Mi-am propus să reiau”Regulile” lui Descartes, pentru că, metodic, mai de şcoală decât filosofii de şcoală, a reuşit, printr-o arta magistrală, să elimine opinabilul, îndoielnicul, confuzul, nesigurul, neclarul şi nedistinctul.
Mi-am propus totodată să pun față în față originalul cu o altă punere față în față, cea între traducerea în franceză a lui Cousin cu cele în română făcute de Noica şi Vilt.
În original, prima regulă este: „Sttidiorum ttuis esse debet ingenii directio ad solida et vera. de iis omnibns qnae occnrrunt, proferenda iudicia”1 iar traducerea lui Cousin (Édition Wikisource): „Le but des études doit être de diriger l’esprit de manière à ce qu’il porte des jugements solides et vrais sur tout ce qui se présente à lui.”2 este în litera şi nu în spiritul textului.
E adevărat că, la o asemenea traducere, solida înseamnă solide, dar spiritul textului este altul, iar Noica l-a sesizat în traducerea de la Humanitas cu titlul Réne Descartes „Două tratate filozofice” (Meditațiile şi Regulile) „Viața şi filozofia lui Réne Descartes de Constantin Noica”.
Noica propune varianta: „Ținta cercetărilor trebuie să fie de a ne îndruma mintea către rostirea unor judecăți întemeiate şi adevărate, cu privire la toate lucrurile care ni se înfățişează.”3
Revenind la varianta latină, şi urmând traducerea lui Noica, sunt convins că Descartes nu a avut în vedere soliditatea ci întemeierea judecăților. Mai mult, prin însuşi enunțul regulii înțeles astfel, Descartes are în vedere judecățile-cunoştință şi nu judecățile-opinie, deoarece doar primele posedă conjuncția întemeiate şi adevărate.
Conjuncția fiind comutativă şi valoarea de adevăr precedând întemeierii, îmi permit să colaborez cu Descartes şi Noica propunând variantele care conțin aplicarea comutativității.
”Sttidiorum ttuis esse debet ingenii directio ad vera et solida. de iis omnibns qnae occnrrunt, proferenda iudicia.”, respectiv „Ținta cercetărilor trebuie să fie de a ne îndruma mintea către rostirea unor judecăți adevărate şi întemeiate , cu privire la toate lucrurile care ni se înfățişează.”
Dovada, prin comparație, întemeierii aplicării comutativității este legată de judecățile-opinie care, uneori, pot fi adevărate dar nu sunt vreodată întemeiate.
În dezvoltarea regulii I, Descartes confirmă că interpretarea față în față a judecăților-opinie şi judecăților-cunoştință, pe care am propus-o ca interpretare, are în vedere întemeierea şi nu soliditatea celor din urmă. Vorbind despre scopurile de rând şi nedemne precum gloria deşartă sau câştigul josnic, Descartes arată că, pentru dobândirea acestora, folosesc mai degrabă judecățile-opinie (”judecățile înzorzonate şi întorsăturile pe gustul mulțimii”4, cum traduce Noica) decât judecățile-cunoştință”5 (”cunoaşterea temeinică a adevărului”6), ceea ce înseamnă cunoaşterea ca adevăr întemeiat.
”Non de perversis loquor et damnandis; ut sunt inanis gloria, vel lucrum turpe: ad hos enim perspicuum est fucatas rationes, et vulgi ingeniis accommodata ludibria, longe magis compendiosum iter aperire, quam possit solida veri cognitio.”7
În regula II, pe care o reformulez într-un enunț explicit afirmativ, „Trebuie să cercetăm doar (în loc de „Nu trebuie să cercetăm decât”) acele lucruri pe care mintea noastră pare a le putea cunoaşte în chip neîndoielnic”8, Descartes propune, pentru înțelesul lui „neîndoielnic”, o nouă conjuncție, de această dată cu trei termeni, clar (limpede, lămurit), sigur şi evident , ceea ce conduce la o variantă sinonimă cu judecăți-cunoştință şi cunoaştere temeinică a adevărului, respectiv cunoaştere desăvârşită.
