Consiliul
Județean Cluj
Postmodernismul în literatură și filosofie (VIII)

Jean Baudrillard (1929-2007)
Jean Baudrillard este un teoretician al societății contemporane, cunoscut mai ales pentru analizele sale asupra modurilor de mediere și comunicare ale postmodernității, deși sfera lucrării sale s-a extins de-a lungul timpului la subiecte mai variate și uneori legate de evenimentele contemporane importante ori semnificative și a prezentat ca atare de întregul sistem media, cum ar fi consumerismul, relațiile de cuplu, înțelegerea socială a istoriei prin comentarii despre SIDA, clonare, afacerea Salman Rushdie, primul război din Golf și atacurile asupra „World Trade Center”. Contemporan al lui Guy Debord, Michel Foucault, Jacques Lacan, Roland Barthes, Gilles Deleuze și alți gânditori ai anilor 1970, se îndepărtează de psihanaliză și marxism și se distinge/ deosebește de structuralism, punând accent în special pe semiotică, adică pe reflecția asupra semnelor (lingvistice, economice etc.). Primele sale cărți prezintă o critică a „sistemului de obiecte” și a societății de consum (aici, el fiind de stânga), vezi titlurile primelor sale două cărți: Sistemul Obiectelor (1968) și Societatea de consum: mituri și structuri (1970). Inspirat de tezele lui Ferdinand de Saussure, care vor oferi pivotul a ceea ce a fost numit „mișcarea structuralistă”, Baudrillard gândește simultan și într-o relație reciprocă sistemele de semnificație și interpretare, el fiind astfel inițiatorul mișcării post-structuraliste. Simulacre și Simulare este un eseu de Jean Baudrillard, publicat în 1981, în care filosoful își continuă și își adâncește reflecția asupra conceptului de simulacru pe care l-a început în lucrarea Schimb simbolic și moarte. Cartea este compusă din 18 părți: prima, cea mai lungă, intitulată „Precesiunea simulacrelor”, abordează definiția noțiunii și naturii simulacrului în timp ce celelalte segmente sunt exemplificari ale Simulării în societatea occidentală contemporană. Capitolul „Precesiunea simulacrelor” se deschide cu un motto parafrazând Eclesiastul, care oferă o primă definiție a simulacrului: „Simulacrul nu este niciodată ceea ce ascunde adevărul – este adevărul care ascunde faptul că nu există. Simulacrul este adevărat”1. Folosind metafora hărții, împrumutată dintr-o povestire a lui Jorge Luis Borges în care cartografii Imperiului au întocmit o hartă atât de detaliată încât a ajuns să acopere foarte exact teritoriul, Baudrillard conturează problema simulacrului: „Teritoriul nu mai precede harta și nici nu mai supraviețuiește acesteia. Acum harta este cea care precede teritoriul – precesia simulacrelor – ea este cea care generează teritoriul și, dacă ar fi trebuit să revenim la fabulă, este astăzi teritoriul ale cărui fărâmițe putrezesc încet pe întinderea hărții. Este realitatea, și nu harta, a cărei vestigii rămân ici și colo, în deșerturile care nu mai sunt cele ale Imperiului, ci ale noastre. Deșertul realității în sine” 2. Pentru a defini simulacrul, Baudrillard caută să lămurească actul de a simula, în contrast cu activitatea conexă de a pretinde: „A disimula înseamnă a te preface că nu ai ceea ce ai. A simula înseamnă a te preface că ai ceea ce nu ai. Unul se referă la o prezență, celălalt la o absență. Dar treaba este mai complicată, pentru că a simula nu înseamnă a te preface: cel care se preface că este bolnav poate pur și simplu să se culce și să se prefacă că este bolnav. Cel care simulează o boală determină unele dintre simptomele în sine. Așadar, prefacerea sau disimularea lasă intact principiul realității: diferența este întotdeauna clară, este doar mascată. În timp ce, simularea pune sub semnul întrebării diferența dintre adevărat și fals, real și imaginar”3. În concluzia acestei cărți, Baudrillard a subliniat că experiența și percepția individului asupra realității își derivă fundamentul în întregime din idealurile și imaginile propagate de mass-media, realul și fantezia devenind imposibil de distins, ducând la apariția unei „simulări larg răspândite a realității”4.
