Vădit axiomatic, se poate pleca în orice speculație de la premisa că nuanțele gândirii au fost urmate cu fidelitate de cele ale limbii; ideile găsindu-se nu din neputința limbii, ci din cea a argumerntului, în relația husserliană factual-eidetic, precum și în relații aristotelice de asemănare și neasemănare, de identitate și contrarietate până la „deosebirea maximă”, când lucrurile din același gen care se deosebesc cel mai mult devin contrarii1 (contrarietate primă): Fizică – Metafizică; Real – Ireal; Creat – Noncreat etc. Astfel, dacă antinomia este în raport de sinonimie cu contradicția, atunci coexistența lor presupune și ea atribute colaterale de diferențiere: antinomia este totuna cu antifrază, antilogie, antiteză, aporie, diferență, divergență, opoziție, paradox, iar contradicția care înseamnă și ea absurditate, opoziție, contrazicere, contestație, incompatibilitate, își adaugă inconsecvență, obiecție, incongruență – deci două mulțimi semantice care se intersectează semnificativ, însă fiecare se justifică și în chip autonom.
Orice mulțime conține generalități, dar și specificități; diferențierile în limbă sunt, însă, de generalizare și formalizare. În consecință, de ce natură sunt diferențierile dintre Ireal, Neant, Neființă și Noncreat? Intersectarea lor, în jurul cărui conținut semantic se poate defini ca mulțime? Este acea mulțime esențială? Și dacă ar fi așa, care sunt atributele ei? Pentru filosofie, limba nu poate fi luată ca argument; gândirea acesteia însă poate fi un indiciu. Paradigmele conceptelor demonstrează cu prisosință acest adevăr tocmai prin diacroniile lor: Ființa la Aristotel își strucrturează sfera altfel decât la Hegel, decât la Sartre sau decât la Heidegger, de pildă (Fenomenologia este, deci, o opțiune). Edmund Husserl, într-o Introducere generală în fenomenologia pură2, subliniază, ca logician, importanța termenilor în orice propoziție: ei pot conține la rândul lor noi forme, iar în cele din urmă se ajunge la termenii ultimi, la substraturi ultime într-o gramatică apriorică a formelor sintactice și a materiilor sintactice. Distincțiile categoriale, legate de sfera de ansamblu a esențelor, duc la înscrierea lor într-o ierarhie a esențelor, așadar într-o ierarhie a generalității și a specificității – diferențele specifice ultime fiind singularități eidetice, prin care se ajunge la genul suprem. Și atunci, relația de contrarietate între două concepte asigură reciprocitatea obiectivării atributelor, a judecăților, a esențelor? Real–Ireal. Fizica–Metafizica, Ființa–Neființa etc. Datele „antinomiei”(?) Fizică–Metafizică sunt încurajatoare prin transcendere. Fizica trebuie înțeleasă ca știință a naturii care studiază materia ca proprietăți și structură, ca mișcare și transformare, Metafizica însă (la Aristotel studia Ființa ca ființă, în act, în genere, în potență, în sine, ca accident) are în vedere planul suprasensibilului și stabilește principiile prime ale existenței și cunoașterii, posibilitățile gândirii, dar denumește și metoda de cercetare a fenomenelor, opusă dialecticii. O antinomie este excluzivă în contradicție, în aporie, în paradox, în opoziție; corelativitatea este imposibilă, iar contiguitatea ne poate întoarce la mulțimile intersectate. În Logica3 lui Hegel, se fac precizări categoriale de diferențiere: realul este înțeles esențialmente ca a umple spațiul sau timpul și se caracterizează prin mărime intensivă (grad) și mărime extensivă (cuantum).
După modelul pitagoreicilor, „sarcina filosofiei constă, în genere, în a reduce lucrurile la gânduri, și anume la gânduri determinate”4 (exterioritatea reciprocă și multiplul) – a-și fi-exterior sieși, determinație de a-fi-pentru-sine a cuantumului; este însăși calitatea lui. Și tot de la Hegel știm că Absolutul este esență5 (Ființa este Absolutul). Esența apare la el în sine, ca reflexie pură, ca reflectată și ca identitate cu sine6. Irealul este, în cele din urmă, negativitatea care se raportează pe sine la sine și totodată respingere a sa de la sine fiindcă conține, în mod esențial, determinația diferenței7. Aceasta din urmă presupune că orice este ceva esențial diferit 8– un opus, o raportare la altul său. Diferită de opțiunea lui Hegel, premisa cogito-ului intră în atenția lui Husserl ca lume a sa înconjurătoare (natürliche Unwelt), dar și ca lumi înconjurătoare ideale (ideale Unwelten) – Irealul ține de acestea din urmă, fiindcă, spune Husserl, „nu toate cogito-urile pe care le trăiesc au drept cogitatum lucruri, oameni, obiecte sau stări de fapt oarecare din lumea mea înconjurătoare”9.
