Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Poezie italiană contemporană

Francesca del Moro s-a născut la Livorno în 1971, locuiește la Bologna și este una dintre cele mai clare, curajoase, sincere și directe voci din poezia italiană a zilelor noastre. A publicat până în prezent opt volume de poezii, a îngrijit și a tradus mai multe volume de eseuri și ficțiune, este autoarea unei traduceri izometrice a volumului Florile răului de Baudelaire, publicată de Le Cariti în 2010. Face parte din colectivul artistic Arts Factory și colaborează cu Memorie dal SottoSuono la realizarea de performance de poezie și muzică. În 2013 a scris biografia trupei rock Placebo, La rosa e la corda. Placebo 20 Years, publicată de Sound and Vision. Din 2007 organizează evenimente în colaborare cu diferite medii ale societății din Bologna și face parte din conducerea organizatoare a festivalului Bologna in Lettere. În noiembrie 2020 a apărut traducerea sa la Ultimele versuri de Jules Laforgue, în colecția La costante di Fidia îngrijită de Sonia Caporossi pentru editura Marco Saya.
În selecția de față niciun cuvânt nu ar putea să prezinte într-un mod la fel de valabil, precum cel al autoarei, poemele extrase din volumul Ex mama, în acest moment încă inedit: „Am scris toate aceste poezii în primele opt luni după moartea fiului meu, care s-a sinucis la 21 de ani în noaptea de 5 iulie în anul pe care lumea și-l va aminti drept începutul pandemiei. Le-am scris de pe granița dintre viață și moarte, unde el m-a împins, transformându-mă în victima unei alegeri căreia i-a revendicat dreptul pe deplin și în scris.”

 

 

*
Am strâns urna de pântec
cântărea cam ca atunci.
Un fiu îl conții mereu
și fiecare minut eu conțin,
fiecare minut simt înăuntru
fiul meu care moare
fiul meu care decide să moară.

 

 

*
Extremul gest, gestul bizar.
Raportul poliției își acordă
unele clișee literare.
Însă eu îmi amintesc bine
fața bună a celui care în acea zi
m-a oprit pe stradă
și ochii lucioși ai celui ce ne-a dat
lucrurile sale personale
în timp ce ai noștri se umpleau de lacrimi
și repetarea sa emoționată
nu este vina voastră, nu uitați,
amintiți-vă, nu este vina voastră.

 

 

*
A fost pus pe raft
un recipient cu numele său
și cu logo de la pompele funebre.
Inițial, părea
o marfă oarecare.

 

 

*
Dacă doar ar vedea el
Cum se înăspresc ochii
care mereu îl mângâiau
acum când îmi imaginez chipul său.

Dacă ar putea să știe
că nu îl iert.

 

 

*
Ex mamă
imediat am gândit
când am citit acea postare
de felicitări a proaspătului tată.

Și m-am gândit la mama mea
care plângea la chestură
cu dosarul în mână
și la acea zi în care a spus:
nu mai sunt bunică.

 

 

*
„Va fi totul bine”
mă lovește, trecând
prin fața unei tutungerii,
această urare fioroasă
pentru cine-i plânge pe cei dragi
și pentru mine, care particip
la această pagină a Istoriei
cu doliul cel mai cumplit.

 

 

*
Cine știe dacă ea a auzit,
în cealaltă cameră la adăpost,
că inima i s-a oprit.
Cine știe dacă a răzuit
la ușă, dacă a plâns.
Pisica mea a pierdut
mantia sa reală, albă.
Nu se mai poate face nimic
pentru acele ciufuri de păr tare
și pentru botul slăbit
ce se freacă blând acum
de rănile feței mele.

 

 

*
Am explicat în vis
îndelung fiului meu
— și mie, totodată –
motivele pentru care să nu o facă.
La urmă s-a lăsat convins.
Dar alinarea la trezire
deja se îndepărtase
și eu nu îmi aminteam
niciun subiect.

 

 

*
Când am ieșit,
ea a stat lângă el.
L-a înțeles, s-a complăcut,
s-a lăsat gata.
L-a îmbrățișat
în timp ce respirația sa
a devenit amară,
în timp ce buza
se umezea de trandafiriu,
și corpul său se îndoia
blând pe un șold.
A simțit dispariția
inimii, desprinderea,
l-a vegheat mai multe ore.

Casa nu poate să plângă singură.
Eu trebuie să rămân.

 

 

*
Nu îmi refuza niciodată un zâmbet
când intram fără un motiv,
cu excepția bucuriei de a-l vedea.
Apoi glumind închidea ușa,
ușa deasă cât infinitul.

 

 

*
Tu complice, tu
vei ispăși totul.
Cuvântul nespus,
steaua căzută,
căderea dinților,
glasul din noapte,
pielea crăpată
zgârietura pe încheietura mâinii
butonul oprit
podeaua murdară
plânsul cucuvelei,
plânsul tău prezicător,
salutul nehotărât,
semnul toate semnele
pe care tu nu le-ai înțeles.

 

 

*
Nu am nevoie să-mi duc ochii
binecrescuți, înstăriți
să se târâie prin cartierele decăzute
unde zidurile urlă, și transpiră,
unde străzile sângerează.
Acum îmi ajunge să aplec capul
deasupra celor patru cărămizi
unde inima i s-a oprit.
Uneori izbucnesc agresiuni uriașe
în casele curate și atractive
cureți răul dinăuntrul capului,
deschizi ușa oaspeților.

 

 

*
În inducerea călăuzită
— unul dintre felurile de a mă vindeca –
de pe ecran mă duce, întinsă,
ochii închiși, până la mine cea din viitor.
Ești fericită, îmi spune.
Eu îmi închipui încăperi și miresme
într-o casă de la țară,
un câine, pisica mea, un copil.
Un bărbat căruia acum îi știu
doar vocea mă îmbrățișează,
îmi arată paginile unei cărți.
Deschid ochii și povestesc.
Mama mea din camera de alături
mă ascultă și plânge:
„Nu te voi vedea, zice,
presimt, nu voi ajunge
să te văd fericită”

 

 

Traducerea din limba italiană
de Claudia Albu-Gelli

 

 

Selecție texte și prezentare
de Serena Piccoli și Giorgia Monti

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg