Cu aproximativ un an și jumătate în urmă, pentru numărul din 1 august 2019 al Tribunei, realizam un interviu cu pictorul Sorin Dumitrescu Mihăești. Revista avea să fie ilustrată cu fotografii ale unor lucrări aparținând artistului. A urmat apoi tipărirea unui album de 130 de pagini, cu cele mai reprezentative picturi din opera lui Sorin Dumitrescu Mihăești, un album operă de artă în sine, apărut în condiții grafice deosebite la Editura Tribuna, în 2019.
O afirmație a pictorului din acel interviu m-a urmărit mereu, fiindu-mi readusă în minte de fiecare tabloul semnat de Mihăești pe care l-am văzut ulterior: „Eu pictez revelații, și nicio revelație nu seamănă la față cu alta.” În 2 martie 2021, la invitația Revistei de cultură Tribuna, au ajuns la Cluj-Napoca, într-o expoziție personală, peste treizeci de lucrări ale artistului. Văzându-le împreună, în sălile, scăldate de un soare primăvăratic, ale Palatului Bánffy (sediul Muzeului de artă clujean), am avut, la rându-mi, revelația acelei afirmații a pictorului. Pentru că ceea ce izbește, în primul rând, privitorul care pășește în sălile de expunere este sentimentul întâlnirii, brusc, fără niciun fel de avertizare, cu o colecție de stări și sentimente atât de vii, de pregnante și imprevizibile, încât tulbură, emoționează și cuceresc instantaneu. Eu am avut senzația că pe pereții albi atârnă cioburi de: furie, tristețe, regret, speranță, sau, dimpotrivă, resemnare, toate aceste sentimente ca parte ale unui puzzle care, compus pas cu pas în expoziție, facilitează trecerea dincolo de imaginea propriu-zisă, în universul creator al artistului. Doar că acel dincolo are o dimensiune necunoscută atât pentru privitor cât și pentru artist, cu excepția faptului că acesta din urmă propune mereu porți și ferestre spre un univers-speranță, spre lumi necercetate, intuite doar, care însă pot fi o alternativă a lumii dramatice, violente în care trăim. Unele tablouri sunt adevărate viziuni, confirmate chiar (având în vedere fraptul că au fost pictate cu câțiva ani în urmă) ceea ce conferă întregii creații a lui Mihăești o caracteristică profetică.
Despre lumile artistului, Mircea Arman, în prefața albumului apărut la Editura Tribuna în 2019, scria: „Lumile lui Sorin Dumitrescu Mihăești ca lumi ale sensului au în prim plan omul ca noțiune generală surprinsă în persoana omului-copil, a cărui generalitate conceptuală este dată tocmai de lipsa aproape totală a dimensiunilor particulare ale feței personajelor, sugerând astfel universalitatea, conceptul, omul ca Dasein în sensul strict heideggerian de stare de deschidere (întotdeauna interioară, transcendentă, n.n.) care prin imaginativ transcede spațiile în căutarea propriului sine. Acestea sunt și sensurile «albastrului» culoarea preponderentă a maestrului «lumilor» multiplu colorate și îmbibate de sensuri profund filosofice”.
Și astfel, prin acest citat, am ajuns la a doua particularitate a lucrărilor lui Mihăești, anume cromatica bogată și intensă. Artistul este îndrăgostit de culoare, după cum mărturisea în interviul la care făceam referire la începutul acestui text: „M-am «apucat» de pictură pentru că am fost și sunt fascinat de culoare! Nu am o culoare preferată, pun în pictura mea culorile stării pe care o am atunci, la momentul creației. Pictura este în primul rând culoare. […] Eu comunic prin formă și culoare. Lucrările sunt secvențe din trăiri și stări. Acestea trebuie să incite privitorul, să îl determine să își pună întrebări, să vibreze la un roșu, să se emoționeze la un galben, să devină exaltat la un violet, etc. Credința mea este că acesta e rolul picturii.”
Într-adevăr „revelațiile” lui Sorin Dumitrescu Mihăești sunt intens colorate, fiecare stare cu cromatica ei, doar că un tablou este, de obicei, o corolă de stări și sentimente, intens (uneori violent) redate de tușele puternice, de un gestualism nervos care depersonalizează, decorporalizează actorii scenelor de gen, dând impresia de desprindere a sufletelor, de eliberare din închistarea unui trup și, implicit, a unei lumi prea greu de suportat. Iar alternativa se intuiește mereu în hăul, prăpastia luminos-colorată spre care privește personajul, sau viziunea, cerul de deasupra, la fel de intens cromatizat. Lumile lui Sorin Dumitrescu Mihăești sunt mai mereu catastrofale, personajele sale sunt, în cele mai multe dintre tablouri, în căutarea unui refugiu, a unei evadări dintr-o realitate finită, sau pe cale de a se sfârși. În viziunea regretatului poet Marius Dumitrescu, fratele artistului, pictura lui Sorin Dumitrescu este „o încercare de a reconstitui realitatea în jurul unor obsesii personale asupra înconjurătorului, întotdeauna acordată cu visele proprii, descompunând-o aproape brutal pentru a o recompune apoi într-o altă logică, după alte reguli, care aparțin unei adevărate poetici, de care artistul nu este pe deplin conștient”.
Dincolo de toate aceste căutări, explicații și interpretări este cert faptul că „în fiecare tablou al lui Sorin Dumitrescu Mihăești lumea lumește, cum frumos spunea odată Heidegger” și cum sugestiv cuprinde, într-o singură frază, esența creației artistului, Mircea Arman, în finalului textului din albumul editat de Tribuna.

 

 

Expoziția personală de pictură a lui Sorin Dumitrescu Mihăești rămâne deschisă până pe 21 martie 2021 și poate fi vizitată în intervalul orar 10-17, de miercuri până duminică inclusiv, în sălile de la parter ale Palatului Bánffy din Cluj-Napoca.