Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Recviem pentru inocenți

Recviem pentru inocenți

 

 

Ieşiți din Lege

 

Din patru încăperi sângele țâşneşte
pe patru pereți. Copiii cad cu ochii deschişi
spre umbra de pe perete, trupul lor se strânge
ca o mănuşă din care mâna s-a retras.

Oricine ajunge ostatic, numai sângele nu,
el umple încăperile până sub bolțile cereşti –
voi, care nu vă sfiiți să-i deschideți uşile,
umflați de el, nu veți trece nici pragul.

 

 

Scara şi Cartea

 

Copilul se strânse ca într-un ou –
simțise o căldură trecându-i prin piept –
şi îşi plecă bărbia pe genunchi.

– Doamne, fă în şcoală o scară
pe care să urc sau să cobor,
după cum răsfoieşti Cartea! –

Pleoapele-i căzură peste ochi.
În fața sa apăru o scară şi se auzi
foşnetul paginii întoarse.

 

 

Vălul

 

Un văl luminos iese pe gura copilului,
răsucit ca şi cum ar înfăşa un copil;
prin subțirea sa țesătură au stat îmbrățişați
o jumătate de vreme;
şapte daruri au trecut prin rosturile ei,
dar toate s-au întors la Dumnezeu,
odată cu înfigerea ghearei din umbră.

Au confirmat, dar acum sunt strânse ghem
în vălul răsucit, pornit prin întuneric,
din care pâlpâie şapte culori.
Jos,
sângele roşu curge prin gura copilului,
singură, limba fiarei îi cunoaşte gustul.
Nu este o simplă imagine.
Vălul o ştie.

Câte veşminte se întorc din cer sfâşiate!
Câte au căzut peste şcoala din Beslan!

 

 

Invocarea mamelor din Beslan

– Ce uşor este fiul meu, în carul de foc,
printre norii cei grei!

– Ce greu este fiul meu, în carul de apă
printre norii de flăcări!

– Veşmântul de pene-i jumătate plin de sânge,
jumătate negru!

– Printre pene îi strălucesc oasele, clavicula
îi luminează Calea Lactee, să zboare ca-n prima zi.

– Mănâncă doar fructe sălbatice dintre stele,
sămânța roşie a crizantemei!

– Ți-am săpat chipul într-o tăbliță, fiica mea,
şi-am aşezat-o deasupra patului unde, în somn,
visai că ți-am pus salbă de stele la gât.

– Poate ai ieşit din încăpere să-i vezi, pentru o clipă,
pe cei de afară şi te vei întoarce, fiul meu!

– Lângă poarta de aur a Împăratului ți-am pus
vasul cu apă, fiul meu, întoarce-te
acasă cu şirul de cocori!

– Fiul meu, culcă-te în alt fiu şi intră în clasă,
a sunat clopoțelul, e ora de citire!

 

 

Imagini cu sânge

 

Printre cărămizile zidurilor prăbuşite,
printre bucățile de carne sfâşiate,
copilul îşi caută brațul retezat
şi brațul, umărul să se prindă la loc.

Nu sunt imagini în lumea în care
nu se mai ştie ce este imagine; colții fiarei
au sfâşiat până şi imaginea copilului
de pe paginile cărții deschise.

Ea se ridică din apă şi din pământ.
Copilul îşi caută umbra căzută în mormânt,
cutia în care ar fi putut să încapă
în noaptea în care s-a visat plutind pe ape.

Inima îşi caută sângele într-o lume de sânge,
unde fiara bea sânge precum animalele apă:
e singurul semn prin care dragostea se vede
pe creştetul copilului cum se strânge.

Mama, cu inima fiului în mâini, îl caută
prin sânge şi moloz pentru a doua naştere.
– Doamne, cum picură sânge din cer pe creştetul
capului! Ce-a fost de vopsit s-a vopsit.

Nu cumva coada cu colț a fiarei ți s-a prins
de talpa piciorului, de şchiopătezi şi se clatină
pereții inimii? Lasă talpa să ți-o înfăşor
în pleoapa-mi rămasă fără ochi! – strigă copilul.

 

 

Nici

 

Cât de străin a ajuns omul
în lumea sa,
printre lucrurile sale,
în propriile veşminte,
în propriul trup!

Mâinile se ating una de alta,
dar nu se mai simt;
nici urechea nu-i mai aude bătaia inimii,
nu-i mai recunoaşte vorbele;
nici ochii nu-i mai prind imaginea
nici ziua-n lumină,
nici noaptea în vis;
nici gura nu-i mai simte răsufletul –

şi nici cuvintele acestea
nu ea,
nu limba lui le rosteşte.

Ca nişte pietre de moară, de-ar fi,
să se rostogolească
peste umbra fiarei ce-ntunecă lumea!

 

 

Pe prag

 

Copilul a plecat la şcoală
să-şi vadă chipul dintre litere.

Gheara fiarei l-a pândit la intrare
şi i-a sfâşiat pieptul,

dar n-a putut tiparul să i-l sfarme,
neştiind să citească.

 

 

Penarul

 

Copilul şi-a uitat penarul acasă,
chiar în prima zi de şcoală –
nu ştia de îngerii morții
că o să intre în clasă,
chiar în clipa când el îşi căuta penarul
printre cărți şi caiete –
vroia să deseneze soarele din fereastră.

A venit eclipsa.

Penarul acasă aşteaptă să fie deschis
de mâna copilului,
creioanele, să se tocească
pe alba hârtie,
precum cuvintele lui Dumnezeu
la facerea lumii.

Părinții îl mută de pe o masă pe alta,
aşteaptă să-l dea de pomană
copilului ce o să apară
pe pragul casei,
cu mâinile goale.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg