Pe mormântul lui Kant, pe cât știm la dorința sa, s-a scris doar atât: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine. Cu puțin înainte de a sfârși, în conferința sa celebră, întitulată Semnificația și limitele științei (1947), Max Planck încheia cu o reflecție vestită a lui Goethe – „fericirea supremă a celui care gândește este de a sonda sondabilul și de a venera în pace insondabilul”- și cu mărturisirea bucuriei de a fi putut să o întruchipeze. Mulți eroi și-au sfârșit viața încredințați că sacrificiul lor suprem servește patria. Nenumărați oameni au încheiat viața cu mulțumirea că au putut împărtăși bucurii firești și lăsa în urmă copii realizați prin meritele lor, mulțumiți cu viața pe care o duc. Alți oameni au trecut pragul acestei lumi cu încredințări de un fel sau altul.
Se poate continua șirul unor astfel de exemple. Mulți oameni au trăit sentimentul vieții sub multe aspecte împlinite și au avut în vedere o valoare. În exemplele pe care le-am dat, respectul desăvârșit al moralei, reușita în a sonda legile naturii, sacrificiul pentru patrie, copii realizați și mulțumiți.
Numai că este inevitabilă o întrebare: este respectul desăvârșit al moralei ultima realitate? este reușita în sondarea legilor naturii și descoperirea măcar a uneia ultima realitate? este sacrificiul eroic pentru patrie ultima realitate? este lăsarea în urmă a unor copii realizați și mulțumiți ultima realitate? În definitiv, este în ceea ce vizează scopurile noastre ultima realitate?
Ca oameni ne oprim, desigur cu bune rațiuni, aici. Observația mea este că cel care filosofează merge mai departe cu interogația.
Ne-am putea dedica unei discuții despre ce înseamnă a filosofa, dar mă limitez să spun, aici împreună cu Heidegger, că a filosofa înseamnă „a gândi” și, mai exact, împreună cu profesorul meu Manfred Riedel, a filosofa înseamnă „gândire mai departe”. În concepția mea, a filosofa înseamnă a gândi mai departe, depășind în continuare limite admise, spre realități mai profunde de care depindem ca ființe umane. Filosofarea nu are limite în jos – ea își poate lua punctul de plecare din fapte de viață elementare, precum dușul de dimineață sau îmbrăcarea, servirea cafelei, urcatul în mașină – și nici în sus. În sus filosofarea merge cât mai departe posibil – ea nu se oprește nici la cine guvernează, nici la regimul politic, nici la postularea de entități (insondabilul, de pildă,) ci merge până acolo unde se poate explica întreaga construcție a cunoașterii și vieții umane.
Opinia pe care o apăr este aceea că sensul este de acum explanans-ul ultim al cunoașterii. Cu asumarea sensului pornește de fapt cunoașterea, dar și viața noastră, ca oameni, chiar dacă viața și cunoașterea constau din scopuri și încercări de atingere a lor.
Vreau să fac intuitivă ideea plecând aici de la reflecțiile aceluiași om de știință creativ care a fost Max Planck.
Aceasta a formulat, după ce Bolzmann a dat cunoscuta sa constantă a gazelor perfecte, ideea cuantei elementare a acțiunii – o altă constantă universală, care avea să deschidă o nouă eră în științele naturii. Imediat Niels Bohr a preluat ideea în modelarea atomului și, împreună cu Erwin Schrödinger, care a identificat dualismul undă-particulă, a transmis-o științelor pentru deceniile următoare. Tabloul de azi al lumii o conține.
Max Planck mărturisește preocuparea sa timpurie de găsire a ceea ce este absolut în natură și consideră „căutarea absolutului drept sarcina cea mai nobilă ce poate fi în știință” (Max Planck, Autobiographie scientifique et derniers ecrits, Flammarion, Paris, 1960, p.95). Ambele idei deschizătoare ale unei noi epoci în științele naturii – quanta și relativitatea descoperită de Einstein – permit punerea în relief a „absolutului”, pe care îl reprezintă „quanta elementară” din mecanica cuantică, „viteza luminii” din teoria relativității, ca și a unui alt „absolut” din cunoașterea naturii, anume „acțiunea minimă” din mecanica clasică. Împreună, cele trei permit să se înțeleagă lumea. „Toate punctele noastre de plecare se dovedesc a fi ceva în mod necesar relativ. Toate operațiunile noastre de măsurare au un caracter relativ. Materialul care intervine în instrumentele noastre de muncă variază după originea sa geografică; construcția acestor instrumente depinde de adresa inventatorului și fabricantului; manipularea lor este legată în mod accidental de scopul particular pe care și-l propune experimentatorul. Sarcina noastră constă în a găsi, prin toți acești factori și aceste date, absolutul, ceea ce este universal valabil, invariantul ce se află ascuns” (p.96). Știința nu se reduce la găsirea invariantului, dar ea culminează cu acesta și, astfel, cu posibilitatea de a da explicații de fenomene. „Căci, așa cum se știe, știința propriu-zisă se sprijină în toate părțile ei pe măsurătorile și pe numerele exacte și, prin aceasta, ea are dreptul deplin de a purta un nume nobil, căci legile logice și matematice pot fi considerate indubitabil ca demne de credință. Dar logica cea mai ascuțită, matematicile cele mai riguroase nu pot produce încă un singur rezultat fructuos în absența premiselor de o certitudine perfectă. Nu se poate deriva ceva din nimic” (p.128-129).
Desigur că pentru a înțelege știința ne interesează cum se poziționează cunoașterea științifică în ansamblul activităților umane. Max Planck preia și duce mai departe discuția asupra „științei fără prejudecăți” – expresia lansată de Theodor Mommsen. El arată că „știință fără prejujdecăți” nu a însemnat nici la celebrul istoric „știință fără presupoziții” și că presupozițiile sunt inevitabile, inclusiv în știința cea mai purificată de ingerințe exterioare. Se caută, pe bună dreptate, fundamente ale științei, dar „fundamente imuabile” nu există. Aici nu este, totuși, un motiv de scepticism, ci o invitație la a adânci reflecția și a accepta că „științele exacte rezultă în mare din experiențele practicate în lumea simțurilor. Lumea simțurilor este cea care, furnizează, să spunem așa, știința materiilor prime pentru travaliul ei” (p.132). Aici este sursa cunoașterii științifice, care „introduce de fapt ordine și regularitate în bogăția experiențelor eterogene aduse de diverse domenii ale lumii simțurilor” (p.134).Fiecare experiență aduce date noi și menține astfel în dinamică tabloul științific al lumii, care este unul failibil. „Reprezentarea științifică a lumii – sau ceea ce s-a convenit a se numi lumea fenomenologică – nu este astfel deloc definitivă și imuabilă, ci în stare de schimbare și de progres constante. Ea diferă de reprezentarea lumii pe care o oferă practic viața cotidiană nu prin natură, ci doar prin structura sa mai fină” (p.136). Științele au astfel înrădăcinarea ultimă în structura ce se identifică de oameni în experiențele cotidiene.
De ce am adus în atenție optica lui Max Planck asupra științelor exacte? Am făcut-o dintre două rațiuni. Mai întâi pentru a arăta că științele exacte, care rămân etalonul cunoașterii naturii de care dispunem, au ele însele premise în altceva, care trebuie asumat reflexiv, dacă vrem să înțelegem și să practicăm cu succes cercetarea științifică a naturii. Apoi pentru a arăta că experiențele vieții cotidiene sunt un teren ce trebuie luat în considerare dacă vrem să înțelegem cunoașterea, fie ea oricât de sofisticată și de avansată.
Evident că savantul inovativ care a fost Max Planck era conștient de acestea și rămâne o referință prin reflecția sa care circumscrie, cum este chiar titlul unuia dintre conferințele sale, semnificația și limitele științei. Semnificația se lasă lămurită luând în seamă experiențele din care se înalță cunoașterea științifică. Limitele nu sunt dintre acelea pe care le exploatează de obicei scepticismul cognitiv, ci cu totul altele.
