Reeditarea romanului Omulețul roșu al Doinei Ruști (1) este dovada faptului că a rămas actual îndrăznețul text din 2004, în care realitatea unui București anost și de tranziție era invadată de lumile virtuale, era multiplicată în rețea. Această perenitate discursivă este indicatorul valorii operei, capacității textului de a se adapta altor instanțe discursive, altor cadre, altui context. În ultimii șaptesprezece ani virtualul a invadat realitatea și a remodelat-o. Schimbările au fost consistente. Puterea de a proiecta planul așezării încă din timpul mișcării este dovada clarviziunii auctoriale, deși Doina Ruști, printr-un roman eminamente corintic (în acord cu tipologia manolesciană), utilizează fragmente de realitate hibridă asumate auctorial de personajele care aparent scriu cartea și de lectorii care o rescriu. În noua ieșire pe piață, Omulețul roșu se reinventează, mai degrabă se adaptează unui context profund digitalizat în anii pandemiei, mult mai ușor de receptat și înțeles.
Romanul a avut un destin favorabil până la reeditarea românească, trăindu-și propria viață într-o altă limbă, în italiană, unde, grație profesorului Roberto Merlo de la Universitatea din Torino, a apărut în traducere parțială, apoi completă, respectiv unde urmează să apară într-o a doua ediție la Sandro Teti Editore din Roma. De altfel, actuala ediție românească este însoțită de prefața universitarului și traducătorului italian, care propune o lectură prin prisma imersiunii în noul Wonderland, Rețeaua: „Alice în Țara Internetului: despre tehnologie și fantezie”. Roberto Merlo rezumă de la distanța critică necesară ghemul derulărilor narative din roman și îl privește prin dubla lentilă a însăilărilor narative din vechile structuri romanești de până la cele ale modernității târzii, și din fragmentarul discursiv postmodern, adică schimbă analitic filtrul analogic cu cel digital pentru o mai profundă și adecvată așezare critică în prelungirea textului: „Întreaga acțiune este prezentată printr-un mimesis al modelelor textuale, specifice netului, ale căror coduri sunt integrate și prelucrate estetic (sunt „remediate”, ne spun teoriile contemporane ale comunicării) în narațiune, contribuind la individualizarea romanului în cadrul literaturii primilor ani 2000. Cititorul este plasat în fața unui text „analogic” – obiectul carte – continuând modalitatea tehnologică tradițională, milenară, de vehiculare a literaturii: cuvântul scris/tipărit pe un suport fizic(Piatră, lemn, frunze de palmier, pergament, hârtie etc.), care în carte este prezentat discursiv și formal drept un text „digital” – constituind în ficțiunea romanescă postările Laurei pe un forum, însoțite de comentariile utilizatorilor (într-un soi de contrapunct intertextual care evocă prototipul ilustru al Țiganiadei) și din schimburile de e-mailuri dintre personaje – reprezentând cea mai recentă modalitate de vehiculare a literaturii: cuvântul proiectat pe un suport virtual” (p.8).
