Cartea Making It Explicit. Reasoning, Representing, and Discursive Commitment (Harvard University Press, 1994) a fost salutată de la apariție ca eveniment ce deschide o nouă epocă a gândirii. Jürgen Habermas a spus că “Expressive Vernunft este un punct de cotitură în filosofia teoretică precum a fost la începutul anilor șaptezeci O teorie a dreptății, a lui John Rawls, în filosofia practică”. Alții au avut cuvinte și mai elogiative. Îmi amintesc, între altele, că Richard Rorty mi-a dăruit, într-o vizită acasă, la Cluj-Napoca, cărțile lui Robert B. Brandom și mi-a spus că noul urcat pe prima scenă a filosofiei mondiale relansează impetuos filosofia clasică germană în termenii de astăzi. Atât de sus îl plasa!
Era clar la prima lectură din scrierile sale că un autor cultivat, de neobișnuită erudiție și forță teoretică, lărgea hotărât orizontul reasumându-și proiectul dintotdeauna al filosofiei, de a arăta cum se ajunge la cunoaștere. Nimeni nu a reunit atât de multe cunoștințe de istoria filosofiei moderne, de științe, de logică și de semiotică pentru a le pune în slujba filosofării. Până acum nimeni nu a organizat aceste cunoștințe cu o ipoteză mai solidă și mai bună conducătoare spre un sistem filosofic.
Întinsa carte (aproape o mie de pagini!) a lui Robert B. Brandom este “o cercetare a esenței limbii: a practicilor sociale ce ne disting ca ființă rațională, chiar logică, echipată cu concepte – ca și cunoscători și ființe care acționează” pentru a ne da seama de ceea ce facem atunci când folosim limba, de care, de fapt, depinde cam totul în cazul oamenilor. Nu este vorba de a stabili normativ, la modul simplu, cum este de vorbit. Dar este vorba ”de a arăta ce fel de înțelegere și de forță a explicației se câștigă din felul și modul în care vorbim” (p. 12, cităm din ediția Robert B. Brandom, Expressive Vernunft, Begründung, Repräsentation und diskursive Festlegung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2000). Funcționarea limbii este aici tema nemijlocită a cercetării. Cheia folosită este “înțelegerea semanticii mânuind pragmatica (adică înțelegerea conținutului expresiilor cu ajutorul practicilor folosirii lor” (p. 297), plecând, așadar, de la aceasta.
Găsesc în scrierile lui Robert B. Brandom trei puncte de plecare ce îi comandă orientarea de bază și, desigur, construcția filosofică. Ele merită evocate pentru a facilita înțelegerea acesteia.
Primul punct de plecare este programul filosofic pus în lucru. Amintind insistent ascendența în Kant și Hegel, Robert B. Brandom înțelege filosofia ca “o disciplină al cărei interes distinctiv este un anumit fel de conștiință de sine: conștiință de noi înșine în calitate de creaturi efectiv discursive (adică folositoare de concept). Sarcina ei este înțelegerea condițiilor, naturii și consecințelor normelor conceptuale și activităților– începând cu practicile sociale ale dării și pretinderii de temeiuri pe care ele le fac posibile și care le fac pe ele posibile. În calitate de folositori de concept, noi suntem ființe care pot face explicit cum sunt lucrurile și ce facem noi – chiar dacă totdeauna doar pe fundalul circumstanțelor, condițiilor, îndemânărilor și practicilor implicite. Printre faptele asupra cărora noi putem aduce capacitățile noastre de explicitare sunt de reținut acele capacități efective de folosire a conceptelor care creează posibilitatea să facem orice explicit. Făcând aceasta, eu spun că filosofăm” (Robert B. Brandom, Reason in Philosophy. Animating Ideas, The Belknap Press of Harvard University Press, 2009, p. 127). Filosofia nu pretinde să stea în fața științelor și nu are, deci, rol fundațional; ea nu este nici judecător al rezultatelor acestora. Filosofia nu pretinde vreun “privilegiu metodologic”. Filosofia se ocupă de norme, de normativitate. “Spus în alte cuvinte, este treaba filosofilor să imagineze căi de a spori conștiința de sine semantică și discursivă” (p. 128). Acesta este rolul lor.
Dacă este adevărat, cum spunea Stanley Cavell, că la Kant s-a de-psihologizat epistemologia, la Frege s-a de-psihologizat logica, iar la Wittgenstein s-a de-psihologizat psihologia, atunci a sosit timpul să-l “de-sociologizăm pe Hegel”. Aceasta înseamnă să ne ocupăm, ca filosofi, de ceva distinct, propriu, adică să identificăm cum sunt posibile practicile folosirii de concepte, ce fel de fapte sunt aserțiuni și cum se raportează la cunoaștere credințele și spusele.
Al doilea punct de plecare este extras din Kant, pe care Robert B. Brandom îl și numește “the great, gray mother of us all”. Autorul cărții Making it explicit își asumă ideea kantiană după care ceea ce distinge judecățile și acțiunile noastre ca oameni de răspunsurile creaturilor naturale este nu altceva decât că prin ele noi manifestăm „responsabilitate”. „Ele exprimă angajamente (commitments) ale noastre: angajamente că noi dăm seama, în sensul că îndreptățirea (entitlement) noastră la ele este totdeauna potențial în discuție; angajamente care sunt raționale în sensul că, indicând îndreptățiri corespunzătoare, sunt o chestiune de oferire de rațiuni” (Robert B. Brandom, Articulating Reasons. An Introduction to Inferentialism, Harvard University Press, 2000, p. 80). Judecățile sunt cele mai mici unități ale gândirii prin care noi manifestăm răspundere.
Al treilea punct de plecare este creat de Robert B. Brandom observând un raport necesar. Suntem ființe care folosim pronumele personal „noi (we)” – ceea ce înseamnă că îl simțim, îl considerăm, îl tratăm pe altul ca unul dintre ai noștri. „Cu această setare (Einstellung) practică suntem legați de un punct de vedere discursiv normativ: se atribuie specificații (Festlegungen) și îndreptățiri (Berechtigungen), iar acela căruia îi atribuim îi concedem recunoașterea practică a acestui status deontic, încât el recunoaște și atribuie aceasta în mod corespunzător. Capacitatea caracteristică nouă de înțelegere este un status ce se dobândește în cadrul unei structuri a recunoașterii reciproce: altul este de luat în răspundere și însuți ești de luat în răspundere, iar autoritatea se recunoaște și se exercită. Caracterul specific discursiv al acestei structuri sociale normative – conform căreia statusul instituit prin activitatea noastră de dirijare de cont (Kontoführungstätigkeit) poate fi interpretat astfel că semnificanța (Signifikanz) sa este determinată prin conținuturi propoziționale – constă în distribuția inferențială a acestor practici ale recunoașterii. Noi suntem aceia care dăm și pretindem temeiuri pentru ceea ce spunem și facem” (Robert B. Brandom, Expressive Vernunft, Begründung, Repräsentation und diskursive Festlegung, p. 399-400). Folosirea pronumelui personal „noi” angajează astfel prin ea însăși o întreagă viziune – una distinctă – asupra vieții împreună cu ceilalți și, în cele din urmă, asupra realității.
În cunoaștere, cum știm, ajungem la “susțineri (Behauptungen)”, iar unele dintre acestea capătă “autoritate” mai mare decât altele. Una dintre ideile noi și cruciale ale cărții Expressive Vernunft este aceea că “autoritatea (authority), de care depinde rolul susținerilor în cadrul înțelegerii, se înțelege doar pe fundalul unei responsabilități (responsibility) legată de ea, care justifică îndreptățirea (entitlement) la angajamente (commitments) pe care le exprimă asemenea acte de vorbire” (p. 12-13). Ajungem, altfel spus, la susțineri, iar acestea capătă autoritate, în funcție de ceea ce fac vorbitorul și interlocutorul pe alte planuri – în mod exact pe planul relațiilor dintre ei în experiența vieții în lumea dată. Robert B. Brandom își asumă că “practicile linguale” preced stabilirea conținuturilor semantice ale exprimărilor, preced conceptele și capacitatea de a transmite diferite conținuturi și trebuie explorate sistematic dacă este să înțelegem cunoașterea la care ajungem ca oameni.