Jacques Derrida (1930-2004)
Jacques Derrida este cel mai bine cunoscut pentru dezvoltarea unei forme de analiză semiotică cunoscută sub numele de deconstrucție/ deconstructivism, fiind supranumit și „părintele deconstrucției”, pe care a discutat-o în numeroase texte și a dezvoltat-o în contextul fenomenologiei.5 El este una dintre figurile majore asociate cu post-structuralismul și filosofia postmodernă.6 Prin urmare, de la bun început, se poate presupune că termenii „deconstrucție” și „postmodernism” poate fi folosiți ca sinonim pentru scopul simplificării. Derrida a reexaminat fundamentele scrisului, dar a cam „masacrat” frumoasa și plină de claritate limbă franceză, în opinia mea, și consecințele acesteia asupra filosofiei în general; a căutat să submineze limbajul „prezenței” sau metafizicii într-o tehnică analitică, ce, începând ca un punct de plecare de la noțiunea lui Martin Heidegger, poate cel mai valoros filozof al secolului XX, din care Derrida, ca și un Sartre (din Ființa și neantul) s-au inspirat masiv, despre Destruktion/ Destrucție, a ajuns să fie cunoscută sub numele de deconstrucție.7 De altfel, Heidegger scrisese, în Sein und Zeit, despre o „distrugere” a tradiției occidentale a metafizicii: „Dacă pentru însăși întrebarea privitoare la ființă trebuie obținută transparența propriei ei istorii, atunci e nevoie de o relaxare a tradiției rigide și de o eliminare a straturilor acoperitoare aduse de ea. Această sarcină o înțelegem ca destrucție care se realizează pe firul călăuzitor al întrebării referitoare la ființă. Avem de împlinit o destrucție a fondului ontologiei antice așa cum ne-a fost el transmis și ea ne va conduce la experiențele originare prin care au fost obținute determinările prime ale ființei, determinări care de atunci au rămas călăuzitoare”8.
Richard Rorty (1931-2007)
În S.U.A., un cunoscut pragmatist și autoproclamat postmodernist a fost Richard Rorty. Filosof analitic, Rorty credea că combinarea criticii lui Willard Van Orman Quine asupra distincției analitic-sintetice cu critica lui Wilfrid Sellars la adresa „mitului dat” permitea abandonarea concepției gândirii sau limbajului ca oglindă a unei realități sau o lume exterioară. În plus, pornind de la critica lui Donald Davidson asupra dualismului dintre schema conceptuală și conținutul empiric, el contestă sensul de a ne întreba dacă conceptele noastre particulare sunt legate de lume într-un mod adecvat, dacă ne putem justifica modurile de a descrie lumea în comparație cu alte moduri.9 Rorty a susținut că adevărul nu se referă la a-l corecta sau a reprezenta realitatea, ci face parte dintr-o practică socială, iar limbajul era ceea ce ne servea scopurilor într-un anumit moment; limbile antice sunt uneori intraductibile în cele moderne, deoarece posedă un vocabular diferit și sunt inutile astăzi.10 Donald Davidson nu este de obicei considerat un postmodernist, deși el și Rorty au recunoscut că există puține diferențe între filosofiile lor.11 În cartea sa, Philosophy and the Mirror of Nature/ Filosofia și oglinda naturii Rorty afirmă că filosofia analitică contemporană imită în mod greșit metodele științifice, în plus, el denunțând perspectivele epistemologice tradiționale ale reprezentaționalismului și teoriei corespondenței care se bazează pe independența cunoscătorilor și a observatorilor față de fenomene și pe pasivitatea fenomenelor naturale în raport cu conștiința.12
Gianni Vattimo (1936-2023)
Filosofia italianului Gianni Vattimo poate fi caracterizată ca postmodernă cu accent pe „pensiero debole” („gândire slabă”), aceasta reprezentând „cheia democratizării societății”, în special pentru/ în istoria Europei, reducerea violenței și răspândirea pluralismului și a toleranței. În acest sens, trebuie cel puțin să subliniem importanța mare și decisivă pe care o asumă în gândirea sa noțiunea de nihilism, care îl teleportează înapoi la moștenirea lui Nietzsche și Heidegger și este legată de diverse teme vattimiene (de la etică, la politică, la religie – „la slăbirea lui Dumnezeu” – la teoria comunicării).13Cu eseurile sale mai recente, în special Credere di crede (Milano, Garzanti, 1996) el a pretins și pentru gândirea sa calificarea filozofiei creștine autentice pentru postmodernitate. De fapt, folosind viziunea creștină a maestrului său, filosoful Luigi Pareyson și a teologului Sergio Quinzio, Vattimo refuză „identificarea lui Dumnezeu în ființa rațională”, așa cum este concepută de tradiția filozofică occidentală, cu toate acestea, el neîmpărtășind viziunea religioasă tragică a celor doi. Sugerat sau influențat de lucrările antropologului francez René Girard (părintele „teoriei mimetice” care, de la descoperirea caracterului mimetic al dorinței, în jurul conceptului de „dorință mimetică”, a urmărit să întemeieze o nouă antropologie a violenței și religiei)14, Vattimo citește povestea lui Iisus Christos ca pe un refuz al oricărui sacrificiu, în primul rând uman și existențial, Kénosis-ul divin15 fiind în avantajul libertății și păcii umane.
