Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Răspunderea delictuală pentru fapta proprie

Răspunderea delictuală pentru fapta proprie

În dreptul civil, raportul juridic poate lua naștere ca urmare a manifestării de voință în sensul producerii de efecte juridice, de exemplu, părțile unui contract de vânzare urmăresc încheierea unui contract sau autorul unui testament urmărește să dispună de bunurile sale pentru cauză de moarte. De asemenea, un raport juridic poate lua naștere prin producerea unui fapt de care legea leagă anumite consecințe juridice. Un șofer neatent care avariază mașina altei persoane nu urmărește să intre într-un raport juridic cu proprietarul mașinii, dar acest raport ia naștere prin efectul legii, fiind aplicabile regulile răspunderii delictuale pentru fapta proprie.
Această formă a răspunderii civile se naște în afara unui raport contractual, survine spontan. De asemenea, răspunderea este una pentru fapta proprie, condițiile răspunderii fiind necesare a fi întrunite în persoana autorului.
Condițiile răspunderii delictuale pentru fapta proprie sunt reglementate de art. 1357 alin. 1 Cod civil: faptă ilicită; prejudiciu; legătură de cauzalitate și vinovăție.
Fapta ilicită desemnează o acțiune sau o inacțiune contrară legii sau regulilor de conviețuire socială. Săvârșește o faptă ilicită persoana care distruge un bun aparținând altuia sau care omite să curețe zăpada de pe trotuarul din fața casei cauzându-se în acest mod vătămarea corporală a unei alte persoane.
Există situații când o faptă contravine regulilor de conviețuire socială sau chiar legii, dar lipsește caracterul ilicit al acesteia, săvârșirea acesteia fiind permisă de circumstanțele excepționale în care se produce.
Nu are caracter ilicit fapta săvârșită în stare de legitimă apărare. Această din urmă instituție este reglementată de Codul penal care prevede că, este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului. Astfel, o persoană care vede că un hoț este pe punctul de a sparge geamul mașinii sale pentru a sustrage o geantă aflată pe banchetă și vrând să îl împiedice îl îmbrâncește, nu va răspunde pentru vătămarea corporală cauzată, fiind înlăturată atât răspunderea penală, cât și răspunderea civilă.
Pentru a se menține în sfera de acțiune a acestei cauze justificative este necesar ca apărarea opusă să fie proporțională cu atacul și să se oprească acolo unde se termină caracterul iminent al acestuia. În exemplul de mai sus, dacă proprietarul mașinii, supărat pe cutezanța hoțului, continuă să îl lovească și după ce acesta a fost îndepărtat de mașină sau îi aplică lovituri repetate în zone vitale folosind un obiect contondent, nu va beneficia de efectul cauzei justificative, răspunzând atât penal cât și civil pentru vătămarea cauzată.
O altă cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei este starea de necesitate. Și această din urmă instituție își găsește reglementarea legală în cuprinsul Codului penale, potrivit căruia este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
Astfel, persoana care sparge geamul locuinței vecinului pentru a stinge focul care a izbucnit în timp ce acesta din urmă era în vacanță, nu va fi ținut să își despăgubească vecinul pentru geamul spart. Dacă în acest proces a fost folosit un bun aparținând unui terț, acesta din urmă va putea obține despăgubiri de la proprietarului imobilului salvat în temeiul îmbogățirii fără justă cauză și nu în temeiul răspunderii delictuale. Diferența regimului juridic de acordare a despăgubirilor nu se regăsește doar la nivelul condițiilor care se impun a fi întrunite, cât mai ales la nivelul despăgubirilor care pot fi acordate. În temeiul îmbogățirii fără justă cauză reparația are o dublă limitare: pierdea patrimonială și câștigul celeilalte părți, despăgubirile putând fi acordare doar la nivelul cel mai mic dintre aceste limite și doar dacă îmbogățirea subzistă la data sesizării instanței. Dacă încercarea vecinului binevoitor eșuează, atunci proprietarului bunului aflat în pericol nu datorează despăgubiri terțului, întrucât nu există o îmbogățire.
De asemenea, nu va datora despăgubiri pentru divulgarea secretului comercial, persoana care dovedește că această divulgare a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranța publică.
