Psalm la ușa foișorului

Te-am judecat prea aspru, cu sfatu-mi șchiop, nemernic,
Vrând marea-Ți în gropiță s-o mut cât mai în pripă.
De obicei țepușa e-n talpă, nu-n aripă.
Cum numa-n risipire m-aduni ca vistiernic?

Pe harta mea e prundul cu fără-ntors acas’, pe
Acolo unde hoituri din creier mi se-aruncă,
Și totuși, tot pe-acolo e răsărit de luncă,
Finici de țară, sălcii, regal Te-aveau ca oaspe

Copiii mahalalei, și Tu cu măgărușa!
Prin colb, zdreliți la dește, desculți cum e lumina…
Am cucerit Cetatea, Tu Te-ai retras cu Cina
Și noaptea până astăzi păzește minții ușa.

De ce n-o spargi, să sară clempușuri, ivăr, broaște,
Trufașa, ca pe-un Rege, plângând Te-ar recunoaște!

 

Psalm cu rumi în grădină

Ca vinul ni-i sărutul, când ascultăm pe Rumi,
Când struna de iubire îngaimă ne-nțelesul,
Că vorbele-s făcute să șugui cu-nțelesul.
Nu-ți amintești de mine de la-nceputul lumii?

Omar Khayyam, tot tânăr, ne toarnă din chitară,
Flămândelor sahare înfometând simunul.
Îndrăgostite trupuri, ulcior sunt astăzi, unul,
Dar mustul și mai tare înțeapă-n gust a seară!

Iubești? Ce mai contează trecutul, viitorul!
Nu-n toate e prezentul – ce-ai fost, vei fi Iubirii?
Precum e veșnicia chip al dumnezeirii,
Subțire duh ce-ntrupă, unul din altul, dorul.

Când până-n cer sunt cântec, taci, cuget rău și acru:
Iubesc, chiar însuși iadul îl văd frumos și sacru!

 

Psalm de închipuire a trandafirului

Nu litera, ci rana dă-n duh izvod de mugur,
Altfel, ce rost în stemă, rubin vrăjindu-și firul?
De n-auzi profeția ce-o-nspină trandafirul,
Cum grai vei da Iubirii, zdrobită ca un strugur?

Că inima nu-ți spune, zbătând prin țepi bătaia,
Cum mama dibuiește mireasma care doare,
Că ea-i dumnezeirii cu lutul născătoare,
Ființei dând din lacrimi sămânța de văpaie.

Cui creangă nelumească întruchipași coroana?
Mai sus ca serafimii, doar trandafiru-ți zboară,
Petalic în aripă, brumi negustând din seară;
Rotund vârtej Luminii, doar tu îl știi și rana.

Lărgindu-mi țintirimul cu spinii și hotarul,
N-a fost normal, Iubirii, să cred că-i Grădinarul?

 

Psalmul polenului de cenușă

Ca să-mi purceadă rândul, semn pun ca spaniolii,
Spre-a ști că întrebarea de două ori te strigă.
Tot ce-nverzise taina, scăpă de sub verigă.
Ce violet – bemolul, îndurerând magnolii!

– Și de-o să afle apa? – Ei, și! Las-o să știe,
Că lacrima i-e rudă, înnegurând departe,
Pe unde curcubeul se bea sfios din moarte,
Spre-a ninge-apoi diezul pe cetina-mi târzie.

Iubirea nu-i speranței și nici credinței roaba.
Ce-i veșnic totdeauna a râs de tot ce timp e.
Cum și-ar purta coroana, din scris de spin și ghimpe?
Crezi roua, plânsul nopții, că-i ochiului degeaba?

Nici colbul din nădejde, nici praful din credință,
Polenul de cenușă dă focului ființă!

 

Psalm de mustrare oglinzii

Rea, strâmbă, mătrăgună și cuantică mi-e toana!|
Dacă-mi privesc oglinda, întreb cine-i străinul.
Nu știu de anotimpul ce schimbă-n floare spinul,
Nici înger, cu minune să-mi limpezesc bulboana.

Dulcegăria gloatei, nu iadu-mi ia chiria,
Răscrăcăcindu-și mierea cu muște năclăiate,
Că tot mai hâdă-i lumea slăvind păducheria!
Dă-i inimii odihna, atât, singurătate!