Critici ai postmodernismului
Criticile postmodernismului sunt intelectual de diverse, incluzând şi aserţiunea că postmodernismul este lipsit de sens şi promovează obscurantismul, de exemplu, controversatul lingvist și filozof Noam Chomsky a susţinut că postmodernismul este lipsit de sens, sau fără înţeles, din cauză că nu adaugă nimic cunoaşterii analitice sau empirice şi s-a întrebat de ce intelectualii postmodernişti nu răspund precum cei din alte domenii când se întreabă, „care sunt principiile teoriilor lor, pe ce se bazează, cum explică ei ceea ce nu a fost deja evident etc.?… Dacă [aceste cereri, solicitări, jalbe] nu pot fi îndeplinite, atunci aş sugera recurgerea, trimiterea la sfatul lui Hume în circumstanţe similar: «la flăcări»”16. La rândul său, filozoful englez conservator Roger Scruton nota: „Un scriitor care spune că nu există adevăruri sau că tot adevărul este «pur și simplu relativ», îți cere să nu-l crezi. Așa că, nu-l crede”17.
Formal, criticile academice, universitare ale postmodernismului pot fi de asemenea găsite în lucrări ca: Beyond the Hoax/ Dincolo de mistificare (2008) de Alan Sokal şi Fashionable Nonsense: Postmodern Intellectuals’ Abuse of Science/ Nonsensul la modă: Abuzul de ştiinţă al intelectualilor postmoderni (1997) de Alan Sokal şi Jean Bricmont. Oricum, ca şi pentru filosofia continentală, universitarii americani au fost tentaţi să-l eticheteze „postmodernist”, în special practicienii „Teoriei franceze” (prin exponenţii ei Derrida, Foucault şi Baudrillard, foarte influenţi în universităţile americane), o astfel de tendinţă ar putea deriva de la departamentele americane de Literatură Comparată.18 Este interesant de subliniat că un alt intelectual francez influent, Félix Guattari, adesea considerat un „postmodernist” a respins ipotezele, postulatele teoretice ale postmodernismului, argumentând că viziunile structuraliste şi postmoderniste asupra lumii nu sunt suficient de flexibile pentru a căuta explicaţii, lămuriri în domeniile psihologic, social şi de mediu înconjurător în acelaşi timp.19
În fine, filozoful Daniel Dennett declara că „Postmodernismul, şcoala de «gândire» care proclamă «nu există adevăruri, ci doar interpretări» care s-a jucat în mare măsură cu/ pe sine în absurditate, dar a lăsat în urmă o generaţie de universitari umanişti infirmi sau dezactivaţi de/ în neîncrederea lor de însăşi ideea de adevăr şi de lipsa lor de respect faţă de dovadă, evidenţă, demonstraţie, rezolvarea prin «conversaţii» în care nimeni nu este rău şi nimic nu poate fi confirmat, ci doar au afirmat în/ cu ce stil poţi să cercetezi”20.
