În disciplina cugetării, pluralitatea e mai mult decât o nevoie a paradigmei; gramaticalizarea are normele ei tocmai pentru cuprinderea cugetării în cuvânt. Și cum acesta vine în urma cugetării sau cel mai devreme codată cu ea, se obligă rigorilor cu care e chemat să enunțe; exprimarea urmează gramaticalității, cugetarea urmează logicii, iar mesajul le așază pe amândouă în sintaxa acordului. Așadar, premisele: Logica ‒ disciplina cugetării; filosofia ‒ sintaxa reflectării cauzale; gramatologia ‒ instrumentul adjudecării lor în cuvânt. Cum problema este complexă, vom trece aici circumstanțial peste unele diferențe logico-semantice dintre antinomie, dihotomie, disjuncție și paradox. Amenințarea derizoriului, propensiunile lui nivelează și izbutesc o evidentă defulare a superficialității din moment ce Unu, Infinit, Zero, Singularitate, Pluralitate etc. își pierd caracterul abstract ajungând în limbajul comun lipsite de istorie, alterate semantic și numai când se întorc în antinomii pun semne de întrebare. Acolo, lucrurile, odată demonstrate, rămân irevocabile: Opoziția Unu ‒ Multiplu, de pildă, urcă până la Adevărul în sine și coboară apoi în argumentul Realității ca dimensiune.
Elucidările încep, cum altfel, din Grecia pitagoreicilor, ajung la Aristotel și vor continua cu scolasticii, cum bine se știe: substanța ‒ sufletul ‒ unu; unitatea lui Parmenide; sensul inițial, cel de esență; unu și pluralitatea; apoi științele teoretice ale lui Aristotel (matematica, fizica și teologia) care își pun aceleași probleme, își asumă metode, caută soluții pornind adesea de la premise diferite, neașteptate și își confruntă în cele din urmă concluziile. Așezarea lucrurilor în număr presupune ordonarea lor altfel decât în atribut și în esențe, în categorii, decât în gen și specie. Cui trebuie totuși asta? Celui care, lipsit de număr, i-ar simți absența. Și de unde nevoia de a relua aceleași demonstrații? De la reiterarea întrebării, de la diferențele de paradigmă, de la uz.
Aristotel reducea semnificațiile cuvintelor la substanța acestora, la esență1. În filosofia Evului Mediu, nominalismului i se va contrapune teza lui Ockham despre universalii (quod aptum natum est, esse in pluribus/ ceea ce prin natura sa este în mai mulți; quod preedicatur de multis/ ceea ce este predicat despre mulți); principiul al doilea al tezei presupunea (Briciul lui Ockham) că entitățile nu se pot multiplica mai mult decât este necesar (ajungem astfel la un nominalism aparte, al cărui reducționism afirmă doar substanța individuală și calitățile acesteia în lucruri). Nominalismul propriu-zis pleca de la ideea că există doar forme individuale denominabile ca atare, împotriva celor generice, afirmate de universalii și de conceptualismul medieval dincolo de subiect/formele-idei la Platon, statornicite în atribute sau în calități; conceptualismul se situa pe o poziție radicală și contesta explicit existența generalului din realitate.
Mai târziu, ideea este dezvoltată de John Locke care fundamentează empirismul englez (An Essay Concerning Human Understanding ‒ 1690), când se formulează funcțiile limbajului, se menționează semnele verbale și se pun temeliile semioticii generale (Locke este primul care folosește termenul ca atare). Așezarea lucrurilor în număr nu este, cum vom vedea, numai o problemă a matematicii ‒ și-au asumat-o adesea filosofii chiar împotriva acesteia: Aristip din Cirene, contemporanul lui Platon, refuza matematica pentru că în ea nu se vorbește nicicum despre bine sau rău (numerele intră în rândul lucrurilor nemișcate). Parmenide și-o asumă, dar numai până la un punct: Unul este de domeniul rațiunii, însă pluralitatea ține de percepția sensibilă. Pentru Melissos (din Samos)2 unitatea e strict materială, iar Xenofan, primul care proclama unitatea Universului, găsea că Unul e însuși Dumnezeu. De aceea sufletul3 se reprezenta prin 1, fiind cea dintâi realitate; îi urma cu simbolul 2 inteligența; cu simbolul 4 era notată dreptatea etc.
