Scrisul lui Mircea Zaciu din Începutul sfârşitului* este simptomatic pentru o serie întreagă de tineri scriitori ce intrau în arenă cu o bogată lectură clasică şi contemporană, străină şi autohtonă, având preocupare pentru stil şi pentru o pictură de mediu surprinsă după modelele literare ilustre, pe care le-au aprofundat, le-au asimilat şi pe care căutau a le continua într-o abordare, fireşte, personală. Numai că problema lor era, brusc, riguroasa cerință a metodei realismului socialist, impusă de-acum în planul general al creației artistice la noi, după model sovietic, şi care le încorseta exprimarea, le vicia limba şi exprimarea, şi-i obliga la abordarea ideologică a temelor, la alegerea unor subiecte ce trebuiau să reflecte în mod expres noua mentalitate dintr-un climat progresist de tineri scriitori (Titus Popovici – care şi el urmase, cam în aceeaşi perioadă, liceele „Moise Nicoară” şi „Emil Gojdu” – cu al rău roman Străinul; Ion Brad educat, într-un alt mediu, la şcolile Blajului, făceau parte din aceeaşi generație – ca să iau doar aceste exemple din aria culturală ardelenească) ilustrează perfect efortul – pentru cine vrea să vadă acest lucru – de a împăca propria… estetică literară, asumată prin studiu şi educație, cu aprigul canon al unei alte estetici… de masă, înnoitoare, impusă din exterior prin programul ideologic-tezist al unei clase sociale… conducătoare. Unii dintre ei acceptă compromisul, alții mai puțin sau chiar deloc. Din acest punct de vedere Începutul sfârşitului al lui Mircea Zaciu este elocvent, mai înainte de toate, pentru angajamentul personal al autorului care face aici tot ceea ce crede că poate face pentru noua proză, socialistă, dar şi semnându-şi abandonul ca prozator, neacceptând a fi un ilustrator de teze partinice, preferând a se retrage/reprofila pe aliniamentele studiului critic şi al cercetării istoriei literare.
Acțiunea micro-romanului Începutul sfârşitului
se petrece imediat după război („valsul care se revărsa prin ferestrele vilei Mărdăreştilor în noaptea asta înghețată de ianuarie 1945”), prozatorul căutând a surprinde frământările micii aristocrații dintr-un oraş provincial – asupra căruia se îndreaptă, de fapt, interesul său – răscolită de tăvălugul evenimentelor militare ce a trecut peste ea şi mai ales căutând a se coagula în structuri politice noi, menite a înfrunta agresivitatea, din ce în ce mai evidentă, a populației de jos, a muncitorimii, care se pregătea să ia în propriile-i mâini destinele țării, ceea ce se va şi întâmpla în 1946, la alegerile din primăvară. Felia de viață pe care Mircea Zaciu o analizează, nu este aşadar, prea mare, dar fermentația evenimentelor, rezonantă în sânul acestei pături sociale ce constituise odinioară high-life-ul oraşului, este interesantă din toate punctele de vedere şi merge, în fond, pe linia unor preocupări de analiză a mediilor, din literatura noastră modernă.
Focalizată atenția pe viața câtorva familii… respectabile ale locului, cu o recunoscută tradiție în cultivarea ceremonioasă a unor tabieturi mondene, ce apar acum cu totul anacronice şi groteşti, descripția atmosferei momentului, rezonant în interiorul acestora, şi perspectiva analitică în care se conturează personajele, aminteşte foarte bine modelul după care se călăuzea tânărul romancier, acela al prozei bengesciene, cu caligrafia elegantă a unei scriituri de rafinară elevație literară („Maud, soția lui Lupaş, îşi tutuia mătuşile, închipuindu-şi că le face plăcere. Dar Augusta era atât de nemulțumită, încât îşi țuguia buzele şi se cufunda în lectură. Millie se simțea prea obosită să protesteze. Se mulțumea să zâmbească, gândindu-se că probabil totul se va aranja în curând. Calmul salonului, tablourile ce înțesau pereții, covoarele, mobila întunecată, fotoliile, focul din căminul uriaş îi dădeau o siguranță pe care timp de câteva luni n-o mai avusese. Războiul o terorizase […] Vlăjaru se simți stingherit, dar Maxențiu, tot mai înfierbântat, îşi continuă filipica: nu el ar dori să se vadă în salonul Lupaşilor, pe care în ultimă analiză îi disprețuia, dar oricum, dacă ai pretenția să reuneşti o dată pe săptămână notabilitățile oraşului, putea fi el ignorat? Şi pe urmă oamenii care se perindau în salonul acela sunt chiar sub demnitatea lui – a lui, care a fost întotdeauna un om integru – afacerişti de bursă neagră, politicieni ratați, care-şi încearcă acum norocul, foşti funcționari compromişi, foşti legionari, deveniți brusc anglofili, lasă că-i cunoaştea el…”).
