Consiliul
Județean Cluj
Poem de iubire. Și moarte
„Rambuku există și dacă știi despre el, și dacă nu știi”, e una din replicile are rămân în memorie din spectacolul montat de Mihai Măniuțiu la Teatrul Național din Timișoara, pe textul poematic, hieratic, cu semantică ermetică al lui Jon Fosse. Regizorul a mai lucrat pe piesele lui Fosse, cel mai recent spectacol al său, Iarna, fiind și el un poem al iubirii. Cu Rambuku, însă, Măniuțiu pare să facă un arc temporal și de semnificație cu o serie mai veche de creații, din care de Cântarea cântărilor mi-am adus cel mai pregnant aminte privind reprezentația timișoreană. Iar asta nu pentru că cele două producții ar semăna neapărat, ci mai ales datorită unei celebrări – acolo mai solară, aici mai crepusculară – a iubirii pe care se întemeiază ambele spectacole.
Textul lui Jon Fosse devine un pretext în lectura lui Măniuțiu. Replicile celor două personaje – un cuplu aflat într-o călătorie – se succed tandru-hieratic, se suprapun senzual uneori, sunt incantatorii, semne ale nevoii de contopire prin dragoste în acel arhetipal prim androgin. Formal, spectacolul – care are o plasticitate vizuală copleșitoare și o dinamică de mare virtuozitate coregrafică (imaginată cu exactitate, sensibilitate, finețe și picturalitate de Andrea Gavriliu) – induce și alte paliere semantice, care configurează subtil un orizont precis, biblic (veterotestamentar), cu trimiteri evidente: zidul (uneori al plângerii), cartea, muzica sabatică, legănarea rituală. Cântecul de dragoste al cuplului se contopește cu un cântec al comunității, al unei omeniri primordiale, simbolice. Împreună, ele vor înceta în hecatombă.
Cred că Rambuku nu poate fi redus, ca ambitus semantic, la un anume moment istoric, chiar dacă anumite elemente scenice clare ar duce direct la așa ceva. Cred că ținta sa este mult mai largă – e o concentrare, ca un studiu de caz, a tot ce a însemnat de-a lungul vremii, de la facerea lumii, condiția umană, între vibrantul, vitalul, senzualul, solarul cânt al iubirii și absurda, cruda, nemiloasa, de neînțeles-pedepsitoarea măcelărie a morții. Cred că Rambuku este un spectacol exemplar prin miezul său de semnificații și stările pe care le creează.
Mihai Măniuțiu a lucrat cu o echipă de profesioniști redutabili pentru acest spectacol. Coregrafia Andreei Gavriliu a prilejuit imagini memorabile, în pandant cu light-designul lui Lucian Moga: scena finală, a momentului iubirii prefăcut în tablou al hecatombei este una dintre cele mai puternice, de neuitat, tulburătoare și cathartice secvențte teatrale pe care le-am văzut. Decorul lui Adrian Damian – mai puțin tehnologizat decât artistul ne-a obișnuit recent – e un zid modular, care separă sau unește, ascunde și relevă; o structură aparent simplă, dar foarte eficientă pentru semantica spectacolului. Nu mai puțin, costumele Luizei Enescu tind să particularizeze un cronotop, dar și să configureze o ținută generică, delocalizată. Muzica lui Mihai Dobre are și ea sonuri sabatice, acute și pline, energice, dar nu supără prin cantonare în etnofolclor, ci deschide universul sonor.
Regizorul a lucrat la Timișoara cu actori pe care-i cunoaște foarte bine, dar și cu tineri absolvenți care și-au exersat deja aptitudinile de mișcare sub coordonarea Andreei Gavriliu. Partiturile individuale au fost susținute de Claudia Ieremia și Ion Rizea – ea de o febrilă, nebun-stăpânită tandrețe în personajul care sărbătorește iubirea, uitându-și vulnerabilitatea omenească; el mai echilibrat, frământat parcă de presimițirea unei traume, conștient cumva de existența unui Dumnezeu-pedepsitor. Două roluri de actorie rafinată, jucate de doi actori admirabili. Andrea Gavriliu a jucat un Rambuku sumbru și fantomatic, un semn al altor lumi – și a făcut-o cu acel mixaj de expresivitate corporală și ludism care o caracterizează.
Partea de mișcare de grup – care configurează o bună parte din acea plasticitate vizuală pe care o aminteam – a fost interpretată, cu o rigoare elastică, impresionantă prin geometrie, de Ada Dumitru, Adrian Loghin, Alexandru Pîntea, Ana Negrescu, Andreea Elena Giurgiu, Bianca Pintea, Ciprian Valea, Eugen Curelici, Eva Danciu, Ioana Repciuc, Ionuț Iova, Mario Valdelvira Garcia, Raul Lăzărescu, Roxana Fânață, Sebastian Vâlcea, Ștefania Misăilă și Vlad Cireșan.
Rambuku este un spectacol cathartic, dar de o emoție în care fiecare se răsfrânge în felul său. E ca un fel de incantație tânguitor-celebrativă a ceea ce ai fi putut să faci/să fii înainte de a te fi risipit pe calea spre moarte…