Microeseul de față doreşte să clarifice faptul că publicistica politică a lui Paler de după 1989 este una fertilă pentru dialog şi mereu actuală, în ciuda unor critici literari care-i reproşau contrariul, pe bună dreptate, totuşi, şi anume că textele sale politizante erau de tip conflictual. Astfel, potrivit criticului şi istoricului literar Nicolae Manolescu (în masiva sa Istorie critică a literaturii române), la divizarea politică şi civică a societății actuale, Octavian Paler s-ar fi angajat în tot acest timp în „campanii care vizau cauze, valori şi idei, nicidecum persoane, ceea ce l-a făcut să treacă mereu în opoziție față de politicieni şi de partide pe care le susținuse înainte”, acest lucru derutându-i pe „destui dintre cititorii lui, ataşați, ei, de persoane mai degrabă decât de idei”.
Cu toate aceste critici îndreptățite, înclin să cred că publicistica lui Paler a previzionat de multe ori atât concepte cât şi evenimente, după 1989, şi a fixat în expresii şi caracterizări nu numai viața politică şi tarele ei, corupția şi imoralitatea acesteia, în special, ci şi elemente din psihologia poporului român, toate acestea fiind prezente şi astăzi la noi. Printre ele se pot enumera: confiscarea puterii politice şi economice de către FSN şi Ion Iliescu; asemănarea acestora cu Mafia italo-siciliană (structuri de tip ocult, tentacular, bazate pe interese de clan, teroare psihologică, pecetluită uneori cu sânge, luptele de culise ş.a., mai puțin sentimentul de onoare care lipseşte mafioților politici şi economici români); expresia „războiul româno-român”; amestecul Securității şi noii Securități (SRI) în viața politică şi economică; decolectivizarea sufletelor; liberalizarea prostiei; epidemia scenariilor ori scenarita; compromiterea noțiunilor de democrație, economie de piață, stat de drept, etică şi moralitate; ratarea libertății; postcomunismul şi banalizarea corupției sau „boala post-totalitară”.
De exemplu, postcomunismul reprezintă în viziunea lui Octavian Paler, o vreme a ieşirii din „ordinea biciului”, dar şi a tendințelor anarhice, a relaxării spaimei de autorități, a înlăturării încremenirii istorice, dar şi a bulversărilor de tot felul. În acelaşi timp, spune autorul cărții Rugați-vă să nu vă crească aripi, postcomunismul este şi o epocă a tuturor exceselor, ca de pildă, „mitocanii care, scăpați de unele ipocrizii obligatorii, au devenit mai agresivi”, veleitarii au devenit „mai veleitari”, descurcăreții se „descurcă” mai repede, iar idealiştii se trezesc într-un „impas dramatic”. Dacă societatea comunistă era o eră a măştilor, postcomunismul este un timp al „căderii măştilor”, dacă regimul comunist reprezenta o „istorie blocată”, un fel de sfârşit de istorie, à la Hegel şi Fukuyama, postcomunismul este o istorie în care domină „vânzoleala”. O altă idee interesantă din publicistica postdecembriană a lui Octavian Paler, actuală şi ea, este observarea şi analiza tendinței de a pune pe planuri diferite crimele fascismului şi cele ale comunismului. „Nu sunt tot crime?”, se întreabă Paler în cartea Vremea întrebărilor? Dacă nazismul hitlerian s-a prăbuşit la sfârşitul unui război şi a fost judecat de învingători, comunismul s-a prăbuşit fără să existe „învingători şi învinşi”, susține autorul din Lisa, interogându-se în continuare dacă nu cumva cele două coşmare ale secolului XX nu sunt la fel de detestabile? Sau, deportările la Canal sau în Bărăgan, în numele „urii de clasă”, au fost mai puțin criminale decât deportările făcute în numele „urii de rasă”? De asemenea, Octavian Paler s-a arătat contrariat de ideea cunoscutului istoric, eseist, fost disident, intelectual public şi redactor-şef al celui mai important ziar polonez, „Gazeta Wyborcza”, Adam Michnik de a se pronunța împotriva „decomunizării”, orice revoluție putând porni pe două căi: cea a justiției sau cea a reconcilierii, în consecință Michnik fiind pentru „închiderea trecutului”. Paler s-a întrebat de ce ar trebui să folosim o balanță pentru judecarea nazismului şi o alta pentru judecarea comunismului, mai ales că secolul al XX-lea a fost „jupuit până la sânge” de cele două ideologii, amândouă producând monştri, şi ucigând în neştire.
Despre „boala post-totalitară”, Octavian Paler scria, în Don Quijote în Est, la început s-a amuzat să-i noteze simptomele: „oboseală, dezgust, iritabilitate crescută, stări depresive, urmate de acalmii înşelătoare”, după care a descoperit că tot ce ne-a ajutat altădată să rezistăm, prin cultură sau altfel, aş adăuga, să supraviețuim în fața celui mai dur regim comunist din Europa, „să ne îmbărbătăm pentru a ne birui frica”, nu ne mai foloseşte la nimic. Paler consideră sceptico-pesimist că am fost „dresați” pentru o altfel de realitate, care nu mai există şi am devenit liberi fără să ne punem problema profundă că libertatea nu este „să faci ce vrei”, ceea ce a sfârşit prin „a ne da o stare de derută”. Astfel, am evadat dintr-o lume închisă, cea comunistă, care era o uriaşă închisoare, şi, în loc să ajungem la lumea deschisă pe care o speram, „ne-am trezit într-un haos agresiv, alunecos, ca o mâzgă”.
