Într-un excelent text publicat în numărul 29-30 al României literare, Gheorghe Grigurcu1 atrăgea atenția asupra unei interpretări rarisime asupra operei poetice blagiene, aceea propusă de George Vulturescu2 prin apel la „simbolistica vizuală”: Lucian Blaga. Ipostazele „harfei de-ntuneric”. Grigurcu constata, plecând de la afirmația lui Vulturescu privitoare la contrastul dintre titlul volumului blagian Poemele luminii și aria semantică de acoperire, că:
Antinomia lumină-întuneric e investigată în direcția unor interferențe, substituții ori derivații ale fiecărui termen de la condiția sa primară pentru a-i surprinde cât mai fidel prezența în opera în cauză. Din capul locului apare opțiunea exegetului pentru factorul secund. […] George Vulturescu afirmă tranșant, chiar din prima pagină, că titlul volumului de debut al lui Blaga, Poemele luminii, „contrastează cu întregul volum“, deoarece poetul menționează și „minunile-ntunericului“, „întunericul bun“, selectând din real nu „doar partea «îngerească», ci și pe cea rebelă a lucifericului, a «condiției în care este cunoașterea noastră căzută», a «omului provocat și care acceptă provocarea» cum bine intuiește Constantin Noica”.
De fapt, Vulturescu atrage atenția asupra faptului că un vers care ar fi putut constitui cheia de lectură a întregului volum este trecut sub tăcerea interpretativă, câtă vreme descifrarea prin cheia titlului ar fi fost mai facilă, mai apropiată de anumite așteptări. Titlul volumului Poemele luminii (2019) „[…] contrastează cu întregul volum. Nu s-a observat că poetul din Lancrăm invocă, singurul din întreaga literatură, o «harfă de-ntuneric» pe care să-și cânte «dorul sugrumat/ și frânta bucurie de viață»”(Liniște; p.7).
Premisa de lucru a lui George Vulturescu, doctor în poetica doinașiană, este aceea că asocierea luminii din titlu cu un interval distinct, mărginit fizic, pe axa de coordonate lumină-întuneric, periclitează o înțelegere adecvată a operei blagiene. Prin aceasta, pentru a evita, probabil, utilizarea altor chei în lectura propriului text, George Vulturescu preferă să introducă în chiar titlul lucrării sale punctul de inflexiune al interpretării (am ales să utilizăm termenul matematic care desemnează punctul pe graficul unei funcții în care curba acesteia își schimbă sensul concavității). Iată-ne, așadar, avertizați asupra schimbării de sens, postulat care conduce la convergența interpretării operei poetice și filosofice a lui Lucian Blaga. În fond, ideile care caracterizează gândirea filosofică blagiană – referindu-ne, în principal, la Trilogia cunoașterii – nu se pot regăsi în formă inversată, atipică, în poezie. Poemele luminii la Blaga nu se referă, în înțelegerea vulgarizată, la simplele limite ale spectrului vizibil, ci presupun luarea în considerare a întregului spectru electromagnetic în care vizualul este o infim de mică parte, în condițiile în care alte intervale de frecvență/ lungime de undă sunt asociate, prin comparație cu spectrul vizibil, conceptului de „întuneric”. Lucian Blaga nu scrie o poezie a întunericului ca gol, a inexistentului ascuns sub draperiile întunericului, ci al intuibilului. Radiația luminoasă, cea de la facerea lumii, călătorește în spațiu și dincolo de limitele vizibilului, dovadă a ascunderii sub draperiile necunoașterii. Lumină-întuneric nu e o relație antinomică la Blaga, ci, mai degrabă, o relație care evidențiază spotul luminos al cunoașterii palpabile, în contrast cu imensa structură a nedevoalatului. În poemele lui Blaga – care nu sunt ale întunericului! – se întrezărește sub acel spot luminos (poezia fiind o formă a cunoașterii care potențează, totuși, dincolo de limitele vizibilului) un univers în reașezare, modelat nu numai de greutatea luminii care ține materia în formă, ci și de greutatea unor unde ale unui câmp straniu, imprevizibil, miraculos, de dincolo de conul de lumină, care mai degrabă tulbură decât ordonează firescul înțelegerii. George Vulturescu așează această emanație a câmpului de dincolo de lumini sub spectrul numinosului, care proiectează potențialități, care deschide apetitul spre potențarea misterului: „Poemul lui Lucian Blaga se întemeiază pe o construcție a numinosului: el numește lucrurile ca și cum le-ar vedea, ca și cum ar fi în lumină, dar ele sunt percepute/ date auzului: «Eu zac în umbra unor maci,/ fără dorinți… numai trup/ și numai lut./ Ea cântă/ și eu ascult» (În lan). Numinosul blagian nu se relevă în lumină, ci în sunetul tainic al lucrurilor: «Ah, mineralul în toate/ geme adânc și ascuns»” (Noapte la mare; p.26).