Dacă socotim susținerile dintr-o comunitate ca “vocabular”, cum a propus Richard Rorty atunci când a conceput filosofia drept “convorbire”, atunci se poate spune că ceea ce urmărește Robert B. Brandom este circumscrierea unui “vocabular normativ”. Nu este un vocabular care impune expresii cuiva, dar este un vocabular care conține inclusiv regulile folosirii expresiilor. Iar pragmatica ce îl profilează este, într-un înțeles anume, o “pragmatică normativă”. Este o disciplină normativă în înțelesul că cercetează ceea ce este implicit, presupus de orice exprimare linguală.
Trăgând consecințele unei dezvoltări a cercetării cunoașterii, de la Kant spre zilele noastre, autorul Rațiunii expresive spune că “practicile care mijlocesc conținutul propozițional, sau de alt fel, conțin implicit norme ce stabilesc cum se folosesc corect expresiile, sub care împrejurări este adecvat (appropriate) să se promoveze diferite acte de vorbire și care sunt urmările adecvate ale unor asemenea acte” (p. 15). Robert B. Brandom întregește linia a trei filosofi de mărime universală din care se revendică – Kant, Frege, Wittgenstein – cu o pragmatică elaborată riguros, ce îi permite, cred eu, să capteze ca nimeni altul și să reconstruiască în termeni proprii ceea ce puțini au izbutit – reciprocitatea comportamentelor, care era asumată în miezul cărții de cotitură a filosofiei ce rămâne Fenomenologia spiritului a lui Hegel, ca substrat normativ al culturii.
“Vocabularul normativ” al lui Robert B. Brandom nu depinde de vreun “vocabular naturalist” sau, în general, de unul non-normativ și nu se lasă derivat din vreunul. Normele de care este vorba au un “conținut deontic”, care stă, la rândul lui, pe suportul unor “practici sociale” (p. 15). Normele cuprinse tacit sau explicit în acțiunile și interacțiunile oamenilor organizează limba, iar aceasta condiționează cunoașterea și celelalte întreprinderi umane.
Normele nu pot fi înțelese fără a ne asuma diferența dintre societate și natură. Bunăoară, în natură nu avem de a face cu “angajamente” și “îndreptățiri”, care sunt de fapt “produsele activității umane” (p. 16). În societate ele se formează cu timpul pe fundalul unei “cunoașteri (know-how)” ce face posibil un “cont al punctelor (deontic score)” ce acumulează roade distilate ale experienței. “Normele care conduc folosirea expresiilor linguale sunt conținute implicit în practicile întocmirii unui cont” (p. 16). Așa cum în jocul de baschet, cum a sugerat David Lewis (Scorekeeping in a Language Game, 1983), sunt reguli de punctare pe tabela de marcaj și reguli de joc, ce consemnează în fiecare moment starea marcării și asigură corectitudinea jocului, tot astfel actele de vorbire sunt supuse unor reguli de joc și adună puncte într-un “cont” specific (p. 273). Aceste “conturi” sunt precipitate ale practicilor interacțiunilor linguale în forma actelor de vorbire și conduc asemenea practici, mai departe.
Într-un asemenea “cont” se adună și puncte ce țin de fapt de “statusul deontic”, încât putem vorbi justificat de “scorul deontic” al actelor de vorbire. “Conturile deontice constau în constelații de specificații (Festlegungen) și îndreptățiri (Berechtigungen) din partea diferiților parteneri de convorbire …A vorbi și a gândi sunt dirijori de conturi (Kontoführern) în acest gen de joc” (p. 274). Așa cum în jocul de baschet cinematica conduce acumularea de puncte, tot astfel cinematica actelor de vorbire orientează “funcția de adunare a punctelor deontice”.