Habermas versus Postmoderniști
Dar poate cel mai important dintre filozofii contemporani ce și-a exprimat idei și opinii critice la adresa postmodernismului este germanul Jürgen Habermas, fost reprezentant al controversatei „Școli de la Frankfurt”, care a oferit câteva critici timpurii într-un eseu, Modernity versus Postmodernity/ Modernitate versus Postmodernitate (1981)21 care a obținut o „largă recunoaștere”. În acest eseu, Habermas ridică problema dacă, în lumina eșecurilor secolului al XX-lea, „ar trebui să încercăm să ne ținem legați de intențiile Iluminismului, oricât de slabe ar fi acestea, sau ar trebui să declarăm întregul proiect al modernității o cauză pierdută?”22, Habermas refuzând să renunțe la posibilitatea unei înțelegeri raționale, „științifice” despre lume și viață. Filozoful german are câteva critici principale la adresa postmodernismului23: a) Postmoderniștii sunt echivoci dacă produc teorie serioasă sau literatură; b) Postmoderniştii sunt animaţi de sentimente normative, dar natura acestora rămâne obnubilată cititorului; c) Postmodernismul are o „perspectivă totalizantă” care nu reușește „să diferențieze fenomenele și practicile care apar în societatea modernă”24 și d) Postmoderniștii ignoră viața cotidiană și practicile ei, pe care Habermas le consideră „absolut centrale”.
Rezumând, critica mișcărilor postmoderniste din arte și literatură include obiecții față de îndepărtarea de ideea de frumos, încrederea în limbaj pentru ca arta să aibă sens, lipsa de coerență sau comprehensibilitate, abaterea de la structura clară și utilizarea consecventă a temelor întunecate și negative.25
Scurte concluzii
Toate „postmodernismele” aveau în comun, după Eric Hobsbawm, un scepticism esențial asupra unei existențe a realității obiective și/ sau posibilitatea de a se ajunge la o înțelegere a acesteia prin mijloace rationale.26De asemenea, toate făceau dovada unei tendințe de „relativism radical” și toate contestau esența unei lumi care se întemeia pe presupuneri contrare, și anume pe lumea metamorfozată de știință și de tehnologia fundamentată pe ea, și ideologia progresului care o reflecta.27 Totuși, în domeniul mai restrâns al „artelor înalte”, contradicția nu era atât de extremă, deoarece, avangardele moderniste extinseseră deja limitele a ceea ce pretindea să se numească „artă” aproape până la infinit.28 Ceea ce a produs postmodernismul a fost mai degrabă o prăpastie (în mare parte între generații) între cei care respingeau ceea ce socoteau a fi drept frivolitatea sau ușurătatea insuportabilă, vorba lui Milan Kundera, a unei mode noi și cei care considerau că a lua în serios artele era o „rămășiță a trecutului demodat”29. Ce era rău în câmpurile de gunoaie ale civilizației… camuflate cu plastic care îl indignaseră așa de tare pe filozoful stângist Jürgen Habermas, ultimul reprezentant al nefastei Școli de la Frankfurt care a influențat în rău Occidentul, cel puțin prin marxism cultural și corectitudine politică, se întrebau ei.30 Rezultă că postmodernismul nu s-a limitat la arte dar, cu toate acestea, au existat motive logico-raționale pentru ca termenul să ia naștere pe scena artei, mai ales că însuși fundamentul artelor de avangardă fusese căutarea căilor de exprimare a ceea ce nu se putea exprima în „termeni ai trecutului”31, adică ai realității turbulentului și extremului secol XX.
Post-postmodernismul
Post-postmodernismul este un „set larg de evoluții în teoria critică, filozofie, arhitectură, artă, literatură și cultură” care provin, ies din postmodernism, dar reacţionează la acesta. În 1995, arhitectul peisagist și urbanist Tom Turner a lansat un apel lung pentru o viziune post-postmodernă în planificarea urbană.32Turner critică credo-ul postmodern al „orice merge” și sugerează că „profesiile din mediul construit sunt martorii zorilor treptat ai unui post-postmodernism care încearcă să tempereze rațiunea cu credință”33. În special, Turner susține folosirea organicului atemporal. și modele geometrice în planificarea urbană, ca surse ale unor astfel de modele el citând, printre altele, lucrarea influențată de taoism a arhitectului american