Unitatea, la greci, monas, (formă sau cauză la Aristotel) era sursă a diadei (dyas); ca principiu al procesiei ontologice, identificat cu Binele, numărul era pluralitate de unități (arithmos). Grecii erau preocupați de diferențe (diaphora), care stau față de gen (genos) în același raport în care stă materia față de formă, gândirea lor fiind diversificată, ca și cea a germanilor: grecii (noesis, logismos, dianoia) aveau o gândire discursivă (dianoia) la Platon, dar ea putea fi și psyche (ca funcție normală a sufletului), iar la Numenios era nous. Germanii reușesc mai apoi o aprofundare conformă cu disciplina cugetului lor: das Rechnende pentru gândirea calculatoare, das Nachdenke pentru gândirea care merge pe urmele a ceva, însă exprimă și o gândire meditativă prin das besinnliche Nachdenken, în timp ce gândirea în sine este das Denken și este altceva decât a judeca, Kunstlehre des Urteilens, ceea ce este nu numai o tehnică, ci chiar o artă de a judeca.
Reprezentativi în primele milenii din nainte de Hristos pentru gândirea asiatică, hindușii distingeau deja o cunoaștere inferioară (Apara-vidya), o cunoaștere exterioară, posibilă doar în stare de veghe (Bahih-parajnana), o cunoaștere prin experiență practică (Artha-kriya-jnana), o cunaștere indubitabilă (Asandigdha), o cunoaștere a absolutului (Brahma-jnana), o cunoaștere care se realiza pe cale verbală (Sabda-jnana), o cunoaștere care admite partea unui întreg ca reprezentând întregul (Durniti). Hindușii cunoșteau dualul (Dvaita) în paralel cu pluralitatea de realități a lumii (Jagat) și, mai mult decât atât, aveau o știință proprie a logicii (Hetu-vada).
Ulterior, aceasta ajunge în spațiul european ca o disciplină normativă (Husserl), fiind și o specie a acțiunii, sprijinindu-se reciproc cu matematica, împotriva căreia nu se relevă și nu se probează nicio demonstrație, ceea ce confirmă pe de ală parte teza newtoniană după care nimic din ce este natural nu poate fi absurd, adevăr preluat și de Husserl. În Cercetările logice (Ed. Humanitas, Buc.,2007), în special în cel de al doilea volum, consacrat semnificării, se aduc serioase critici funcției de reprezentare (Repräsentation) așa cum este înțeleasă ea prin prisma ideii de substitut (Stellvertretund) la Locke și Berkeley. Husserl atinge aici o problemă cu care se confruntase și Wilhelm von Humboldt și anume aceea privitoare la conținutul actului de aducere la cunoștiță a unui lucru (Kundgabe) în conformitate cu trăirile psihice și cu intuiția. Or, vorbirea fără intuiție nu trebuie considerată doar din această cauză ca fiind lipsită de conținut ideatic4, anticipând că nici semnificație și concept, în sensul de specie, nu se pot suprapune5.
Și tot Husserl mai notează ceva care ne duce cu gândul la condiția pluralului în limbă: Dacă speciile nu sunt reale și nu sunt nici ceva din cuprinsul gândirii, ele pur și simplu nu sunt nimic6. Astfel, pluralitatea substantivului (mă refer aici nu doar la limba română din care culeg câteva exemple) rămâne exclusiv o problemă de rațiune din moment ce limba vine în urmă și, fără să stabilească o normă, așază formele într-o specializare a lor prin omonimie sau le explică prin etimologie: accident – accidente – accidenți; blană – blăni – blănuri; brâu – brâie/brâne – brâuri; canal – canale – canaluri; corn ‒ corni – coarne ‒ cornuri; ghid – ghizi – ghiduri; nivel – nivele – niveluri; pernă – perne – perini; raport – rapoarte ‒ raporturi etc. Mai pretutindeni limbile s-au confruntat îndelung cu categoria pluralității și au cuprins-o greu în norme, iar asta pentru că limbajul se simte neputincios să descrie lucrurile în mod direct și atunci recurge la moduri indirecte, metaforice, la termeni echivoci7, iar asta din cauză că, așa cum spunea Protagotas, omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce există, cum că există, și a celor ce nu există, cum că nu există.
Într-o altă perspectivă, lucrurile se explică pentru Cassirer dintr-o triplă direcție privind valoarea limbajului: una mitologică, una metafizică și una pragmatică8, consemnate și de Wilhelm von Humboldt9. Acesta găsea la triburile de indonezieni, de melanezieni și filipinezi repetarea uneia și aceleiași silabe în scopuri diferite, inclusiv pentru redarea pluralului, dar și a timpului trecut10, alte ori pluralul se realizează printr-o întrerupere a fluxului vocal sau chiar prin accentuarea acestuia11; birmanezii, mai apropiați de limba sanscrită, plasează o marcă specifică de plural între doi radicali (unul este radicalul propriu-zis, iar celălalt indică modul verbului de conjugat12). Giambattista Vico (Scienza nuova seconda – 1744), care identifica trei limbi fundamentale (limba zeilor, a eroilor și a oamenilor, respectiv limba hieroglifică, limba simbolurilor și limba epistolară), cunoscând toate acestea, nota că popoarele, în funcție de diversitatea climatelor în care s-au format, s-au diversificat între ele ca fire, apoi de aici și diversitatea moravurilor, iar acestea se regăsesc în diversitatea limbilor pe care le vorbesc. În aceleași temeiuri, Saussure trasa o linie de demarcare între la langue și la parole tocmai fiindcă în limbajul omenesc se intersectează o axă a simultaneității și o alta a succesiunii. Venea mai târziu Umberto Eco și îndreptățita lui „căutare a limbii perfecte”. Limba greacă ar fi fost un răspuns: aici gândirea era identificată cu propriul vehicul natural, Logos era gândire, Logos era și vorbirea13; despre limbile barbare ei știau puține lucruri, însă erau sigur că în ele nu se poate gândi. Și așa rămâne aspirația spre o limbă omniefabilă, adică în stare să dea seama de întreaga noastră experiență, fizică și mentală, și prin urmare să poată exprima senzații, percepții, abstracții, până la întrebarea de ce există Ființă mai curând decât Nimic14.
O încercare remarcabilă o propunea Cabala (tradiție) pentru cultura evreilor unde matematicile n-au depășit stadiul elementar – fie din cauza dezinteresului pentru raționamentul matematic abstract, fie a lipsei unui sistem zecimal (sistemul rabinic era alfabetic)15. Cabala exprimă nostalgia limbii pierdute, a limbii adamice: Dacă n-ar fi fost păcatul originar, literele neunite încă în cuvinte, încredințate de Dumnezeu îngerilor, s-ar fi unit și ar fi format o altă istorie, una a simbolurilor probabil, eidetică, cumva asemănătoare cu hieroglifica și pe care au presimțit-o semioticienii având în vedere ceea ce ne-a mai rămas de la cele mai vechi civilizații, de pildă de la mayași. În gândirea lor matematică, mayașii se foloseau numai de două semne: punctul și linia, iar singura lor operație în formarea cifrelor era adunarea. Ei făceau uz de trei semne: I, V, X; al doilea sistem al lor mergea de la 1 la 13, o combinație de cifre și capete de oameni16, cu semnificații pierdute în timp. Aceste lucruri au lăsat loc multor întrebări și speculații. Sebeok17, de pildă pleca de la premisa că dacă semnificația unui semn permite doar un denotat, se spune că este la singular. Iar semnele singulare, inclusiv numele proprii, aparțin unui mod de semnificare pe care C.W. Morris (Writings on the General Theory of Signs, Haga, 1971) le menționa ca simboluri lingvistice (numori), din aceeași categorie cu identifiorii și indicatorii.
