Afirmat cu o anume zarvă juvenilă printre fruntașii grupului clujean Zalmoxis, Ionuț Țene și-a început cariera poetică sub auspiciile formelor estetice iconoclaste, atitudine inerentă vârstei învolburărilor experimentale, dublată de un temperament vijelios, aprig, bătăios, incapabil să se adapteze canoanelor expirate deja în preajma anului 1993, când îi apare primul volum de versuri, Bal ca-n iad, unde altundeva dacă nu la Editura Zalmoxis din Cluj-Napoca, de la denumirea căreia și-a luat numele, mai târziu, și gruparea amintită. Dumitru Cerna vede în anul 1993, an în care a debutat și el, Începutul unei renașteri în poezia clujeană și analizând creațiile membrilor grupării s-ar părea că are dreptate.
Spirit rebel, înclinat spre gesturi grandilocvente și avântate frazări în imaginarul neconvențional, sărite din morfologia comodității inexpresive, perimate, Ionuț Țene face apel la expresia incisivă și derutantă, explozivă, necoagulată stilistic, promovând un ermetism agresiv, suspect, provocator în ansamblul lui, dar benefic efortului de revitalizare a limbajului. Se înțelege lesne de ce tânărul poet a fost asimilat, încă din primele volume, unui avangardism resuscitat pe plan personal, revendicat și cultivat ca atare cu multă emfază, în cadrul unor schematice mitologii intime inovatoare. El și-a asumat condiția de avangardist sui-generis, fără să-l intereseze consecințele, ca pe un mijloc de a epata prin radicalizarea scriiturii.
După spuma expansiunii în căutarea glasului propriu și a provocării originalității în acțiuni rămase de cele mai multe ori formale, exterioare, Ionuț Țene dă jos de pe față masca avangardismului său voluntar pentru a arăta că în spatele formei trâmbițate și a fentelor literare incomode, inocente în ultimă instanță, stă fondul unui poet responsabil, matur, stăpân pe mijloacele sale de expresie, chiar dacă a suflat cu îndrăzneală în morișca experimentelor extreme, testându-și forța poetizării. În orice caz, nu rupt de fardul inițial sau „ros de luna” rutinierelor formulări apare poezia scrisă azi de Ionuț Țene în volumul Ridurile pietrei (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018), dar se simte o așezare în cursivitatea mai puțin ostentativă a discursului, din care – amănunt important – incisivitatea n-a dispărut. Dimpotrivă. Spiritul răzvrătit merge mai departe, căutând alte încadrări în perenitatea ideilor a cărei simbolistică anume aleasă este piatra și „ridurile” înțelepțirii.
În stratificarea conținutului ideatic al poemelor, filtrarea vârstelor poeziei acoperă, de cele mai multe ori, o cronologie aparent banală din care e exclus biografismul, dar maturizarea poetică e ușor recognoscibilă în volutele scriiturii. În alt timp istoric Ionuț Țene s-ar fi vrut un fel de poeta vates călăuzind mulțimile spre idealuri înalte, după cum omagiază pe înaintași. În prezent el face apel la unitatea de grup a poeților, enunțând o tonică adeziune la mirajul poeziei eterne. N-am mai întâlnit un poet atât de pasional, atât de încrezător în rostirea poetică și în rolul poeziei în actualitate. Ionuț Țene face risipă de metafore candide în care înfășoară ca într-un giulgiu ființa fragilă a Poetului și Poezia însăși: „poeți de zăpadă”, „gara cu poezii”, poezia e „vestă antiglonț”, „poeții sunt fluturi pe umerii goi ai iubitelor”, „trenul duce metafore ambalate frumos”, „Albă ca Zăpada e poezia”. Ademenit de muze etern iubitoare, poetul desenează „metafore de hârtie” ca să plutească pe „coapsele poeziei”. Printre atâtea glose pe tema poeziei, Ionuț Țene se definește, printre altele, ca autor de „pedanterii intelectuale” asemănătoare aforismelor scrise de Marcel Mureșeanu. Dorul de poezie e insațiabil și răzbate din fiecare „definiție” desprinsă din corpul poemului ca odă înțesată de subtile deferențe versificate: „poezia nu e taina tandreții”, poezia – „o brunetă despletită de zefir”; „poezia nu a tras cu pistolul poetului”. Într-un fel de nucleu al acestui exercițiu de adorație se constituie poezia Cristale de cuvinte: „Poeții nu au de ce să teamă poezia// Oasele lor sunt cristale de cuvinte/ Iar iubirile doar incasabile gânduri// Poeții sunt bulevarde libere ale memoriei/ Și fac dragoste cu metafore dezbrăcate de dorințe/ Coapsele sunt cel mai bun inox/ Și rima sună cristalin.”