N-au spus că-ai și Tu demon? Dacă-ai greșit cu lutul,
Ai preferat în cuie ca palma să-și ia greșul.
Iubire-s beat de Tine, că-i un abis durutul!
Mormântu-i gol… În suflet mi-a apărut cireșul!

Către Emaus mintea, ca pâinea mi-i străină.
De ce n-o frângi în două, să gust din ea lumină?

 

Psalm la duminica întoarcerii tâlharului acasă

Șampanii, zarvă, fracuri, fum, paparazzi, toasturi,
În alb de ură, mese cu clinchet de argint…
Mă-ntreb, ce-are oglinda strigându-mă-n Peer Gynt
Că scump aș fi ca marfă la topitor de nasturi?

Pe lemn de brad, mai bine, ți-ar sta autograful,
Că n-ai găsit în lume măcar un drum de leac,
De-aceea-ntreaga cuhnă miroase-a ‚’Wild Duck’’.
Hai, să începem danțul, din tot se-alese praful!

Ai strâns o viață slove, cochilii sidefate,
Și rime rare-n piatră, cum cei zărghiți culeg,
Cântând tristeți de-acasă, cu tei, prin Winnipeg,
Geamgiu, arțar prin lume, cu cerurile-n spate…

…Când toții mă vor plânge, înfulecând pomana,
Prăda-voi mânăstirea și voi fugi cu Ana!

 

Psalm cu el condor pasa

El condor pasa, pasa… el tiempo pasa, pasa…
În pragu-mi de cabană adie-n dor naranzii.
Cu ochii mari, copilul, prin mine-și vede Anzii:
Plural nu are moartea, cât Dragostea-i crăiasa!

El tiempo pasa, pasa…ca prin strâmtoare lama.
Prin cel ce-am fost, vezi norii? Par abur scris, zănoagă.
Extazul pur, din stâncă, încremenit se roagă,
Apus viclean de aur cerșind polei, arama.

Tu, care-mi ești Iubire, pe țărm înalt Te caut.
„Pedro”, mă chemi din piatră. Lung, văile-mi răsună.
Străfundul de-ntuneric, din ce-ai rămas, Te-nstrună,
Și-n fluier cu cinci găuri Îți pun încă-un umlaut.

„Pedro!„ – Știu, Doamne, nu mă-nspăimântă coasa!
Cu-aripile întinse Te sorb … El condor pasa…

 

Psalm rugului aprins al iubirii

Suntem din neam de suntem, argilei împrumutul,
Când sfinți și când nemernici, plătindu-l cu rodirea.
Unealtă de-ai fost slavei, sau umilirii cnutul,
Simbriile și moartea, le-o judeca Iubirea.

Fierbinților pustiuri ni-s drum, și le dorim pe
Hotar vecin cu-apusul, izvor spre recântare.
Nici crinul, nici migdalul, ci oaza Ta fu ghimpe
Nemistuitei flăcări, a rug aprins din soare.

Ingrate orizonturi, doar spinii le înalță.
– Taci, inimă, nu spune, Iubirea-i mărăcină.
Tu n-o auzi? Durere, de cuget te descalță!
Doar când iubești, storci morții ciorchina-i de lumină.

Rotundă cruce-n moară, cu jertfa-i spusă-n vrană.
Era normal ca rugul aprins să-L iei coroană.

 

Psalm cu johann strauss

N-ai să întrebi crâșmarul de-a rozelor podoabă,
Nici în salon, mercurul, dacă-i senin afară;
De-ajuns nu e tristețea, să-i construiești o gară,
Cu trenul care pleacă sub scriere arabă?

De unde vii iubire, floare ce-o știu doar prunii,
Că strai dând suferinței, din sterp de lunci – livadă,
Din deznădejde, hohot de râs – în munți cascadă,
Când dreapta-nțelepciune o știu numai nebunii.

Ești tuturor‚ nainte și tot ce-o mai fi după!
Copil cu arc? Aiurea! Ce arc e balalaica!
Au cu nutreț și frunze vrei să-ți hrănești leoaica?
În dragoste bei focul din buze, nu din cupă.

Iubire, niciodată n-ai fost atât de-aproape:
N-auzi? E Johann Strauss… De dincolo de ape!