Când vorbim de comunicare intră în discuție, desigur, nu doar propoziții, ci și ceea ce derivă din ele. Nu numai propoziții cognitive, ci și propoziții intenționale. Toate felurile de propoziții sunt accesibile unei abordări care le contextualizeză sub aspect pragmatic (p. 294). Robert B. Brandom vorbește de “caracterul social-perspectivist al conținuturilor setărilor discursive” (p. 295) și-și asumă optica unei abordări interacționiste a acestora. “Semnificația” expresiilor o găsim la nivelul “folosirii” fiecăreia, dar folosirea se stabilește luând în seamă “împrejurările” și “urmările” acelei expresii în interacțiuni ce se lasă redate din punct de vedere pragmatic.
După Robert B. Brandom, “corectitudinile materiale ale inferenței sunt de înțeles ca norme ce sunt conținute implicit în practici sociale ce se califică drept discursive în măsura în care ele măsoară unele performanțe ca semnificanță a exprimărilor asertorice. …Astfel, conceptul de bază semantic al corectitudinilor materiale ale inferenței este explicat în cadrele pragmaticii – în analiza praxisului lingual” (p. 863). “Semnificația” este luată ca “folosire”, doar că folosirea este explorată sub aspectul regulilor ei implicite spre a le explicita până la nivelul “inferențelor materiale” pe care oamenii le fac.
Pe de altă parte, tocmai practicile sociale conferă “status deontic” unor expresii (p. 864). Ca oameni stabilim “fapte (Tatsachen)”, dar o facem prin “specificarea de corectitudini ale susținerii, judecării și derivării, general vorbind prin rolul acestora în jocul dării și pretinderii de temeiuri” (p. 865). În acest fel, ceea ce este fapt în fața noastră se explică inevitabil normativ.
Schema pe care o propune Robert B. Brandom este următoarea: ajungem la “fapte” printr-o anumită practică a stabilirii de fapte, care include “setările (Einstellungen)” practice de a considera o performanță ca stabilire de fapte și voința de a stabili fapte printr-o asemenea performanță (p. 865). Întemeierea, pe care o studiază logica în accepțiunea consacrată, intervine pentru a asigura specificarea conceptelor, a conținuturilor propoziționale și participă la alcătuirea semnificației expresiilor.
Normele sunt “creația noastră” ca oameni care trăim împreună (ca “noi, we”), în înțelesul că “statusul deontic discursiv se instituie prin acele practici care conduc dirijorii de conturi (Kontoführern) cu atitudini deontice” (p. 867). Ele nu sunt nicidecum efectul unei ordini cauzale. Caracterul lor normativ este ireductibil.
O idee caracteristică lui Robert B. Brandom este că „statusul deontic” se formează conform vederilor oamenilor în forma condițională: vreau p deci am de făcut q. El delimitează cu grijă „condiționalii” de simple descrieri și-i socotește veritabilii dirijori ai articulării cunoașterii. „Conceptele descriptive aduc în relief proprietățile empirice. Încorporarea acelor concepte în condiționali aduce în relief conținutul acelor concepte” (Robert B. Brandom, Reason in Philosophy. Animating Ideas, p. 212). Ceea ce se codifică pe baza condiționalilor sunt „corectitudinile dirijării contului (Richtigkeiten der Kontoführung)” (p. 869), care rămân deschise învățării, fiind failibile.
„Dirijorii de conturi (Kontoführern)” sunt institutori de norme. La nivelul lor se operează recunoașteri sau nerecunoașteri de statusuri deontice pentru „specificații (Feststellungen)” și „îndreptățiri (Berechtigungen)” (Robert B. Brandom, Expressive Vernunft, Begründung, Repräsentation und diskursive Festlegung, p. 870). Practicile sociale sunt practici linguale în care partenerii întrețin, fiecare, „dirijori de conturi (Kontofuhrerns)” în mediul cooperării, discursivității, argumentării. “Proprietatea definitorie a praxisului discursiv este generarea și aplicarea de conținuturi propoziționale specifice” (p. 17). Numai că aceste practici nu se epuizează odată cu conținuturile propoziționale, care iau forma propozițiilor, cum a crezut cultura clasică.