Ce se întâmplă însă în situația în care o persoană cauzează un prejudiciu în îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege sau în îndeplinirea ordinului superiorului? O faptă săvârșită sub permisiunea sau autoritatea legii are caracter licit în orice situație, autorul fiind exonerat de orice răspundere și implicit de obligația de a discerne între bine și rău? Răspunsul nu poate fi decât negativ. În acest sens fiind și prevederile legale, potrivit cărora nu este exonerat de răspundere cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșită în asemenea împrejurări.
Regula pare ușor de înțeles și de aplicat în situații de ilegalitate vădită, spre exemplu, în situația în care un polițist primește ordin de la superiorul său să aresteze un șofer beat1. Este evident pentru agentul de poliție că arestarea nu poate fi dispusă decât în temeiul unei hotărâri judecătorești, fiind îndreptățit să ignore ordinul, iar dacă îl execută nu va fi scutit de răspundere. Lucrurile comportă diferite nuanțe în situația în care ordinul are o aparență de legalitate sau când legea autorizează recursul la forță2, urmând a fi determinat prin raportare la circumstanțele practice unde se termină acoperirea legii și unde începe abuzul.
O altă condiție care se impune a fi întrunită în cazul răspunderii contractuale este prejudiciul, vătămarea unui drept subiectiv sau unui interes legitim. Deși în limbajul curent, prin prejudiciu este desemnată valoarea pagubei suferite de o persoană, prejudiciul înseamnă vătămarea cauzată prin fapta ilicită, distrugerea unui bun, atingerea adusă integrității fizice, atingerea adusă onoarei sau demnității persoanei și nu se confundă cu evaluarea sa, daunele -interese.
Între fapta ilicită și prejudiciu se impune să existe un raport de cauzalitate, o legătură de tip cauză – efect. Altfel supus, fapta ilicită să genereze prejudiciul sau prejudiciul să rezulte din fapta ilicită. X a vărsat apă peste schițele lucrate în creion de Y, distrugerea schițelor este generată de acțiunea lui X, acesta fiind ținut să îl despăgubească pe Y pentru prejudiciul cauzat.
La o primă vedere, determinarea legăturii de cauzalitate pare a fi un raționament simplu și ușor de intuit, însă se pune problema cât de mult se poate extinde această linie de gândire. Se poate identifica o cauză și în fapta lui Z care a lăsat paharul cu apă lângă schițele lui X? Sau în fapta lui T de a-l fi poftit pe X să se așeze la masa unde erau răsfirate schițele lucrate de Y? Sau întreaga răspundere aparține în fapt lui X, acesta fiind neglijent și uitând schițele pe masă?
Doctrina a încercat de-a lungul timpului să contureze și să sintetizeze mai multe teorii apte să surprindă și să explice raportul de cauzalitate. O primă teorie este cea a echivalenței condițiilor, potrivit căreia atunci când dintr-un complex de fapte și împrejurări nu se poate decela cu exactitate cauza directă a prejudiciului , vor fi reținute toate faptele și împrejurările cu valoare de cauză egală, adică echivalentă3. Potrivit acestei teorii, în exemplul dat se poate atribui rolul de cauză tuturor faptelor care au contribuit la producerea prejudiciului, atât fapta lui X, cât și faptelor lui Z și T. Mai mult, se poate găsi o legătură și în fapta lui Y care a dat dovadă de neglijență în păstrarea schițelor. Cum ușor se poate observa, această teorie extinde mult prea mult sfera evenimentelor care pot fi reținute drept cauză.
Teoria cauzei adecvate atribuie rolul de cauză în producerea prejudiciului doar acelei condiții necesare, care în mod normal are aptitudinea de a genera rezultatul. Așa cum s-a arătat, aplicarea acestei teorii prezintă dificultăți în determinarea criteriului în funcție de care o condiție poate fi calificată ca fiind o cauză adecvată4.
Un alt sistem utilizat de practica judiciară, pornește de la premisa că fenomenul – cauzal nu acționează singur și izolat, ci în anumite condiții care fără a-l produce, îl favorizează. Astfel, în câmpul cauzal sunt reținute atât faptele cu valoare cauzală directă cât și acele circumstanțe care fac posibilă acțiunea cauzei principale sau îi agravează efectele5.
Potrivit acestei teorii, rol determinant în distrugerea schițelor poate fi atribuit doar faptei lui X, care a vărsat apa. Faptele celorlalți participanți secundari, Z și T, sunt mult prea îndepărtate în sfera cauzală pentru a forma o legătură cu rezultatul.