Ținând cont de conținutul astfel înțeles al regulii II, Descartes consideră că doar aritmetica şi geometria răspund integral cerințelor. Întrebarea este de ce. Urmând răspunsul lui Descartes, contemporaneitatea logică Descartes-Kant (nu folosesc „mi se pare”) este clară, sigură şi evidentă. „…singure ele operează cu un conținut atât de simplu şi pur (iată anticiparea aritmeticii şi geometriei pure din demonstrația kantiană) încât nu se întemeiază pe vreun lucru pe care experiența să-l fi arătat ca nesigur, ci (prin urmare se întemeiază) constau în întregime (ca atare independent față de orice experiență) din deducții logic înlănțuite.”9
Concluzia lui Descartes la această regulă nu este că trebuie să ne îndeletnicim doar cu aritmetica şi geometria, „…ci doar că, atunci când căutăm calea dreaptă a adevărului, nu trebuie să cercetăm vreun lucru cu privire la care nu putem avea o siguranță tot atât de deplină ca cea a demonstrațiilor aritmeticii şi geometriei.”10
Puse față în față, conținuturile regulilor II şi III sunt, încă, o sursă de controverse. De ce? Referitor la posibila folosire a variantei intuiție în loc de experiență, Noica o atribuie faptului că Descartes nu este un autor de şcoală şi, nefiind, nu ține prea mult la precizia exterioară.
Eu propun o altă variantă de interpretare care, ținând cont de aceeaşi încercare de a pătrunde în spiritul textului, lasă în aşteptare şi interpretarea că Descartes foloseşte inducția cu sensul de deducție şi că ar fi vorba de o greşeală a copistului.
Legat de faptul că Descartes nu este un autor de şcoală, aşa este, dar el însuşi recunoaşte acest fapt în regula III, iar recunoaşterea este legată de schimbarea sensului cuvântului intuiție şi altor cuvinte, între care includ şi cuvântul inducție.
Fragmentul din regula II care alimentează controversa este următorul: „… notandum est, nos duplici via ad cognitionem rerum devenire, per experientiam scilicet, vel deductionem. Notandum insuper, experientias rerum saepe esse fallaces, deductionem vero sive illationem puram unius ab altero posse quidem omitti, si non videatur, sed nunquam male fieri ab intellectu vel minimum rationali.”11
Cousin traduce fidel doar prima parte, cea referitoare la cele două căi ale cunoaşterii lucrurilor, respectiv „…remarquons que nous arrivons à la connoissance des choses par deux voies, c’est à savoir, l’expérience et la déduction”. Mai apoi, neglijează dimensiunea pură a inferenței într-o variantă care se îndepărtează şi de litera textului: „De plus, l’expérience est souvent trompeuse ; la déduction, au contraire, ou l’opération par laquelle on infère une chose d’une autre, peut ne pas se faire, si on ne l’aperçoit pas, mais n’est jamais mal faite, même par l’esprit le moins accoutumé à raisonner.”12
Bazându-mă pe original şi pe traducerea lui Noica, înțeleg fragmentul astfel: mai întâi, Descartes identifică două căi ale cunoaşterii lucrurilor, calea experienței şi calea gândirii, pe care, aici, o numeşte deducție. Acestea sunt căile. În timp ce calea experienței presupune, ca operații, experiențele referitoare la lucruri (experientias rerum), care adesea sunt înşelătoare, calea rațiunii (deductionem) presupune, ca operație, inferența pură (illationem puram), care nu este vreodată înşelătoare.
Partea cea mai interesantă a regulii III este cea în care Descartes identifică mijloacele, intuiția şi inducția, prin care intelectul poate ajunge, fără a se înşela, la cunoaşterea lucrurilor.
