Consiliul
Județean Cluj
„Programul de inocentizare subversivă”
Horia Dulvac
Iadului îi era frică de Mama
Editura Cartea Românească, București, 2022
Poetul Horia Dulvac și-a creat o lume a sa, un fel de haos ambiental cu profunzimi și superficialități care-și modifică pozițiile și supozițiile, uneori și le dizlocuiesc reciproc, încât par să dea cu tifla oricărui (tip de) autocontrol. Se insinuează o atmosferă a inchietudinii și dezesperării în subsidiarități lacome, parcă, de a părea altceva decât sunt, de a mima actul ființial ca pe o alternativă la impulsul de a deturna sensuri și a destructura concreteți. Nu puține texte din acest volum te fac să țâțâi din buze, ori chiar să scuturi capul contrariat, dar fără să renunți la gândul că autorul tocmai pe asta a și mizat, într-un mod vădit deliberat și ostentativ. E clar că omul scrie așa (și) dintr-un anume sentiment răzbunător și păgubos- frustrant în același timp, de parcă ar ține în hățuri niște câini lingvistici hămesiți de a se da în spectacol, cărora li s-a indus o doză în exces de agresivitate și arțag: „[…] degeaba/ încercam eu să îmi încordez/ creierul/ era prea târziu pentru meninge/ le meu locuit de cuvinte/ ghidușe când o înghesuiam/ pe Maria în bibliotecă/ […] cuvintele se scurseseră din creier/ prin crăpături/ pur și simplu/ lipsite de eroism/ ca niște cadavre depuse pe batistă/ la morgă cuminți/ca flegma cea verde/ pioasă/ ca viața mea bătrână și cutră/ fără copii/ golită de țipăt” (pur și simplu așa se petreceau lucrurile). Chiar și când se complace în ipostaza ludic- histrionică de „păpușă cu suflet” a bătrânului Geppetto, actantul poezistic nu-și poate reprima gestul de a arunca țiplușe psiho… semantice în cel ce insuflase viață acelor creaturi de relevanță scenică: „[…] ce făcea el meșterea păpușile cu suflet/ chiureta intestine/ vise stricăcioase/ apoi arunca/ bandajele murdare/ de dorințe într-un incinerator/ din tablă zincată/ sufletul ardea cel mai bine căci era impregnat/ cu distilate superioare […] după aceea punea trupurile/ eviscerate/ la uscat […] ne ținea atârnați până când uitam / ce nume/ purtam fiecare […] păream vii și frumoși mai ales după/ ce el ne așeza în vitrină dar avusese grijă/ să apese/ butonul ascuns instalase/ programul/ de inocentizare subversivă” (programul de inocentizare subversivă).
Doar că, peste câteva pagini, suntem martorii behavioristici ai unui „atentat” nemilos și (simili)cinic tocmai la acel „program de inocentizare” oximoronizat: „copiii de azi sunt lipsiți/ de recunoștință/ deși întotdeauna se găsește cineva/ să îi iubească/ așa răsfățați cum sunt ei gratis/ oamenilor le plac ființele/ neajutorate/ sub cărnița lor pândesc/ criminali tocmai buni de iertare […]” (copiii de azi sunt chimio-luminiscenți). Poetul Dulvac folosește destul de frecvent asemenea tertipuri de atragere în cursă a cititorului mai puțin reticent și „cooperant”, care poate surâde malițios și complice la impenitenta procedură „stilistică”, dar alteori simte că a fost brutal călcat pe bătături, de la caz la caz, ca să zic așa. De pildă, după ce luăm la cunoștință că „atâta fericire e pe cale să/ îmi ia răsuflarea/ ultima dată am făcut dragoste cu Maria sătul/ că până și cerurile au spus – /ajunge/ și au lăsat/ să curgă o picătură/ am lins-o/ cu limba puțin nedumerită/ de pe buze de pe sân îmi era rușine/ să întreb sau să luminez […]”, acel (hiper)fericit încearcă să-și diminueze suflul acaparant de sațietăți și opulențe, apelând la un soi de autojustificare, care își este suficientă sieși, cititorul schițând, eventual, un… rictus compătimitor: „[…] eram atât de sătul încât nici iarba/ nu a mai îndrăznit/ și eu mi-am ținut respirația/- așa e mai bine mi-am spus/ să nu sperii/ unele năluciri sunt atât de fragile/ că e păcat/ așa am zis eu înțelept în sinea-mi […]” (oamenii fericiți au fețe verzi ce dacă).
În Doamne ferește să strănute vreo groapă, H.D. pare să-l fi citit pe autorul volumului Suburbiile fricii – supralicitatul „ghiersuitor” din Oradea, care spunea că „mlaștina stă-n șezut și surâde ironic/ ba mai și trișează la cărți”, plus că mai și auzea „scârțâitul liniștii în tramvaiul doi” etc., întrucât poetul craiovean vrea să pară că face parte din același areal de abstractizare – de fapt absurdizare – a lirismului din dotare. Să fie vorba, oare, de acel proces de… obsolescentizare, specific, mai ales, proceselor din tehnologia industrială, translatat în infatigabilitatea ocupațională a literaturii? Dat fiind că statul în șezut al mlaștinii pare să fie depășit de „artefactul” dulvacian: „Doamne ferește să strănute vreo groapă/ virușii morții s-ar fi împrăștiat/ ca picăturile de salivă/ în amorțitul/ aer”, sau „cerul era mai/ experimentat purta o batistă/ pe care turna din când în când/ ceva turnesol” – pag. 60.
Într-un loc, poetul Horia Dulvac ne încunoștiințează că a renunțat „la prietenii cu capete de porțelan/ și corpuri de hârtie”, apoi, după ce pretinde că a renunțat la cuvinte („asta se întâmpla spontan ca scăpările/ discrete/ de urină la bătrânețe”), apoi ne plimbă pe sub nas enormitatea că „poezia e cel mai simplu/ lucru din lume” și că, cică, „poezia e cea mai/ bună tehnică de îmbătrânire”, a renunțat și la cavoul familiei, pentru un loc de veci în Alsacia, după care ne asigură că i-ar fi plăcut să meargă la o casă de toleranță și că n-a spus încă nimănui asta, ba ne mai dă de știre și că ficatul i-a plecat la Suceava. Binecuvântat să fie, deci, vorba lui Esenin, ne-a găsit pe noi, care i-am buchisit ieșirile în peisaj, ca la Formula unu. Din textul care dă titlul volumului, desprindem informații „apetisante”, cum ar fi aceea că „surorile medicale de la spitalul municipal/ făceau felații nevinovate/ paznicilor/ în morga cea plină de sertare (acolo dormeam/ noi și aristotel cu capul plin de atribute)”, iar despre ce făceau doctorii cu blondele și moașele pe masa de disecție sau studenții cei mai merituoși pe sub halatele largi, mă jenez să vă spun, va trebui să aflați singuri, cu smerenia și sfiala de rigoare. Dar, în altă ordine de idei, tot din textul amintit, e bine să reținem măcar atât: „mă urma și în iad/ dacă era nevoie/ iar iadului îi era frică de mama”. Să fim încrezători că așa stau lucrurile, deși parcă-mi plac mai mult poeziile despre mame ale lui Eminescu și Coșbuc. H. D. s-a vrut original cu orice preț, iar în… bună parte, a și reușit.