Pe bună dreptate, Max Planck a considerat că știința este o întreprindere conștientă prin ea însăși, când este propriu-zisă, de limitele ei și deschide spre târâmul „metafizicii”. Există, desigur, „rațiuni intrinseci care condamnă la eșec orice tentativă prealabilă de a erija edificiul științei pe fundamente universale, valide a priori. Trebuie să ne mulțumim, dimpotrivă, cu un punct de plecare care fusese de o soliditate inviolabilă și, totuși, de o semnificație extrem de limitată, deoarece era fondat doar pe datele individuale ale experienței. La acest modest punct de plecare cercetarea științifică intră în joc cu metodele ei exacte și deschide calea ei pas cu pas, înaintând de la ceea ce este specific la ceea ceea ce este tot mai general. În acest scop, ea trebuie să-și îndrepte privirea și să o mențină asupra realității obiective pe care o urmărește și, în acest sens, știința nu poate să oculteze realitatea, în sensul metafizic al acestui cuvânt. Totuși, lumea reală a metafizicii nu este punctul de plecare, ci scopul întregii întreprinderi științifice, un far care ne dă semne și ne arată calea, apoi o distanță atât de mare încât este inaccesibilă” (p.150-151). Spus direct, știința nu se poate clădi pe fundamente apriori, ea abordează însă realitatea, iar aici, în asumarea realității, ea întâlnește inevitabil metafizica.Pentru Max Planck știința nu decide singură o soluție metafizică sau alta, dar poate sprijini demersurile metafizicii. Esențial este, însă, faptul că știința operează în orizontul inevitabil metafizic al captării, cu metode exacte, ale „realității”.
Max Plack operează, atunci când vrea să lămurească semnificația și limtele științei, cu modelarea parte – întreg, particular-general. El ia metafizica drept un complement al științei – fiecare având autonomie și fiind ireductibilă la cealaltă. Această operare rămâne, desigur, valabilă și se folosește de către mulți.
Opinia mea este că suntem într-o situație în care nu se mai poate rămâne la această modelare. Avem, bunăoară, de lămurit semnificația nu doar a „științelor exacte”, ci și a unui evantai extrem de larg de științe („hermeneutice”, „organizatoare”, „strategice”, „dramaturgice”, „critice” etc.) pe baza cărora se decide astăzi viața oamenilor. Acestea formează azi o geografie cu contururi nesigure și confuze, încât nu avem deocamdată o clasificare larg împărtășită a științelor.
Cunoștințele tuturor acestor științe, cvasicunoștințe sau pretinse cunoștințe pătrund în viața oamenilor nu doar pe canalul clasic al educației, nu doar pe canalul informării publice, ci și pe canalul aplicării lor în organizări juridice, economice, sanitare, culturale. De cunoștințe, cvasicunoștințe sau pretinse cunoștințe atârnă azi decizii cu impact în viața comunităților. În sfârșit, situațiile de viață – de pildă, pandemia din 2020 – ne arată clar nu numai că științele înseși, și industria bazată pe ele, de pildă cea farmaceutică, sunt depășite de mărimea dificultăților întâmpinate de oameni, dar și că ansamblul cunoașterii este de chestionat în relația sa cu viața umană. Cunoașterea, oricare ar fi, nu poate fi semnificată despărțind-o de soarta celor care o întreprind – oamenii.
Este nevoie de o nouă modelare, iar axa acesteia nu poate fi decât sensul. Științele exacte rămân științele exacte, cunoașterea rămâne cunoaștere, când este cunoaștere și nu ideologie sau improvizație, dar lămurirea sensului cunoștințelor, în mod exact a sensului diferitelor științe și tipuri de științe, devine problemă de viață.
Filosofia a cunoscut treceri de praguri și schimbări epocale atunci când au intervenit noi probleme de viață. O problemă de viață este, în mod firesc, „provocare”, „sarcină (Aufgabe)” filosofică. Acum suntem, ca umanitate, conform multor indicii – iar pandemia le aduce doar pe cele mai recente – după praguri care ne pun în față problema sensului.
Cultural vorbind, sensul este confundat și în zilele noastre. Am în vedere cinci confuzii.
Prima confuzie este cu realitatea. Se consideră că o cunoștință, o teorie își au sensul în ele însele, că acțiunile, viața, istoria, lumea sunt ceea ce sunt și aceasta este totul. Nu insist asupra tautologiei evidente ce se creează – istoria este istorie, viața este viață, lumea este lume.