Deşi în textul original din 1701 apare inductio, în textul din 1906 publicat la Leipzig după acelaşi original (Rene Descartes, Regulae ad directionem ingenii. Naeh der Original-Ausgabe von 1701), Artur Buchenau foloseşte deductio (Sed ne deinceps in eundem errorem delabamur, hic recensentur omnes intellectus nostri actiones, per quas ad rerum cognitionem absque ullo deceptionis metu possimus pervenire; admittunturque tantum duae, intuitus scilicet et deductio.13), motivînd opțiunea intervenției pe original în nota 5 (Der Text hat hier „inductio”. Das ist sicherlich nur ein Druckfehler, wie aus dem ganzen Zusammenhang, besonders aber aus dem Wortlaut S. 8 Z. 3 v. u. deudich hervorgeht.).14
Pe faptul că este o greşeală a copistului, şi că sensul lui inductio trebuie interpretat contextual ca fiind, de fapt, deductio, merge şi Noica în nota 1 de la pagina 144, dar el păstrează în traducere varianta intuiția şi inducția.
Cousin optează şi el pentru traducerea lui inductio prin déduction (…rapportons ici les moyens par lesquels notre entendement peut s’élever à la connoissance sans crainte de se tromper. Or il en existe deux, l’intuition et la déduction.).15
În ceea ce priveşte sensul atribuit de Descartes substantivului intuiție, şi el trebuie lecturat contextual, acolo unde, în regulile următoare, este folosit cu sensul de experiență.
În regula III însă, Descartes respinge explicit identificarea intuiției cu experiența senzorială (Per intuitum intelligo, non fluctuantem sensuum fidem 16) şi o plasează exclusiv în orizontul minții, care, fiind atît de clară, atentă şi distinctă, nu se poate înşela vreodată (”…sed mentis purae et attentae tam facilem distinctum que conceptum, ut de eo, quod intelligimus nulla prorsus dubitatio relinquatur…”17).
Mai mult, o asemenea minte clară, atentă şi distinctă are ca sursă rațiunea (”…qui a sola rationis luce nascitur…”18).
Corneliu Vilt, traducătorul lui Descartes în ediția din 1964 de la „Editura Ştiințifică”, traducere făcută după Renatus Cartesius „Regulae utiles et clares ad ingenii directionem in veritatis inquisitione”, ediția Leopold Cerf, Paris, 1908, publicată de Charles Adam şi Paul Tannery, în nota 8, contestă înlocuirea lui inductio cu deductio, invocând faptul că textul latin, atât în copia manuscrisă a Regulilor, cumpărată de Leibniz în 1670, cât şi în „Opuscula Posthuma Physica et Mathematica” (Amsterdam, 1701) apare inductio. Ca autor al acestei „conjecturi eronate”, Vilt îl aminteşte tocmai pe Artur Buchenau, făcând trimitere la ediția germană din 1922. Această eroare, „inexplicabilă neînțelegere”, ca atare Vilt contestă eroarea de tipar invocată de Buchenau, este, scrie Vilt, repetată şi de comentatorii francezi contemporani, referindu-se la nota 2 din ediția Gouhier 1930.
Pentru infirmarea „conjecturii” lui Buchenau, Vilt, în aceeaşi notă, ne invită la o lectură atentă a regulilor următoare, în special VI şi XI.
Sigur că argumentul lui Vilt, faptul că Descartes, deschizând perspectivele unei noi metodologii ştiințifice, utilizează termenii logicii formale într-un sens cu totul nou, este corect prin însuşi faptul că Descartes însuşi, după cum am văzut în regula III, atenționează asupra acestui fapt. Numai că, în aceeaşi regulă, Descartes, deşi aminteşte două mijloace de accedere la cunoaşterea neînşelătoare, intuiția şi inducția (cu sensul de “un fel de deducție”, cum notează Noica), nu oferă explicit decât sensul, cum am văzut deja, nou atribuit substantivului intuiție. De aceea, să dăm curs invitației lui Vilt şi să mergem la regulile amintite de el.