Evident, poezia blagiană – implicit Poemele luminii – nu mută focalizarea de pe spectrul vizibil pe frecvențe perceptibile cu alte organe. În plus, poezia blagiană nu își propune o confluență cu filosofia blagiană. Poezia e o altă formă de cunoaștere, spune, Blaga; nu trebuie amestecate formele cunoașterii și, implicit, nu trebuie interpretată eronat, din unghiuri imposibile, filosofia și poezia lui Blaga în convergență de dragul convergenței sau din dorința de a epata. Dar în profunzimea lor (și dincolo de „lumina” interpretativă a unei hermeneutici reductive), opera lui Blaga este convergentă în acest orizont ascuns al misterului, al numinosului care tulbură și incită în egală măsură. De aceea, poate – în cazul lui George Vulturescu existând și o apetență aparte pentru tema orbirii3 – situarea în „întuneric” nu este problematică, ci, din contră: „[…] orbul Zamolxe se întreabă dacă Dumnezeu nu e orb. «Nu ești tu, dumnezeire, înțelesul orb/ ce-și pipăie cărarea printre spini?/ Nu știi nici tu de unde vii și unde mergi». Iată cuvintele – în paralel – ale filosofului Blaga în Izvoade: «Poate că Dumnezeu este marele orb care așteaptă ca noi, fiii săi, să-l ducem de mână, întrucât noi avem vederea solară, pe care le n-o are. Marele Orb are desigur o puternicie și o știință, cu care ne întrece nemăsurat. Aceasta nu-l va împiedica pe un om să fie înzestrat cu simțul văzului solar, care-i lipsește Marelui Orb»” (pp.29-30).
Orbirea bivalentă – a lui Dumnezeu în lumina solară, a omului în întunericul cunoașterii luciferice – este cea care conduce la însoțirea pașilor, Dumnezeu și om, într-o cunoaștere comună de celălalt și în intuirea în spectrul în care accesul e limitat, împuținat, sub spectrul unei împreună-așezări în poezia „harfei de-ntuneric” a lui Blaga: „Harfa pe care cânta el nu mai e harfa «sfărâmată» a lui Mihai Eminescu, ci – unic pentru un poem care scrie «poemele luminii» – «o harfă de-ntuneric», potrivită să-l însoțească pe Marele Orb: «Tată orb, fii liniștit, în jur nu e nimic»” (DE mână cu marele orb; pp.33-34).
Remarcabilă în acest parcurs prin „întunericul metafizic” la care ne îndeamnă George Vulturescu, propunându-ne să ne ducă de mână, este paralela Blaga-Eminescu, jucată pe patru teme (cu multiple ramificații): „De la „Poemele luminii” la „minunile întunericului”; „Metafora drumului în opera lui L. Blaga”; „Ipostazele poetului/ poeziei în opera lui L. Blaga” și „Umbra” din „Poemele luminii”. Chiar dacă în cel de-al treilea registru tematic regăsim oglindindu-se reciproc excelentele portrete ironice al lui Eminescu (ca artă a persiflării de sine) și al lui Blaga (ca autodenunț), pp.126-127, de referință (inclusiv în cheia lecturii propuse prin titlu) rămâne registrul elementului heraldic de pe blazonul celui dintâi poet, Orfeu: „harfă sfărâmată” vs. „harfă de-ntuneric”. Afirmă Vulturescu: „Harfa lui Eminescu nu este zdrobită, sfărâmată de mâinile poetului; Orfeul lui Eminescu restituie o harfă ce s-a sfărâmat în el însuși mai întâi” (p.130), sau „Așadar, o continuitate – Orfeul lui M. Eminescu „azvârle” harfa „sfărâmată” în mare, Lucian Blaga eliberează „harfa” de formele ei de prisos, închipuind-o „harfă de-ntuneric” (p.137), fără a omite să inducă (matematic vorbind) termenul ulterior al iterației, „poezia fără sunet” a lui Șt.Aug. Doinaș. Orbirea homerică (adică a celui de-al doilea poet, în ordine cronologică privind) – o orbire a inițierii – este cea care îmbie la dezbaterea în parcurs, la însoțirea peripatetică, aidoma modelului propus de Aristotel. Doar că acel parcurs, la care Eminescu l-a fi însoțit pe Orfeu, spre a-l însoți mai departe pe Blaga, la rândul său îmbiindu-l pe Doinaș, și așa mai departe, până azi, este cel la care invită George Vulturescu azi lectorii în preumblarea „de mână cu marele orb”, în dialogul pe marginea cărții Lucian Blaga. Ipostasele „harfei de-ntuneric”.

 

 

Note
1 Gheorghe Grigurcu. (2020). „Blaga prin grila vizualului”. România literară. Nr.29-30.
2 George Vulturescu. (2020). Lucian Blaga. Ipostazele „hafei de-ntuneric”. Iași: Cartea Românească Educațional. 164p.
3 George Vulturescu a publicat nu doar poeme rătăcite despre orbire, ci a concentrat tematică problematica orbirii ca transfer al centrului de focalizare dinspre spectrul luminos sub care este devoalată cunoașterea spre alte zone din „întunericul” potențator în volume concentrate tematic, spre exemplu Tratat despre ochiul orb, Ed. Litera, 1996 sau Orb, prin Nord, antologie, Ed. Paralela 45, 2009