Dacă în poezia lui Ion Mureșan găsim un Dumnezeu al bețivilor, la Ionuț Țene găsim, se înțelege, un Dumnezeu ocrotitor al poeților: „Poeții nu pot fi interziși niciodată/ pentru că există un Dumnezeu al poeților/ care le vede, le știe pe toate// orice metaforă sau orice cuvânt/ ce trădează ignoranța unei iubiri uitate/ orice ratare a sensului vieții, corabie pe nisipul memoriei” (Dumnezeul poeților). Fantazarea e restrictivă, introspecția ia în considerare modelele. Aici, unul dintre ele e Walt Whitman: „Poetul e firul de iarbă…”, apoi glisează spre comparații la fel de plăpânde, ce vizează o sensibilitate mai puțin evidentă în alte schițe portretistice: „Poetul e frunza căzută în pădure”, aisberg frământat de oceane” sau „Poetul e îndrăgostitul de pe Atlantida” (Firul de iarbă).
Se poate concluziona că întregul volum e un imn închinat Poeziei, sacralității, devotamentului înălțării, spiritualizării prin cuvânt, unde Dumnezeu are privirea „florilor de aprilie” și imaginile coboară har ceresc peste ființa muritoare. Poezia ca etalon al trăirii spirituale, ființarea în și pentru poezie sunt omniprezente, sunt recurente trimiteri repetitive ce ornează substanța volumului ca un alt joc livresc cu mărgele de sticlă. Poetul știe să sintetizeze în versuri concentrate motive culturale din universul autohton și străin într-o mixtură textuală ce degajă o totală beatitudine, cum ar fi cea consemnată ca fiind trăită pe malul Senei: „chiar acum scriu o poezie în Jardin de Luxembourg/ pe piciorul unui faun neclintit de la 1900” (Bonjour, Paris!). Asta după ce topește languros imagini-repere ca Bălcescu, Brâncuși, Cioran și Minulescu în descriptivism magic evocativ, amintind de Montmartre, La Défense și Eiffel într-un jovial parcurs liric al corespondențelor incidentale à la Prévert.
Cotidianul irupe în vers cu forța stridentă a tropilor șocanți, reminiscență din vârsta de bronz a poeziei furtunoase și cultivând epitetul tăios, un „soare țipător” dă glas resentimentelor. Poetul deplânge indiferența față de opera poeților călăuzitori ai neamului. Ca exponent al înflăcărărilor genuine, Ionuț Țene nu se rușinează, nu întoarce spatele avântului patriotic ce palpită în sufletul său, s-ar putea spune că îl cultivă cu franchețe și entuziasm. Elocventă este în acest sens poezia-îndemn Pentru tine, Patrie! în care sentimentul civic e îmbinat cu sentimentul religios, pururi întremător. Desigur, este vorba despre o așezare în imaginarul dobândit, conturat și revendicat ca oglindire în tradiția culturală obligatorie. Picturalitatea citadină își găsește rezoluții elocvente și oscilează între eticheta adrianpăunesciană a „generației în blugi” („Vremea umblă în blugi prin oraș”) și filigranate încadrări de străluciri policrome licărind în versuri aidoma tehnicii poantiliste a unui Seurat („Orașul e gelatină topită pe strada sedusă de vară”, „cafelele beau singurătatea”). De la motivul livresc al albatrosului baudelairean sau labișian, proiectat pe „marea cerului”, reluat cu intermitențe în mai multe poeme, poetul scanează realitatea obiectivă pentru a presăra în versuri imagini prelucrate cu discernământ și finețe despre „strada rece” care a dat „papucii Revoluției”, înregistrând laconic un regret și o deficiență a politicului. Impactul în social e prezent și el sub forma unor neîmpliniri vizionare: țara pregătește „o lume de pitici”, gândul la eroii de odinioară se cerne în tăcere și dezgust.
Tot în rândul extravaganțelor lexicale promovate cu osârdie în trecut includ topica răsucită a frazei, devenită între timp definitorie pentru poet în diferitele ei forme de manifestare. Aceste inversiuni frazeologice dau altă alură expresiei, încarcă semantic, îi ridică în rigoare savoarea și conotația receptivă. Sunt de-a dreptul memorabile ziceri de felul: „Șoapte se aud cum bat la ușă așteptarea”, „fecioarele scaldă goale râul”, „Valurile au plecat pe corabia mirărilor”, „pașii se calcă tăcuți și singuri pe picioare”. Sunt versuri-oglindiri în substanța enunțului. Un expresionism târziu e reluat, construit și extrapolat sentimental în tablouri crepusculare, autumnale, cu final bacovian uneori (Vânare de fluturi). Sensibil la sonurile muzicii contemporane se arată Ionuț Țene atunci când îngână în ludic balans emoțional sugestia vânării de vânt a unui virtual Bob Dylan.
Așa cum apare el în acest volum și așa cum este în viața de zi cu zi, Ionuț Țene e apărătorul cu orice preț al poeților și al poeziei. Precizarea îi aparține lui Marcel Mureșeanu, subtil interpret al volumului Ridurile pietrei. El rezumă, în rândurile scrise pe coperta a patra, problematica acestei cărți de și despre poezie ca leagăn divin al vieții mai presus de toate.