Trecerea de la analogicul presupunând continuitate și interpretare multiplă, care depinde de acuitatea interpretativă a utilizatorului textului, la digitalul discret, fragmentat, interpretabil strict în funcție de clasa de precizie a tehnologiei utilizate, constituie prima dintre provocările majore ale romanului scris de Doina Ruști. În fond, textul analogic este direct convertibil în digital, dar la trecerea de la digital la analogic continuitatea se obține prin îndepărtare, prin raportarea la viețile fulgurante înțelese în trecerea lor, la personaje „derulându-și viața ca o peliculă care ia foc” (pp.427-428). Trama cărții este însăși această pendulare (în plan auctorial, dublând-o pe cea din planul operei) între analogic și digital: trecerea de la textul clasic la cel electronic, de la carte la rețea, de la suportul fizic la cel virtual, de la editură la blog, forum, pagină web. Personajul central, Laura Iosa, decide în chiar deschiderea cărții să renunțe la realitatea plină de amânări a editurii și să urce texte din fișierul intitulat chilia din propriul computer pe forumul ohbrother. De aici se naște discursul fragmentat al lucrării din cele 45 de microcapitole de până la „Confesiunea omulețului roșu”, ca formă de evadare dintr-o realitate apăsătoare a tranziției. În fragmentele de realitate auctorială asumată, Doina Ruști face radiografia unui București de tranziție, rescrie cronica amară a începutului de mileniu neașezat prin ochii unui personaj-absență, a unui „personaj musilian”, după cum îi citește Roberto Merlo lipsa de voință, de vitalitate și trăsături. Din ceea ce ar fi trebuit să fie narațiunea principală, firul întâmplărilor, se dezvoltă arborescent (după aceeași matrice narativă, într-un soi de iterație repetată prin algoritmi) multiple alte povestiri, acoperind temporal o perioadă de un secol și relevându-se, într-o privire de aproape, într-o masă de interstiții, de absențe, populate de întâmplări pasagere. Doina Ruști focalizează lumina auctorială pe fragmente, lăsând derularea întregului dincolo de urzeala modernistă a textului. Fragmentele sunt însoțite de forme de reverberare în rețea, de corul (de coloratură antică) inserat în subsol, în subterane, corul comentatorilor pe ohbrother chat, care pierde chiar trăsătura fundamentală a corului, aceea a executării „împreună” (în înțeles spațio-temporal și tonal) a compoziției textuale de referință. Prin corul ohbrother Doina Ruști contribuie la subminarea propriilor fragmente, la slăbirea lor, la topirea într-o pastă, în „textul fără trăsături” ca răspuns la „personajul musilian” obligat să le producă și să le interpreteze în rețea.
Ceea ce reușește să construiască Doina Ruști în zona de convergență a pânzei textuale moderniste cu fragmentarul, cu insularitatea postmodernă, este o lume virtuală greu de stăpânit, de controlat (în special auctorial). Această lume virtuală se relevă a fi nu una a virtualului care anunță dominația inteligenței artificiale, ci una a inconștientului colectiv jungian în care Doina Ruști pătrunde și încheagă personajele amorfe, prin care se poate trece, personajele slabe, constrânse la existența schizoidă a amestecului de real și virtual, în raport cu propriile lor dorințe și cu puterea acestora. Personajele Doinei Ruști se coagulează în raport cu arhetipuri jungiene, cu imagini arhetipale care se manifestă prin viziuni și vise, prin însăși interacțiunea cu rețeaua, în tendința de „compensare” a lor ca personaje, ca ființe potențiale. Rețeaua devine stratul psihic transpersonal în care se întâlnesc, după același pattern iterativ, personajele mânate de dorințe decupate din arhetipuri comportamentale, sfârșind prin a arde precum pelicula filmului prea repede rulat. Mai mult, prin apel la acest inconștient colectiv sub aparența rețelei, Doina Ruști realizează un transfer dinspre rolul autorului, creatorului, dinspre instanța auctorială spre fals-auctorialul virtual, spre recrearea fragmentară din instanțe auctoriale aparent rezultate ale inteligenței și conștiinței artificiale, spre recrearea poveștii chiar de eroii ei și de lectori. Doina Ruști depotențează autorul până și de omnisciența așteptată, pe care o atribuie unui straniu „omuleț roșu”. Omnisciența limpezește și încurcă deopotrivă, așază fragmentele și le topește în cadre mai ample de realitate virtuală. Sentimentul omniscienței de rețea este acela al cunoașterii de sine, a cunoașterii tuturor celorlalți aflați în interacțiune, a implicării tuturor în rețea, prin propriile fragmente de realitate expusă prin conținuturile asumate. Față de omnisciența autorului din romanul clasic, doric, cea din Omulețul roșu este una care aduce cu sine și diluarea omenescului în virtual, reducerea omului la simplele sale amprente grafice, într-o trecere rapidă, prea rapidă, prin viață. Încercările personajului de a ieși din „realitatea virtuală” numită alazar, un spațiu remarcabil de bine construit, sunt simple tentative în încercările episodice de pendulare între lumina albă și cea albăstrie a ecranului: „Dragă Andrei, trimite-mi o poză, ca să știu cum arăți, ici nu se pune să ne mai scriem dacă nu-mi văd corespondentul, de fapt, aș vrea să știu dacă ne întâlnim cu adevărat în lumina albă ori în alazar, să nu te faci că nu înțelegi, este imposibil să nu știi de aceste întâlniri…” (p.156).