Observ însă că realitatea are sau nu sens, dar nu se confundă cu sensul. Aceasta, sensul, este real și caracterizează realitatea, dar rămâne altceva. Propoziția „triunghiul este poligon” are sens ce rezultă din ansamblul lingual al formulării, deci nu este chiar formularea, salvarea unui om de la înec are sens dincolo de gestul în sine, viața are sens, care este altceva decât trăirea de la o zi la alta, istoria duce la ceva, nu este doar desfășurare ca atare.
A doua confuzie este cu originea. Se consideră, de pildă, că întrucât o creație are originea în viața unui autor sensul ar ține de acea origine.
Un autor imprimă operei sale un sens, desigur, dar sensul operei nu este epuizat nici de sensul imprimat de autor. Construcția filosofică a lui Kant are un sens – dezlegarea anumitor probleme – ce depășește ceea ce a gândit filosoful în mod nemijlocit. Pe lângă faptul că sensul s-a dezlegat de la început de preocpările unui om dedicat cu toată ființa cercetării! Desigur, originea operei lirice Don Giovanni este în viața lui Mozart, dar sensul, chiar în această viață, este altul decât viața sa – o creație de consacrare definitivă a autorului. Relația muncă-capital își are originea în fenomenul exploatării, dar de aici nu rezultă că sensul ei este epuizat de acesta. Teoria relativității a lui Einstein are un sens legat de nevoia de reconceptualizare a spațiului și timpului, din capul locului desprins de viața curentă a autorului.
A treia confuzie este cu scopul. Se consideră că așa cum persoanele au scopuri, în toate câte sunt se urmărește un scop, iar acesta este sensul.
Este, însă, din primul moment discutabil dacă scopul este dincolo de activitățile umane – dacă nu cumva acolo sunt doar evoluții ce se lasă interpretate până la un punct ca scop. Dar chiar și în cazul oamenilor, sensul este altceva decât scopul. Am ca scop să-mi cumpăr mașină, dar sensul cumpărării este altul – eventual să-mi faciliteze deplasarea la serviciu. Orice acțiune intențională are scop, dar sensul ei este altul. Cristofor Columb a avut ca scop să ajungă în Indii mergând spre Vest, dar sensul expediției sale a fost lărgirea orizontului geografic.
A patra confuzie este cu funcția într-un ansamblu. Desigur că este foarte importantă cunoașterea funcțiilor. Când s-a stabilit funcția oxitocinului în generarea satisfacției a fost un mare succes. În organizații este importantă delimitarea funcțiilor și ocuparea lor optimă.
Nu putem spune însă să funcția epuizează sensul, din mai multe motive. Ipoteza unui scenariu general nu a putut fi confirmată. Sensul nu este a servi pe cineva: oamenii se servesc unii pe alții, dar sensul este altceva – de pildă solidaritatea. Eroul nu se gândește niciodată doar la sacrificiu, ci la ceva ce aduce sacrificiul. Peste toate, sensul este imprimat de oameni – uneori individual, alteori împreună.
A cincea confuzie este cu supraviețuirea. Mai ales în perioade de crize grave, în care însăși existența este amenințată, se asimilează sensul cu supraviețuirea.
Dar această asimilare nu rezistă, căci sensul este mult mai larg decât supraviețuirea. Aceasta este, de pildă, inculcată în tendința organismului de a se păstra viu, dar sensul are de a face cu ceva deasupra simplei supraviețuiri.
Problema sensului se pune altfel decât existența, originea, scopul, funcția, supraviețuirea. Căci sensul este, se poate spune, în raport cu cele ce există, dar se lasă reperat ca ca „latură”, ca ceva lăuntric, oricum ca ceva inerent reproducerii culturale și umane a vieții și, în general, a intervenției umane în lume. De aceea, el și rămâne condiție tacită și inevitabilă a acțiunilor și cunoștințelor, precum și caracteristică a istoriei din care oamenii extrag învățături.

 

 

(Fragment din volumul Andrei Marga, Sensul și domeniile lui, în elaborare)