Este adevărat că scriitorul şi eseistul făgărăşean a trăit oarecum în afara istoriei cel puțin până în 1949, apoi în perioada comunistă s-a implicat mai mult în viața culturală din România, în ciuda unor critici potrivit cărora s-ar fi implicat şi în cea politică, pentru ca după Evenimentele din 1989 să coboare în arenă. Este adevărat că următoarele domenii în care a fost numit Paler erau în cadrul statului comunist puternic politizate, astfel, între 1965–1970, autorul cărții Don Quijote în Est a fost vicepreşedinte al Comitetului de Radiodifuziune şi Televiziune, în 1976 preşedinte al Consiliului Ziariştilor, între 1970–1983, redactor-şef al cotidianului central “România liberă”, în perioada 1974–1979 chiar membru supleant al CC al PCR şi, în sfârşit, deputat de Vaslui în Marea Adunare Națională, Parlamentul monocameral al României comuniste între 1980-1985, totuşi Octavian Paler a fost în acelaşi timp persecutat de Securitate datorită viziunilor sale pro-occidentale şi de critica la adresa PCR şi a dictatorului de foarte tristă amintire Nicolae Ceauşescu şi i se stabileşte domiciliul forțat, interzicându-i-se totodată diferite activități în lumea artistică şi culturală. Totodată, Paler precizează (în cartea Don Quijote în Est) că Revoluția din 1989 l-a găsit „interzis ca scriitor, şomer ca salariat şi suspect ca individ în cetate”. Scriitorul făgărăşean admite că vina sa până în 1983, când a fost destituit de la „România liberă” este că a consimțit fie şi „strângând din dinți”, să facă parte dintr-un mecanism pe care, în sinea lui, îl condamnase demult şi să conducă un ziar care, în partea lui oficială, „nu putea fi decât mincinos”. Totuşi, Octavian Paler susține că nu a scris nimic de care să se ruşineze, nimic compromițător, niciun rând pe care să-l ardă, dar acest lucru nu reprezintă o scuză, dimpotrivă, poate fi o „circumstanță agravantă”, deoarece nu are justificarea că ar fi crezut în comunism.
În volumul său Autoportret într-o oglindă spartă (2004), Paler povesteşte că momentele sale de curaj din timpul comunism„lui vremelnic biruitor au fost puține, după cum recunoaşte, ele nefiind o „formă de vitejie”, ci “mici victorii asupra fricii”, încercând să-şi dea curaj vorbind despre teamă, aşa cum a făcut-o în romanul esopico-parabolic Viața pe un peron (1981), sau căutând consolări înlăuntrul fricii, cum a procedat în Apărarea lui Galilei (1978). Dar acel „puțin” a reprezentat ceva pentru Octavian Paler, din moment ce, după ce a fost concediat de la ziarul „România liberă” a putut refuza trei oferte care i s-au făcut, prin 1984 şi 1985: să fie directorul Teatrului „Nottara” din Bucureşti, redactor-şef al revistei „Magazin” şi să stea acasă, cu un salariu mare, scriind din când în când, la odiosul, totuşi, cotidian „Scânteia”. A existat, cu toate acestea, mai spune scriitorul, eseistul şi publicistul lisean, un Rubicon imaginar pe care nu a îndrăznit niciodată să-l treacă din cauză că nu dorea să se trezească în exil, într-o altă țară, ori într-un beci al oripilantei Securități române. Mai trebuie adăugat faptul că, potrivit cărții sale Autoportret într-o oglindă spartă, în vara anului 1946, în timpul guvernului comunist Petru Groza, impus de URSS, student fiind, Octavian Paler a fost dus la poliția din Făgăraş deoarece cântase ori strigase ceva interzis, însă nu a stat acolo decât o oră, ferindu-se ulterior să mai treacă printr-o asemenea situație convins fiind atunci că între politică şi viață, când nu le amesteci, este o „graniță precisă”. Practic vorbind, după Revoluția din 1989, Octavian Paler s-a numărat printre intelectualii din România, care fără să aibă calitatea de politician profesionist, au simțit nevoia „să facă” politică, lăsându-şi scrisul şi cărțile deoparte şi „năvălind” în presă. Astfel, Paler a fondat împreună cu poeta Ana Blandiana, filosoful Gabriel Liiceanu ş.a. „Grupul de Dialog Social” (GDS), care se evidențiază prin pozițiile sale anticomuniste. Devine, pe rând, director onorific şi editorialist al ziarului „România liberă”, ulterior editorialist la publicațiile „Cotidianul” şi „Ziua”, fiind un jurnalist şi comentator apreciat şi influent. Totodată, participă timp de șase săptămâni la „Golaniada” din Piața Universității (Bucureşti, 1990), poate cea mai mare manifestație anticomunistă din Estul Europei, şi poate din lume.