Această possibilia, lumea virtuală alazar (simpla înșiruire a inițialei prenumelui și a numelui creatorului său, dar purtând în însuți numele său farmecul lumilor miraculoase din „nopțile arabe”) a avatarilor din realitatea unui București saturat de lolite „specialiste” și de punerea în aplicare pe dos a principiilor meritocrației: „Fiecare universitate are dreptul să angajeze pe cine vrea, pe cine corespunde, cu spate puternic, bazat, dar mai ales mai prost ca șeful care-l angajează, lipsit de personalitate ori cât de cât cuminte, să nu facă gât, în sfârșit, de-al nostru” (p.18), defulează în inconștientul colectiv al rețelei. Refulările prin raportare la o vagă și atipică oglindă a conștiinței morale, a unui set de norme ale societății, se exhibă în realitatea virtuală multiplicată prin programul trojan Jumpy, din care se naște, ca experiment lingvistic, ca aventură semiotică, „omulețul roșu”, lipsit de conștiința formei dar purtător al unei conștiințe a rețelei, trecând prin sfera cuvintelor „te aștept” (amintind de pactul mefistofelic) și proiectându-se în realitatea luminii albe la marginea de jos a spectrului vizual: „Aventura lingvistică mă transformase într-un omuleț roșu” (p.416). Multiplicarea ca blocare, ca acțiune de virusare în rețea în întrețeserea de texte, prin combinația multiplă de factură oulipiană, se transformă în aventura lingvistică a propriei spuneri. Pentru personajul captiv în habitaclul invadat de lumina albăstrie a ecranului, de realități fragmentate și chiar de materializări ale dorinței suprimate, refulate, alazarul devine parte a exprimării de sine, a fortificării personalității schizoide, a menținerii în ipostaza de observator al propriei vieți formate din fragmente. Pentru autor, alazarul este spațiul multiplicator (prin intermediul virușilor creați) de texte, de lumi, de povești reduse la fragmente de realitate. Virtualul se disipă atunci când fragmentele încep să se topească în povești coerente (chiar dacă ilogice, iraționale, imorale), precum viețile însele. Odată cu topirea fragmentelor se topește și vaga expresie a puterii auctoriale, printr-o formă de „compensare” prin actul recreator al lecturii. Dar odată cu această cedare a puterii, autorul îi conduce pe lectori tot mai departe de tramă și de lumea care, preț de 428 de pagini, se deschisese pentru ei. Lectorii rămân să-și imagineze că au dat coloratură personajelor, ba chiar viață, că prin propria lor intervenție interpretativă (o bravă aventură semiotică în pagini) se pot considera co-autori. Totul e posibil grație talentului de romancier (într-un comentariu pe marginea altui roman scris de Doina Ruști, Fantoma din moară, Daniel Cristea-Enache remarca „instinctul de romancier veritabil”, grație căruia caracterizarea personajelor și faptelor era lăsată voluntar în seama lectorilor) de care autoarea face risipă.

 

 

Note
1 Doina Ruști. [2004] (2021). Omulețul roșu. Prefață de Roberto Merlo. București: Editura Litera. Colecția de proză contemporană. 428p.