Constatăm că în enunțul latin al regulii VI, Descartes numeşte inferența de la adevăruri la adevăruri deducție, ca operație directă (”Ad res simplicissimas al involutis distinguendas et ordine persequendas, oportet iu unaquaque rerum serie, in qua aliquot veritates ex aliis directe deduximus, observare, quid sit maxime simplex, et quomodo ab hoc caetera omnia magis, vel minus, vel aequaliter removeantur.”19) iar metoda prin care distingem gradele de simplitate-complexitate este observația, care apare în text ca operație de observare, nu de recunoaştere, cum apare în traducerea lui Cousin (”Pour distinguer les choses les plus simples de celles qui sont enveloppées, et suivre cette recherche avec ordre, il faut, dans chaque série d’objets, où de quelques vérités nous avons déduit d’autres vérités, reconnoître quelle est la chose la plus simple, et comment toutes les autres s’en éloignent plus ou moins, ou également.”20), recunoaşterea fiind o formă a reactualizării informației în prezența obiectelor.
Este de interes faptul că Vilt traduce fidel atât deducerea directă de la adevăruri la adevăruri cât şi operația de observare a gradelor de simplitate-complexitate ale lucrurilor.
Rolul inferenței deductive sau deducției apare în regula VI şi în segmentul, excelent demonstrat de Descartes, privind cunoaşterea absolutului şi relativului prin raportarea reciprocă sau cunoaşterea comparativă unul prin celălalt (”…sed illas inter se comparamus, ut unae ex aliis cognoscantur…” 21). Cu alte cuvinte, nici absolutul nu este cunoscut ca ceea ce este fără relativ, nici relativul fără absolut.
Descartes identifică în mod corect şi operatorul logic disjunctiv exclusiv, şi nu cel disjunctiv simplu, (vel absolutas vel respectivas 22) atunci când ne referim la relația absolut-relativ.
Aşa se face că, deşi în exclusie, şi deşi doar absolutul cuprinde în sine natura pură şi simplă cu referire la care se pune problema (naturam puram et simplicem, de qua est quaestio 23), relativul, deşi nu este de aceeaşi natură (Cousin traduce greşit că este; „J’appelle relatif ce qui est de la même nature…” 24), poate fi dedus din absolut deoarece participă la aceeaşi natură sau cel puțin la ceva al ei (”Respectivum vero est, quod eamdem quidem naturam, vel saltem aliquid ex ea participat, secundum quod ad absolutum potest referri, et per quamdam seriem ab eo deduci.” 25).
Punându-le față în față, Descartes identifică mai multe cupluri de predicate antitetice ale absolutului şi relativului luați ca subiect: independent-dependent, cauză-efect, simplu-compus, universal-particular 26, unu-multiplu, egal-inegal, asemănător-neasemănător, drept-oblic ş.a.m.d.
Succesiunea regulilor este ea însăşi confirmarea că lanțul unei demonstrații trebuie să fie, cum scrie Descartes în regula VII, îndestulător, aici cu sensul de complet.
Ceea ce vreau să arăt aici este că parcurgerea completă şi cu răbdare a regulilor arată fără echivoc că neclarul, nedistinctul, nesigurul, îndoielnicul, confuzul, controversatul, inconsecventul pot fi doar în mintea celor care, interpretând regulile, tocmai îndemnurile lui Descartes le încalcă. Descartes este clar şi distinct precum conceptele prin care susține, în reguli, claritatea şi distincția. Intuiția, inducția şi deducția sunt clare şi distincte, iar speculațiile privind eventuale greşeli de tipar sau ale copistului sunt neîntemeiate.
Regula XI este, în acest sens, proba că totul a fost clar şi distinct. Descartes vorbeşte, în locuri diferite, de trei tipuri de deducție.
1. Deducția ca mişcare a minții, care face inferența de la un lucru la altul, şi care o face astfel să se deosebească de intuiție (vezi regula III).
2. Deducția finalizată, care este capătul mişcării minții (vezi regula VII), care se deosebeşte dar se şi leagă de intuiție, deoarece intuiția este cea prin care o prindem întreagă, pe ea, deducția finalizată, dintr-o lovitură, dar doar dacă, evident, este simplă, ea, deducția finalizată, căci ceea ce este complex nu poate fi prins dintr-o lovitură. Dar, de prins, poate fi prins, dar nu poate fi prins în întregime dintr-o dată ci doar pas cu pas, într-un parcurs îndestulător, cu sensul de complet, în cel deal 3-lea tip de deducție.