Plimbarea aceasta, cu focalizatorul, prin saloanele burgheze trebuia neapărat pusă în relație contrastantă cu freamătul muncitoresc al străzii şi al fabricilor, în aşa fel încât să se sugereze – dacă nu chiar să se spună direct – căderea şi decăderea acelei lumi aparținătoare trecutului dubios şi afirmarea, solară, a celor aparținând clasei proletare în ascensiune spre puterea politică şi de stat. Mircea Zaciu include, cu abilitate de altfel, în strategia intrigii dezvoltată prea voalat în confruntarea directă a celor două lumi, scene… muncitoreşti, de fabrică („Membrii consiliului de fabrică aşteptau în picioare răspunsul patronului. Benedict se uita când la muncitorii pe care avea aerul că-i vede pentru prima oară, când la directorul Ilieş […] – Acum destul cu vorbele! Noi ne obligăm să reparăm instalațiile şi să punem fabrica în mişcare./ – Iar eu nu pot accepta lucrul ăsta […] În definitiv unde ne trezim? E a mea fabrica sau a cui? Eu nu vă dau voie. Ați înțeles? – Eu. […]/ – Ne luăm voia singuri! trânti Trifan cu pumnul greu pe tăblia mesei./ – Nouă să ne moară copiii?/ – Uşor îți vine dumitale, cu milioanele de la nemțişori cu care vă pupați în bot!” etc.), de manifestații agitatorice cu lozinci oripilante pentru urechile prea sensibile ale doamnelor ce-şi afişau încă normalitatea: „La moarte cu criminalii şi cu sabotorii epurației! La moarte până mai e vreme! La moarte, până mai există dovezi contra lor!” Etc.
Tensiunea dramatică din lăuntrul clanului aristocratic se acutizează aflându-se că unul din fiii acestor domni simpatizează şi chiar acționează alături de elementele progresiste ale tineretului proletar. Sunt rețete oferite de schematicul decalog al metodei realismului socialist, pe care Mircea Zaciu le încorporerază, incomodat cu evidență, dar şi cu destulă discreție. Micul său roman are însă calități narative ce-l pot ralia, cu drept cuvânt, discursului epic al prozei noastre interbelice de cea mai bună calitate: „Târgul răsufla uşurat sub ninsoarea deasă. Deşi trecătorii erau rari, se vedea că viața îşi reluase cursul ei. Cafeneaua «La cerbul de aur», reparată, îşi pusese perdele noi la ferestre, dincolo de grădinile afunde clipeau becuri în înserare, fumul ieşea paşnic prin hogeacurile vilelor celor bogați… Asta însemna că viața reîncepuse […] Viața îşi reluase cursul: erau focul din cămin, cărțile de iarnă (romane englezeşti, unde toți eroii beau ceai şi discută lucruri plăcute, unde eroina se îndrăgosteşte de un tânăr plin de calități şi sfârşeşte, după lungi ezitări, prin a-l lua de soț); erau budincile şi cina fumegândă, teama care se strecura o dată cu căderea nopții, pisica bătrână, lăptarul şi coşnița. Viața nu-şi reluase cursul?/ Noaptea, casele din cartierul distins al oraşului erau ferecate”. Dar „Grădinile pustii, grele de nea, rămâneau ca nişte decoruri în recuzita unui teatru. Decorurile prăfuite ale unei piese care nu se mai joacă. Mai departe, câmpul din capătul târgului: armament părăsit, câte o cască spartă, un braț galben, chircit, îndreptat către cer, cartuşe goale, scheletele tancurilor părăsite pe şosea, carbonizate şi devastate. Corbi mari se roteau în zbor leneş, lăsându-se pe zăpada nesfârşită. Erau corbi mari şi graşi, cu croncănit leneş, îmbuibat. Cerul nu se desfăcea niciodată. Rămânea tot trist, plumburiu, oamenii