Christopher Alexander, psihologia gestaltistă și conceptul de arhetipuri al psihanalistului Carl Gustav Jung, iar în ceea ce privește terminologia, Turner îi îndeamnă pe oameni „să îmbrățișeze post-postmodernismul – și să se roage pentru un nume mai bun”34. În cartea sa din 1999 despre postmodernismul rus, slavistul ruso-american Mikhail Epstein a sugerat că postmodernismul „este… parte dintr-o formațiune istorică mult mai mare”, pe care el o numește „postmodernitate”35.Epstein crede că estetica postmodernistă va deveni în cele din urmă complet convențională și va oferi fundamentul pentru un nou tip de poezie, non-ironic, pe care o descrie folosind prefixul „trans-”: în considerarea numelor care ar putea fi folosite pentru a desemna noua eră. în urma „postmodernismului”, se constată că prefixul „trans” iese în evidență într-un mod deosebit.36 Ultima treime a secolului al XX-lea s-a dezvoltat sub semnul lui „post”, care a semnalat dispariția unor concepte de modernitate precum „adevăr” și „obiectivitate”, „suflet” și „subiectivitate”, „utopie” și „idealitate”, „origine primară” și „originalitate”, „sinceritate” și „sentimentalitate”, toate aceste concepte renascând acum sub forma de „trans-subiectivitate”, „trans-idealism”, „trans-utopism”, „trans-originalitate”, „trans-lirism”, „trans-sentimentalitate” etc.37
Pe de altă parte, legătura dintre postmodernism, postumanism şi „cyborgism” a condus la o provocare a postmodernismului, pentru care termeni ca „postpostmodernism” şi „postpoststructuralism” au fost iniţial inventaţi în 200338: „Într-un anumit sens, putem considera postmodernismul, postumanismul, poststructuralismul etc., ca fiind ‘epoca cyborg’ a minţii asupra corpului. Deconferinţa a fost o explorare în post-cyborgism (adică ceea ce vine după epoca post-corporală), explorând astfel aspect legate de postmodernism, poststructuralism şi altele asemănătoare. Pentru a explica această tranziţie de la ‘pomo’ (cyborgism) la ‘popo’ (postcyborgism) trebuie să înţelegem mai întâi epoca cyborg însăşi”39. Mai recent, metamodernismul, post-postmodernismul şi „moartea postmodernismului” au fost dezbătute pe larg: în 2007, Andrew Hoberek a menţionat în introducerea sa la o ediţie specială a revistei Twentieth Century Literature intitulată „După postmodernism” că declaraţiile de demisie a postmodernismului au devenit banale din punct de vedere critic”40.
Note
1 Jean Baudrillard, Simulacres et simulation, Paris, Éditions Galilée, 1981, p. 9.
2 Jean Baudrillard, op. cit., p. 10.
3 Ibidem, p. 12.
4 Alastair Hannay, „Baudrillard, Jean”, în Honderich, Ted (ed.), The Oxford Companion to Philosophy, New York, Oxford University Press, 2005, p. 81.
5 Cf. „Jacques Derrida”, în Encyclopædia Britannica, Encyclopædia Britannica, Inc. 11 October 2018; Dawne McCance (5 December 2014) [2009: Equinox], Derrida on Religion: Thinker of Differance. Key thinkers in the study of religion, London, Routledge, p. 7 și Michael A. Peters; Gert Biesta, Derrida, Deconstruction, and the Politics of Pedagogy, New York, Peter Lang, 2009, p. 134.
6 Réda Bensmaïa, „Poststructuralism”, în Kritzman, Lawrence D.; Reilly, Brian J.; Debevoise, M. B. (eds.), The Columbia History of Twentieth-Century French Thought, New York, Columbia University Press, 2006, pp. 92–93; Mark Poster, “Introduction: Theory and the Problem of Context”, în Critical Theory and Poststructuralism: In Search of a Context, Cornell University Press, 1989, pp. 4–6 și Vincent B. Leitch, Postmodernism – Local Effects, Global Flows, SUNY series in postmodern culture, Albany, NY, SUNY Press, 1996, p. 27.
7 Zsuzsanna Lurcza (2017), „Deconstruction of the Destruktion – Heidegger and Derrida”, în Philobiblon. Transylvanian Journal of Multidisciplinary Research in Humanities, 22 (2), online.
8 Martin Heidegger, Ființă și timp, București, Editura Humanitas, Ediția a 3-a, 2012, p. 31.
9 Cf. „An interview with Rorty”, în unc.edu, retrieved 7 April 2018 și Davidson, D., 1986, “A Coherence Theory of Truth and Knowledge”, în Truth and Interpretation, Perspectives on the Philosophy of Donald Davidson, ed. Ernest LePore, Basil Blackwell, Oxford, afterwords.