În apodictica lor noetică, lucrurile pot ajunge în contiguități nebănuite, gândurile își pot găsi corelative accidentale, iraționale, cu corespondențe într-o altă varietate a datelor, în intuiții surprinzătoare, cu conținutul noematic al corelării putând să depășească astfel intenționalul. „Se prea poate – spune Russel – ca fenomenologia să aibă un cuvânt de spus și cu privire la halucinații, iluzii și în genere cu privire la percepțiile înșelătoare”10, ca reducții fenomenologice, o scoatere din circuit a eului pur11, a eului fenomenologic fără a urma un algoritm noematic, poate și o scoatere din circuit a transcendenței lui Dumnezeu, tot așa cum sunt posibile și afirmări catafatice inedite, iar pentru gândirea profană o posibilă alunecare eidetică.
Fenomenologia, care pentru Russel este o diciplină pur descriptivă din câmpul conștiinței pure, cu transcendențe la nivelul intuiției pure, la Heidegger se tranșează în percepere, ca stare de a fi perceput și simpla prezență; res cogitans și res extensa din ontologiile moderne. Heidegger12 explică deosebirea ontologică dintre acestea printr-un argument al lui Fichte din Versuch einer Kritik aller Offenbarung – 1792 („Domnilor, gândiți-vă la perete și apoi gândiți-vă la cel care se gândește la perete”). Iar dacă peretele este însuși Irealul, el reprezintă răspunsul dat ego-ului ca în-sine-transcendent, ca ființă care nu este ea. Obsesia ontică a Neantului (golul, nimicul) nu curge în sensul ipseității, ci al resursei ipotetice neordonate; e starea confuză a preexistenței, a haosului, e lumea ipotetică a Noncreatului (latența), a Neființei (mineralul), obârșie a începuturilor lipsită de spațio-temporalitate, o lume a ficțiunii și totuși o lume a nădăjduirii, a confirmării, a angoasei și a expierii. Aici s-au născut Demiurgul gnosticismului și nihilismul dovezilor rezonabile sau al abolirii valorilor morale și a secularismului etic.
Cu Evangheliile gnostice13, dar în genere cu gnozele dualiste14, Irealul capătă sens fiindcă admite ipoteze și se umple cu contradicții, se populează cu un bestiar cosmogonic terifiant, în permenantă confruntare și reașezare, de care nici Orientul nu este scutit. Gnozele dualiste (gnozele în general și gnosticismul), ca și monismul de altfel, situează în spațiul ireal și al dezordinii primordiale tendințe ale unei lumi perfectibile spre ordine și ierarhie disputate în teomahia religiilor primare. Evanghelia adevărului, descoperită între manuscrisele de la Nag Hammadi, menționează în nota introductivă, o dedicație gnostic-creștină pe tema mântuirii și a recunoașterii gnozei – a lui Dumnezeu, în speță – ca mijloc al realizării soteriologice.
Scrierea e atribuită lui Valentin, fondatorul sectei ce îi poartă numele. Este însoțită de note complementare referitoare la eon – termen prin care este indicată lumea în sens neotestamentar, marcată de rău, sau conține note despre rătăcire care trimit indirect la Efeseni II,12, dar și la preveniri ale arhontelui autorității aerului legate de veacul acestei lumi, de duhul care lucrează în fiii neascultării sau privesc tirania întunericului; conotări negative răspândite în creștinismul antic, ortodox sau gnostic, cf. Ascensiunea lui Isaia, X,29-31.