nu văzuseră niciodată în iarna aceea cerul senin de sticlă. Pentru unii viața devenise de netrăit. Cămara goală. Nici o provizie. Magazinul lui Haralambie închis, numai farmacia deschisă până noaptea, cu clopoțelul sunând mereu, înlocuind clinchetul săniilor care nu se mai arătau. Pâinea se împărțea dimineața. Cozi mari se înşiruiau în fața uşilor. Femei se băteau şi țipau certându-e pentru un loc. Gara era bombardată. Trenurile umblau fără orar, lungi convoaie cenuşii. Vagoanele aveau geamurile sparte, pluşul sfâşiat, mişunau păduchii; compartimentele erau înțesate de femei, soldați şi tot felul de oameni care cărau bidoane cu unsoare, saci cu făină, baloturi, geamantane, ca şi cum ar fi fugit din fața unei urgii ce se apropia. În gări convoaiele se opreau câte o zi, se vindea ceai fierbinte, indivizi suspecți îți ofereau băutură la colțul W.C.-urilor, ruinile sălilor de aşteptare rânjeau hidos […] Cratere de bombe se căscau pe fostele peroane altădată înțesate de flori, oamenii se îngrămădeau spre un cazan uriaş, unde o femeie de la Crucea Roşie turna cu un linguroi în gamele, ceşti, pahare de aluminiu şi tinichele de conserve un lichid fierbinte, cu un miros vag de ceai de tei cu rom. Uneori ploua. Sau ningea. Sau gerul îngheța oamenii în compartimentele sufocante, mirosind a mahorcă, sudoare şi păduchi, sau viscole opreau circulația, înfundând liniile. Peste tot plutea o senzație înăbuşitoare de lume fără scăpare, de dezastru din care nu mai există ieşire./ Cartierul muncitoresc (câteva străzi strâmte, cu case joase, curți cu pruni şi straturi de zarzavat înzăpezite) părea că doarme. Numai în jurul fabricii de cherestea era în fiecare zi zgomot şi oamenii bătătoreau zăpada, adunați pe la porți./ – Viața îşi reia cursul, zâmbea Andrei”. Ş.a.m.d.
E un mic roman de atmosferă, mai degrabă, decât unul de acțiune. Şi cu atât mai puțin unul… propagandistic, aşa cum, desigur, era de aşteptat. În orice caz, Mircea Zaciu apare în postura unui intelectualist, specie de creator pe care noua viziune artistică nu o agrea prea mult. Tânărul prozator înțelege că dă greş scriind proză după rețete şi se retrage strategic pe alte aliniamente ale exercițiului literar. E un exemplu? E oare o bună manevră?! Pentru el, cu siguranță da. Pentru alții… Titus Popovici, bunăoară, avea să înțeleagă această strategie mult mai târziu, după ce va fi produs deja două romane, considerate, la acea vreme, între principalele repere ale noii literaturi… angajate. E un moment crucial, acesta al anilor ‘50, pentru destinele multor scriitori. Cei din generațiile mai vechi fie preferau să tacă, derutați deocamdată (unii erau chiar interzişi), fie căutau a se plia, în gesturi cvasi-ridicole, la dezideratele… ideologice noi, oferind rateuri jenante (Păuna mică, romanul lui Mihail Sadoveanu este unul exponențial în totul), pentru a ceda locul altora, nu neapărat celor mai tineri cât mai ales celor mai impetuoşi în servilism, care exercitau, fără complexe, meseria de… scriitor la comandă. Din acest punct de vedere, producția literară a acelor ani merită a fi recitită, cercetând-o cu interesul cu care se urmăreşte o fişă clinică, de observație, a evoluției oricărei
maladii.

* Mircea Zaciu, Începutul sfârşitului, Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, Colecția Luceafărul.