Interesant este faptul că scriitorul şi eseistul din Lisa afirma că ideile sale politice au fost şi au rămas aproximative, neputând preciza despre ce deosebeşte un „democrat-creştin” de un „democrat” tot creştin, dar fără să o trâmbițeze. În volumul său din 1995 Vremea întrebărilor, Paler se întâlnea pe stradă cu oameni care supraestimându-l, crezându-l mai informat şi mai clarvăzător îl întrebau: „Domnule Paler, când scăpăm?” De obicei, el ridica din umeri sau se eschiva printr-un răspuns evaziv. Oricum, Octavian Paler şi-a făcut multe speranțe la începutul anului 1990, împreună cu numeroşi români, dar imediat am avut „Duminica Orbului” (alegerile prezidențiale şi generale din 20 mai câştigate, din păcate, de Ion Iliescu şi FSN), năvălirea repetată şi barbară a minerilor, cărora Iliescu le-a adus un prinos nemaiauzit pe mapamond, la care se pot adăuga evenimentele sau „conflictul interetnic” de la Târgu Mureş din martie 1990 şi cele din Piața Universității – Bucureşti („Golaniada”), „zâmbete şi minciuni”. El nu s-a radicalizat şi nu a devenit un „inchizitor”, aşa cum i s-a reproşat, ci aproape tot ce a spus explicit după 1989 a spus şi în ultimii 12 ani ai domniei despotice a lui N. Ceauşescu, în cărțile sale, prin „parabole” sau utilizând un „limbaj esopic”, specific literaturilor din Estul comunist al Europei. Autorul cărții Polemici cordiale a sperat, alături de mulți oameni, şi la începutul anului 1991, însă au urmat alte deziluzii şi dezamăgiri crunte, o altă mineriadă, odioasă şi ea, prăbuşirea economiei naționale, Paler concluzionând: „Am devenit din ce în ce mai săraci, din ce în ce mai disperați, din ce în ce mai obosiți”.
Autorul celebrului text „Iluziile au durat numai o lună” (inclus în volumul Vremea întrebărilor) aminteşte că în 1945, când s-a format nefastul guvern Petru Groza, avea vârsta de 18 ani, trăindu-şi vârsta adolescenței, retras în lumea cărților, fără să înțeleagă prea bine ce se petrecea în viața şi istoria României, dar în 1990 Octavian Paler a înțeles lucid că povestea risca să se repete şi că acestei mult-prea-încercate țări i se poate refuza din nou viitorul. Vizavi de revoluțiune, zaveră, „puciluție” sau ce-o fi fost, Paler consideră că Revoluția Română din Decembrie 1989, cum se numeşte oficial, s-a născut din disperare, nu din speranță (vezi cartea Don Quijote în Est) şi că acțiunea de „delapidare” a acesteia a ieşit din interiorul puterii de atunci, Frontul Salvării Naționale, care în loc să ne salveze de comunism şi dictatură, le-a perpetuat şi adâncit, intrând în faza ei oficială, mai ales după decizia FSN de a se prezenta la alegeri, această hotărâre funestă pentru noi fiind numită „spulberarea iluziilor” (vezi Vremea întrebărilor). Autorul făgărăşean a crezut, ce-i drept un timp foarte scurt, aproximativ o lună, că revoluția sau Momentul 1989 deschisese României perspective „frumoase”, mai ales că avusesem şi nişte martiri în câteva zile, cât pentru o istorie întreagă, cu toate că sacricifiul acestora nu a fost înțeles şi respectat de către cei care doreau o „restaurație originală” şi o „democrație originală”. Seara de 23 ianuarie 1990 a fost, după Paler, „începutul sfârşitului revoluției române”, iluziile durând numai o lună. Pe de altă parte, Revoluția din 1989 nu a scos la lumină niciun lider de anvergură de tip Václav Havel ori chiar Lech Wałesa, care „să imprime o direcție mulțimilor revărsate pe străzi, iar Octavian Paler este de părere că „strada” care l-a doborât pe tiranul Ceauşescu a dat dovadă de toată superficialitatea necesară pentru a încuraja „furtul de revoluție”, pentru a-l face posibil, ceea ce a permis mafiei din spatele noii puteri să se strângă, întocmai „ca o pilitură de fier pe un magnet”.
În concluzie, dincolo de ideea lui Mircea Eliade de „teroare a istoriei”, Octavian Paler consideră că istoria este o comedie proastă, noi trecând de la o „teroare trivială” la o „libertate triviliazată”, sentiment pe care îl suporta cel mai greu şi care este prezent şi în zilele noastre, poate sub o formă manelizată şi consumistă.

 

 

Bibliografie
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008.
Paler, Octavian, Autoportret într-o oglindă spartă, Bucureşti, Editura Albatros, 2004.
Paler, Octavian, Don Quijote în est, Bucureşti, Editura Albatros, 1994.
Paler, Octavian, Vremea intrebărilor, Bucureşti, Editurile Albatros şi Universal Dalsi, 1995.