Demiurgul/ Arhontele ignorant este nevoit să înlocuiască divinitatea feminină (Sophia), Mama universală (protogeneteira), cu Logosul (ca entitate masculină) sau, cum plastic o prezintă Scrierea fără titlu:15 „Arhontele ignorant își emite Gândirea printr-un Cuvânt care plutește pe ape în formă de Spirit.” Și Creația continuă, iată, în Evanghelia după Toma, aproape în spiritul Genezei biblice: „Dacă unii vă vor întreba: «De unde ați venit?» Să le spuneți: «Venim din lumină, din locul în care lumina s-a ivit din ea însăși și s-a arătat prin chipul lor». Dacă vă vor întreba: «Voi sunteți?», să spuneți: «Noi îi suntem copii și noi suntem aleșii Tatălui celui viu». Dacă vă vor întreba: «Care este semnul Tatălui vostru întru voi?» să le spuneți lor: «Acesta este mișcarea și odihna».16
Tradiția Cabalei a pledat și ea, în aceeași ordine metafizică, în codul sacru ebraic, universalitatea Sinelui (a lui Dumnezeu). Daoismul vine și el, pentru lumea Orientului, cu chipul lui Dao – simbol al vidului, al Noncreatului, al Nonexistenței, dar este totodată și esența, principiul vital netulburat (coexistența contrariilor în Yin și Yang). Se cade totuși să reluăm o precizare a unui mare metafizician al culturilor orientale, francezul René Guénon; el împărtășea convingerea că metafizica nu este nici orientală, nici occidentală, ci este pur și simplu metafizică – problemele ei rămân inconfundabile pretutindeni și oricând. Mitologiile asiro-babiloniene și cele europene au adus în spațiul Irealului și ținutul chtonic al disoluției, al morții, al întunericului etern, către care ficțiunea determinată de întrebările fundamentale ale existenței a imaginat expediții eroice, simbolice (Ghilgamesh, Ishtar, Isis etc.), dar și alte prilejuri menționate în literatura clasică de Homer, Hesiod, Dante și mulți alții.
Eidetic, proiecția metafizică în Ireal se îmbogățește, în toate timpurile și la toate civilizațiile, nu în ultimul rând cu contribuția ficțiunii escatologice (doctrină filosofică și teologică referitoare la posibilitatea unei lumi în care acced sufletele morților: escatologie individuală); vămile și expierile, vameșii și călăuzele angelice etc. Lumea alternativă (Cealaltă) iese de sub rigorile spațio-tempoarlității, dar este tranșată categoric după criteriile Binelui și Răului, transcende realității și are propria ontică populată de figuri terifiante: Zâna celtică a morții, Vampirul irlandez, Călărețul fără cap, Spiridușul irlandez, Nimfa apelor, Hidra, Minotaurul, Basiliscul, Ielele, Moroiul, Zmeul etc. Irealul și metafizica lui se prelungesc, așadar, până în ontologiile moderne înnoindu-se cu alte ipoteze, cu alte așteptări; res cogitans și res extensa au conținut încă din reflecțiile primitivului.
Elementele metafizicii contemplative se intersectează, însă, din Orient și până în Occident, în reflectarea de nivel mediu (deși adevărurile reflectării nu cunosc decât validări sau respingeri), cu apriorismul reprezentărilor și al credințelor, cu empirismele vieții conștiente, cu finitudinea ființei în limitele posibilităților sale. Iată, mai mult decât în argumentul lui Fichte, trei proiecții suficiente pentru a defini filosofia de viață a românului: 1) „Lumea e-n cuprinsul ei, nu în al nostru”; 2) „Este undeva o putere pe care nu o poți birui, o putere care ține lucrurile laolaltă și e dincolo de noi”; 3) „…mergi cu mintea până într-un loc și de acolo nu mai mergi” – trei reprezentări dintr-o lucrare a lui Ernest Bernea17, care nu sunt nici cutezanță răzvrătită a gândului, nici neputință a firii, ci întemeieri metafizice în Ireal, conștiență hegeliană, luciditate creștină, iar nu scepticism și dezarmare.

 

 

Note
1 Metaizica, Ed. IRI, Buc.,1999, p. 380
2 Idei privitoare la o fenomenologie pură și la o filosofie fenomenologică. Cartea întâi: Introducere generală în fenomenologia pură, Ed. Humanitas, Buc., 2011, p.68
3 G.W.F. Hegel; Encicplopedia științelor filosofice; Logica, Ed. Humanitas, Buc., 1995, p. 182
4 Idem, p.192
5 Idem, p.203
6 Idem, p.207
7 Idem, p.210
8 Idem, p.214
9 op. cit. p.113
10 op. cit. p.335
11 idem, p. 212 -215
12 Heidegger, M.; Probleme fundamentale ale fenomenologiei, Ed. Humanitas, Buc., 2006, p.268.
13 Evanghelii gnostice (traducere, studii introductive, note și comentarii de Anton Toth, Ed. Herald, Buc., 2018):
14 Culianu, Ioan Petru; Gnozele dualiste ale Occidentului, Ed Nemira, Buc., 1995
15 Culianu, op. cit, p.124
16 Evangheliile gnostice, p.125
17 Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Ed. Humanitas, Buc., 2005 (ediția a doua revizuită a lucării Cadre ale gândirii populare românești, Ed. Cartea Românească, Buc., 1985), p.69.