3. Deducția enumerativă sau enumerația sau, iată, inducția
Ca să fie clar şi distinct, fac această sistematizare şi pe textul latin.
1. „…deductioni opposuimus (adică față de intuiție), in alio vero enumerationitantum, quam definivimus esse illationem ex multis et disiunctis rebus collectam, simplicem vero deductionem unius rei ex altera ibidem diximus fieri per intuitum.”27
2. „Si vero ad eamdem, ut iam facta est, attendamus, sicut in dictis ad regulam septimam, tunc nullum motum amplius designat, sed terminum motus, atque ideo illam per intuitum videri supponimus, quando est simplex et perspicua,…”28
3. „…non autem quando est multiple et involuta, cui enumerationis, sive inductionis nomen dedimus.”29
Într-o altă sistematizare, putem conveni că Descartes vorbeşte de două mijloace prin care mintea poate ajunge la neîndoielnic, intuiția şi deducția.
Deducția, funcție de două criterii diferite, are două cupluri de specii.
I. Funcție de poziția ei în cunoaştere, deducția este, sub raporturi diferite sau în timpi diferiți:
1. proces, vezi regula III
2. rezultat, vezi regula VII
II. Funcție de modul în care este făcută, deducția are alte două specii:
1. deducția ca mişcare a minții (inferență) de la un lucru la altul
2. deducția ca enumerație sau enumerația sau inducția
Privită ca rezultat, deducția este fie simplă şi lămurită fie complexă şi încâlcită (deducția ca enumerație sau enumerația sau inducția) iar intuiția o poate prinde integral, dintr-o lovitură doar pe prima, pentru faptul că intuiția este de un singur tip, completă deodată şi nu treptat.
Deducția, indiferent că este (ca rezultat) sau finalizarea unui proces de inferență sau a unuia de enumerare, este finalizarea unui proces şi, fiind astfel, este pas cu pas, adică ajunge la întreg, la complet dar nu dintr-o dată, este algoritmică şi nu euristică. Intuiția însă este euristică, ea poate prinde dintr-o dată, integral întregul la care deducția (ca rezultat) a ajuns (prin deducția ca proces) dar doar dacă ea (deducția ca rezultat) este simplă şi lămurită.

Note
1 Descartes, R., Regulae ad directionem ingenii, Leipzig, Verlag der Diirr’schen Buchhandlung, 1907, p. 3
2 idem, Règles pour la direction de l’esprit, texte de l’édition Victor Cousin, Édition Wikisource, p. 3
3 idem, Două tratate filozofice, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 137
4 ibidem, p. 138
5 ibidem
6 ibidem
7 Descartes, R., Regulae ad directionem ingenii, ed. cit, p. 3, 4
8 idem, Două tratate filozofice, ed. cit., p. 139
9 ibidem, p. 142
10 ibidem
11 Descartes, R., Regulae ad directionem ingenii, ed. cit, p. 6
12 idem, Règles pour la direction de l’esprit, ed. cit., p. 4
13 Descartes, R., Regulae ad directionem ingenii, ed. cit, p. 8
14 ibidem, p. 67
15 Descartes, R., Règles pour la direction de l’esprit, ed. cit., p. 6
16 idem, Regulae ad directionem ingenii, ed. cit, p. 8
17 ibidem
18 ibidem
19 ibidem, p. 15
20 Descartes, R., Règles pour la direction de l’esprit, ed. cit., p. 11, 12
21 idem, Regulae ad directionem ingenii, ed. cit, p. 15
22 ibidem
23 ibidem
24 Descartes, R., Règles pour la direction de l’esprit, ed. cit., p. 12
25 idem, Regulae ad directionem ingenii, ed. cit, p. 15
26 Optez sau pentru cuplul universal-specific sau pentru cuplul general-particular, deoarece în timp ce generalul şi particularul au grade, diferă cantitativ, universalul şi specificul nu au grade, diferă calitativ.
27 Descartes, R., Regulae ad directionem ingenii, ed. cit, p. 30
28 ibidem
29 ibidem