Dihotomia unu/multiplu este fără îndoială una și aceeași cu cea din gramatică, singular/plural, și operează în paradigme pe baza acelorași constante logice semnalate de Russel și în virtutea atributelor imateriale ale unui conținut material, cum observa și Frege. Căutând atribute generale, Richard Dedekind18, celebru matematician german cunoscut pentru rezultatele sale în algebra abstractă, respinge orice raport dintre cantitățile măsurabile și relațiile noastre intuitive, adevăr mai puțin valabil și în cazul limbii, după cum va demonstra Ernst Cassirer în Filosofia formelor simbolice19 (vol.I; Limbajul) când socotește că nu există nimic care să-i premeargă gândirii decât însăși gândirea; numărul trebuie înțeles ca emanație imediată din legile pure ale gândirii, nu cum socotea Dedekind. Limba reușește distincția formală generală între singular și plural în temeiul categoriei logice și matematice a pluralității chiar și atunci (sau poate numai atunci) când intrăm în contact cu limbile lipsite de plural doar pentru că nu au izbutit să evidențieze dicotomia care să solicite acest lucru, cum ne-a demonstrat deja Humboldt. Cassirer adăuga observațiilor lui Humboldt pe cele ulterioare ale lui Roland B Dixon (privind triburile Maidu) și pe cele ale lui J.J. Schmidt (privind limba tibetană) și arată cum, în lipsa pluralului substantival, se dezvoltă compensatoriu cel al pronumelui personal.
De asemenea, în alte limbi, cum ar fi cele ale aborigenilor australieni, așezarea în plural este căutată cu ajutorul unor forme premergătoare de dual și trial cu prezența obligatorie a persoanei căreia i se adresează și o alta pe care o exclude (noi doi poate însemna tu și eu, dar și el și eu; noi trei poate fi eu, tu și el, dar poate fi eu și el, și el20). Așadar, semioticianul german ordona lucrurile din perspectiva surselor comune ale lingvisticii cu psihologia, cu gramatica și matematica, în acord cu austriacul Wilhelm Scherer și cu îndelungata căutare a numărului în dihotomie până și la popoarele care, deși cunoșteau de multă vreme antinomia, e drept mai practică, unic/multiplu, au ajuns mai repede la disjuncții de genul omofonie/polifonie decât la cea de tip singular/plural, mult mai specializată și, deci, mai puternic abstractizantă. Așadar, așezarea lucrurilor în număr presupune ordonarea lor altfel decât în atribut și în esențe, decât în categorii, în gen și specie. Cui trebuie totuși asta? Celui care, lipsit de număr, i-ar simți absența. Și de unde nevoia de a relua aceleași demonstrații? De la reiterarea întrebării, de la diferențele de paradigmă, de la uz.

 

 

Note
1 Metafizica, Ed. IRI, Buc., 1999, p.243
2 Filosof grec din sec. V, î.Hr.
3 Vezi la Aristotel, Metafizica, p.33, nota 96.
4 Husserl, Edm.; Cercetări logice, vol. II, p.101
5 Idem, p.149.
6 Idem, p.181.
7 Cassirer, Ern.; Eseu despre om – O introducere în filosofia culturii umane,Ed. Humanias, Buc.,1994, p.154:
8 Idem, p.161.
9 Humboldt, W.; Despre diversitatea structurală a limbilor și influența ei asupra dezvoltării spirituale a umanității, Ed. Humanitas, Buc.,2008
10 Idem, p. 112
11 Idem, p. 148
12 Idem, p.304
13 Eco, Umb.; În căutarea limbii perfecte, Ed.Polirom, Iași, 2002, p. 16.
14 Idem, p. 25.
15 Ovidiu Drimba; Istoria culturii și civilizației, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc.,1985, vol. I, p.191.
16 Idem, p. 481
17 Sebeok, Th.;Semnele: O introducere în semiotică, Ed. Humanitas, Buc.,2002.
18 vezi Was sind und was wollen die Zahlen, 1887.
19 Ed. Paralela 45, Pitești, 2008, p. 198.
20 Idem, p.222