10 Ibidem.
11 Ibidem.
12 Richard Rorty, Philosophy and the Mirror of Nature, Princeton University Press, 1979, online.
13 În acest sens, vezi, printre multe cărți de Gianni Vattimo, Sfârșitul modernității și Nihilismul și emanciparea. Etică, politică și drept, de Vattimo însuși și Nihilism și (Postmodernitate) de italo-brazilianul Rossano Pecoraro, o carte publicată la Rio de Janeiro și Sao Paulo în 2005.
14 Christine Orsini, René Girard, Humensis, coll. „Que sais-je?”, 2018, online.
15 Starea de „deșertare” sau de „golire” pe care Fiul lui Dumnezeu o asumă la întruparea Sa ca act de ascultare față de Dumnezeu-Tatăl (Filip, 2, 5-7); întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om. Consecință a uniunii ipostatice, care exprimă adevărul că Dumnezeu însuși, în persoana Fiului Său întrupat, Hristos, devine participant la condiția omului, fiind deci Dumnezeu adevărat și om adevărat, pentru a da posibilitatea urcușului spre Dumnezeu și a unirii cu El prin har.
16 Cf. „Noam Chomsky on Post-Modernism”, în bactra.org.
17 Roger Scruton, Modern philosophy: an introduction and survey, New York, Penguin Books, 1996, online.
18 Nicolas Martino, „Italian Theory”, A review of Italian Theory. From operaismo to biopolitics, by Dario Gentilli, Il Mulino, 2012, în UniNomade, 3 March 2013.
19 Félix Guattari, „The three ecologies”, în new formations, No. 8, summer 1989, p. 134.
20 Cf. „Dennett on Wieseltier v. Pinker”, în The New Republic http://edge.org/conversation/dennett-on-wieseltier-v-pinker-in-the-new-republic.
21 Jürgen Habermas; Seyla Ben-Habib (1981), “Modernity versus Postmodernity”, în New German Critique (22): 3-14.
22 George Ritzer, „Sociological Theory”. From Modern to Postmodern Social Theory (and Beyond), New York, New York: McGraw-Hill, 2008, pp. 567–568.
23 Jürgen Habermas; Seyla Ben-Habib (1981), op. cit., online.
24 George Ritzer, op. cit., pp. 567-568.
25 Cf. “Art Bollocks”, în Ipod.org.uk, 5 May 1990 și Eliana de Castro, „Camille Paglia: «Postmodernism is a plague upon the mind and the heart»”, în FAUSTO – Filosofia, Cultura e Literatura Clássica, 12 December 2015, online.
26 Eric Hobsbawm, op. cit., p. 590.
27 Ibidem, p. 590.
28 Ibidem, p. 590.
29 Ibidem, p. 590.
30 Eric Hobsbawm, op. cit., p. 590, apud H. Stuart Hughes, Sophisticated Rebels, Cambridge și Londra, 1988, p. 146.
31 Eric Hobsbawm, op. cit., p. 591.
32 Tom Turner, City as Landscape: A Post Post-modern View of Design and Planning, Taylor & Francis, London, 1995, online.
33 Tom Turner, op. cit., p. 9.
34 Ibidem, p. 10.
35 Mikhail Epstein; Alexander Genis; Slobodanka Vladiv-Glover, Russian Postmodernism. New Perspectives on Post-Soviet Culture, New York, Berghahn Books, 1999, p. 467.
36 Epstein, Genis & Vladiv-Glover, op. cit., p. 467.
37 Cf. „Epstein (specific) – the Place of Postmodernism in Postmodernity”, archived from the original on 2012-10-28.
38 Steve Mann (2003), „Deconstructing Decontamination”, în LEONARDO, Vol. 36, No. 4, pp. 285–290 şi “Postcyborg Ethics: A New Way to Speak of Technology”, Heidi A. Campbell, în Campbell, Heidi A. „Postcyborg Ethics: A New Way to Speak of Technology”, Explorations in Media Ecology 5, no. 4, Hampton Press, Inc., 2006, pp. 279-296.
39 Steve Mann, James Fung, Mark Federman and Gianluca Baccanico (2003), „PanopDecon: deconstructing, decontaminating, and decontextualizing panopticism in the postcyborg era”, în Surveillance & Society, 1(3), pp. 375-398.
40 Andrew Hoberek, fall 2007, „After Postmodernism: Form and History in Contemporary American Fiction”, în Twentieth Century Literature, Vol. 53, No. 3, pp. 233-247.