Răspunderea delictuală pentru faptă proprie este o răspundere subiectivă, putând fi antrenată doar în ipoteza în care autorul a acționat cu vinovăție. Potrivit actualei reglementări, vinovăția poate avea două forme: intenția și culpa.
Intenția presupune ca autorul faptei ilicite are reprezentarea rezultatului care se va produce ca urmare a acțiunii sau inacțiunii sale și fie urmărește producerea lui, intenție directă, fie, deși nu urmărește rezultatul acceptă posibilitatea producerii sale, intenție indirectă.
Acționează cu intenție directă persoana care urmărește să distrugă un manuscris aparținând rivalului său și rupe filele acestuia. În schimb, va acționa cu intenție indirectă persoana care vrea să distrugă un cufăr cu valoare istorică și acceptă că în interiorul său se pot afla și alte bunuri, dar acceptă posibilitatea ca și acestea din urmă să fie degradate, fiindu-i indiferentă soarta acestora.
La rândul său, culpa cunoaște două forme: culpa cu prevedere și culpa fără prevedere. Prima formă a culpei, numită și imprudență, există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce. Specific acestei forme de vinovăție este ușurința de care dă dovadă autorul în evaluarea riscului, acesta are reprezentarea unui rezultat dăunător, nu dorește și nu acceptă producerea acestuia, însă evaluează greșit circumstanțele și abilitățile personale, socotind că rezultatul nu se va produce. Exemplul specific acestei forme de vinovăție, întâlnit cel mai des este cel al accidentelor rutiere, când un șofer conduce cu o viteză mult prea mare pentru acel sector de drum sau care efectuează manevra de depășire într-un loc în care aceasta este interzisă.
Culpa fără prevedere se numește și neglijență. Aceasta se caracterizează prin aceea că autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși putea și trebuia să îl prevadă. Dacă în cazul intenției sau al culpei cu prevedere, autorul are reprezentarea rezultatului care se poate produce, în cazul culpei fără prevedere, lipsește proiectarea acestui rezultat. Exemplele sunt ușor de identificat: o persoană neatentă care uită o substanță periculoasă într-un loc accesibil copiilor sau fapta unei alte persoane de a nu închide aragazul când merge la cumpărături.
În funcție de gravitatea culpei, încă din dreptul roman se deosebește între mai multe grade ale acesteia: culpă gravă sau culpa lata, culpa ușoară sau culpa levis și culpa foarte ușoară, culpa levissima. Gravitatea culpei se apreciază în funcție diligențele depuse de un om mediu în situația autorului faptei. Culpa gravă este culpa de care nu ar da dovadă nici cel mai mărginit om, orice persoană cu minime diligențe având capacitatea de a prevedea rezultatul faptei. Culpa ușoară este culpa de care nu s-ar face vinovat un om cu diligență medie, iar culpa foarte ușoară este culpa care poate fi evitată doar de un om cu diligență maximă, având o capacitate de prevedere ieșită din comun6.
Culpa gravă este asimilată, din punct de vedere al regimului juridic intenției, căci, așa cum s-a arătat, greșelile pe care nu le-ar săvârși omul cel mai mărginit sunt în realitate indiciul unei încercări de a se ascunde intenția malițioasă. Omul care prin fapta sa păgubitoare se înfățișează ca excesiv de mărginit devine suspect. El este prezumat, dacă nu se aduce dovada contrară, că sub pretinsa lui limitare a minții, disimulează răutatea7.
Vinovăția autorului se verifică prin raportare la momentul săvârșirii faptei ilicite, fiind observate și circumstanțele și împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de autorul faptei. De asemenea, dacă prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi, răspunderea acestuia se apreciază mai sever.

 

 

Note
1 Paul Vasilescu, Drept civil. Obligații, ediția a 2-a revizuită, Editura Hamangiu, București, 2017, p.662
2 Ibidem
3 Liviu Pop, Ionuț – Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, editura Universul Juridic, București, 2015, p.345.
4 Ibidem
5 ibidem
6 Liviu Pop, Ionuț – Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op.cit., p.354
7 M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972, p.184.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg