al lui Ceaușescu, a permis o continuitate neașteptată, atât în plan social, cât și mental. Înnoirea elitelor nu a reușit decât parțial, în cel mai bun caz. Transformarea a rămas fragmentată și a dat naștere la numeroase contradicții. S-a născut un climat politic caracterizat prin represiune, minciună, suspiciune și deliberată absență a dezbaterii istoriei recente. La acestea s-a adaugat o încredere naivă în validitatea surselor de informații. Până astăzi, trecutul este prezentat în discursul public ca un contrast între alb și negru, mai degrabă în termenii Razboiului Rece decât ca o complexă și gradată descriere. Gasim termeni lipsiți de ambiguitate morală, așa cum îi știu eu din istoria timpurie a Republicii Federale Germania: „înfrângere”, „regim totalitar”, „dictatură”, „comunism”, „supraveghere”, „persecuție”, „rezistență” etc. Istoricii din Germania Federală au așteptat până la sfârșitul anilor 1970 pentru a aborda diversitatea vieții din timpul celui de-al Treilea Reich. Mai târziu, publicul a preluat perspectiva schimbată și s-a împăcat cu complexitatea vieții cotidiene din anii 1933-1945. Este de sperat și pentru România că istoricii își vor extinde în viitor gama de întrebari, metode și interpretări și le vor prezenta publicului. Acesta este scopul cărții lui Victor Neumann.
Prin apelul la aflarea adevărului, cartea Străinul din interior tematizează biografia personală a autorului. Ca rechizitoriu, ea este îndreptată împotriva unui climat generalizat de neîncredere față de străini, climat care a dominat societatea și politica românească timp de mai multe decenii în secolele al XIX-lea și al XX-lea și care, de fapt, o caracterizează și astăzi. Nu există nicio îndoială că istoria României a avut instituții inumane precum Siguranța (poliția secretă până în 1944/48) și, mai târziu și mai presus de toate, Securitatea. Aceasta a torturat și a umilit în mod sistematic oamenii, iar pe alții i-a sedus să trădeze. În cele din urmă, Securitatea a forțat fiecare cetățean urmărit să ia decizii morale, să traiască după modele impuse, să ducă o viață neautentică.
Ca istoric, Victor Neumann își începe relatarea prin analiza intoleranței xenofobe. În anii național-comunismului, stereotipiile dominau dezbaterea, traduse fiind prin termenii: „proletar”, „muncitor agricol”, „capitalist”, „mare agricultor”, „etnic român”, „reprezentant al etniilor autohtone”, „străin”. O astfel de clasificare a dus la discriminarea sistematică a celor care nu se încadrau în niciunul dintre conceptele de omogenitate. În cele din urmă, sistemul condus de Ceaușescu a reprezentat o continuitate de gândire dezastruoasă. A devenit din ce în ce mai clar că naționalismul exclusivist a servit drept substitut pentru marxismul neconvingător. Scrierile intelectualilor naționaliști din perioada interbelică au fost recuperate din spațiile închise ale bibliotecilor și republicate. Unor intelectuali precum Constantin Noica li s-a permis – deși neoficial – să-și disemineze din nou ideile. Baza argumentației a rămas aceeași ca înainte de 1944: subordonarea individului față de colectiv, obligația intelectualilor față de poporul definit etnic, perceperea oricărei devieri ca străină și periculoasă.
Ce au însemnat toate acestea pentru viața de zi cu zi, în special pentru Victor Neumann, este demonstrat în episoade individuale impresionante. De fapt, el nu se încadra în niciunul dintre tiparele prescrise. Avea un nume german și vorbea fluent româna și maghiara. Tatăl său era evreu, iar mama sa româncă. Și-a petrecut copilăria în orașul multicultural Lugoj, în regiunea Banat din vestul României. De asemenea, provenea dintr-o familie (educată) din clasa de mijloc. Întâlnirile lui Victor Neumann cu gânditori de marcă și intelectuali independenți ai vremii, precum Pompiliu Teodor și Constantin Noica, sunt extrem de revelatoare. În ambele cazuri, confruntarea cu conceptele tradiționale de gândire l-a determinat să-și conștientizeze rolul de outsider național. În acest sens, era logic să-și caute rădăcinile intelectuale în întâlnirea diferitelor curente de gândire, localizându-le în Banatul multicultural și în deschiderea spre gândirea europeană.
Fără îndoială, criticile sale se aplică și științei istorice în sine, cel puțin curentelor individuale de cercetare. Acestea și-au trădat pretenția științifică, au renunțat la orice abordare critică și la analiza bazată pe teorie. Ar fi fost sarcina CNSAS să intervină în dezbateri prin critica surselor și să ofere o educație civică. În schimb, CNSAS și-a permis să devină un instrument aservit al unor interese particulare și politice. Conform experiențelor lui Victor Neumann, chiar și justiția românească pare suprasolicitată atunci când vine vorba de clarificarea, respectiv evaluarea corectă și recunoașterea faptelor din trecut. Este izbitor faptul că aproape toate lucrările ambițioase despre anii regimului comunist au fost scrise de cercetători străini sau de profesori români care lucrează în străinătate. În România observăm o diferență mare între discursul public și memoria personală, între comemorarea demonstrativă și narațiunile familiale, ceea ce face dificilă orice analiză aprofundată a trecutului. În aceste condiții, sunt necesare dezbateri contradictorii pentru a deschide spațiile lingvistice ermetic închise, pentru a recunoaște complexitatea trecutului și pentru a intra în dialog cu acesta.
Polemica autobiografică a lui Victor Neumann își propune să facă exact acest lucru. Este vorba despre descrierea trecutului în fracturile și rănile sale și, de asemenea, despre o privire atentă la locurile în care vorbirea despre amintiri doare. Acesta este singurul mod de a înțelege istoria, de a face vizibile constrângerile externe și interne și de a recunoaște căi alternative de acțiune. În locul judecăților pripite și al clasificărilor ideologice, Victor Neumann consideră că sunt necesare întrebări deschise, o cercetare aprofundată și o strategie de lectură inteligentă. Întotdeauna trebuie incluse surse diferite, tocmai pentru că acestea deschid perspective diferite sau se contrazic între ele. La urma urmei, orice reflecție istorică profundă necesită abordări interpretative suficient de complexe.
Pe scurt, cartea lui Victor Neumann urmărește o abordare diferențiată a trecutului, o gândire critică în locul credinței naive în surse. Potrivit lui Victor Neumann, CNSAS continuă gândirea Securității prin încrederea oarbă în tradiția organizației opresive. Ceea ce CNSAS nu ia în considerare este faptul că Securitatea era în mod fundamental suspicioasă față de tot ceea ce era străin, necunoscut, exigent și independent și facea tot posibilul pentru a ține sub control presupușii disidenți prin supraveghere, dezmințire, mită sau emigrare forțată. Securitatea își făcea dosarele fără nicio verificare încrucișată. În mod firesc, neîncrederea era îndreptată și împotriva propriilor angajați, care învățau rapid cum să vorbească și ce trebuie să noteze dacă doreau să urce în ierarhia de supraveghere. Prin urmare, dosarele Securității nu trebuie citite în niciun caz ca protocoale, ci mai degrabă ca „puncte de vedere” (Chladenius) ale serviciilor opresive care trebuie descoperite, analizate și interpretate în funcție de prejudecățile și interesele lor. Drumul României spre democrație va reuși numai dacă dosarele Securității, ca și toate celelalte texte din trecut și din prezent, vor fi citite critic și contextualizate, daca vor fi istoricizate. În acest sens, știința istorică este o știință civică, una care vizează argumente bine fundamentate în dialogul public.
Într-un eseu publicat în revista germană Die Zeit, poetul și romancierul bulgar Georgi Gospodinov a interpretat criza prezentului ca o consecință a pierderii încrederii în viitor. În aceste condiții, populismul prosperă, bazându-se pe un trecut ideologizat, simplificat fără milă și promițând astfel un „sublim refugiu”. Dacă luăm această observație ca punct de plecare, sarcina cercetătorilor istorici este, așa cum cere Victor Neumann, să pună capăt populismului mizantropic prin cunoașterea cuprinzătoare a surselor, argumentarea bine fundamentată și luarea în considerare a complexității trecutului.

 

 

(prefață la vol. Victor Neumann, Străinul din interior. Dosarul versus biografia personală, Datagroup, Timișoara, 2024)

 

 

*Armin Heinen este un renumit istoric german, profesor al Universității din Aachen, specialist în istoria regimurilor totalitare din România secolului 20. Mai multe dintre cărțile sale au fost traduse și publicate în limba română.