Cum sunt posibile propozițiile? Nu dă rezultate considerarea propozițiilor ca „reprezentări” și cu atât mai puțin socotirea lor ca „desemnări”. Dă rezultate doar o privire a conținuturilor propoziționale prin prisma „distribuirii inferențiale (inferenziellen Gliederung) a praxisului social al dării și pretinderii de temeiuri” (p. 138).
Teza decisivă a lui Robert B. Brandom este aceea că semantica trebuie să dea răspuns la chestiuni pe care le abordează pragmatica. Clasificările conceptuale își au rădăcina în ceea ce organismele numite oameni fac. „Conceptele sunt în esență distribuite (gegliedert) inferențial. A le înțelege în praxis înseamnă a însuși corectitudinea inferenței și incompatibilității de care sunt legate. O clasificare merită să fie numită conceptuală pe baza rolului ei inferențial” (p. 152). Iar „conceptul inferențial al conținutului semantic este esențialmente holistic” (p. 153). Aceasta înseamnă: conceptul are o semnificație ce rezultă din ansamblul folosirilor lui. Pe de altă parte, „nu este posibil să ai un concept singur” (p. 153).
Nu este în joc în toate aceste considerații un aspect formal sau convențional. Este în joc o dimensiune efectiv „materială” a cunoașterii, cum Hegel însuși a observat. „Conținutul conceptelor se identifică și individualizează prin rolul lor funcțional în rețelele desfășurate istoric ale mijlocirilor și negațiilor determinate, adică prin relațiile lor materiale de inferență și incompatibilitate” (p. 156). Altfel spus, un concept antrenează în discuție o întreagă constelație de concepte.
Din această perspectivă evident îmbogățită, Robert B. Brandom a adus o obiecție semnificativă la adresa actualelor științe cognitive, care și ele încep cu clasificarea conceptelor, tocmai în dreptul înțelegerii acestora. Teza lui aici este aceea după care folosirea conceptului este „instrinsec stratificată”, căci dispune de o „complexitate sintactică”, pe care cognitivismul o „ignoră”. „Actul cognitiv paradigmatic este înțeles drept clasificare: luând, așadar, ceva particular ca fiind de un fel general. Conceptele sunt astfel identificate cu acele specii generale” (p. 200). Mai precis, trei distincții exacte nu se fac în cognitivism: „distincția dintre concepte care sunt doar nume (label) și concepte care descriu”; „distincția intre conținutul conceptului și forța aplicării lui; distincția dintre concepte ce pot fi exprimate prin predicate simple și concepte ce pot fi exprimate numai prin predicate complexe” (Robert B. Brandom, Reason in Philosophy. Animating Ideas, p. 199). Robert B. Brandom operează evident cu o clasificare și, înainte de toate, o înțelegere a conceptelor care bat în profunzime, mult dincolo de clasificări și înțelegeri devenite între timp vetuste.
Plecând de la sesizarea „multistratificării folosirii conceptelor” și a naturii lor inferențiale, Robert B. Brandom stabilește o nouă perspectivă asupra „rațiunii (Vernunft)”. “Ideea este acum aceea că dezvoltarea unui schimb lingual sau convorbiri se poate reprezenta în așa fel că ea este supusă la norme implicite care pot fi făcute explicite (de către teoretician) ca funcții ale stării punctelor” (Robert B. Brandom, Expressive Vernunft, Begründung, Repräsentation und diskursive Festlegung, p. 273). Conceptele au o semnificație dată de rolul lor inferențial, iar inferențele nu au doar o validitate formală, ci și o adecvare, o corectitudine (Richtigkeit) mai profundă, „materială”, ce ține de datele efective ale vieții.
Cum Wilfrid Sellars a arătat, nu ajungem la a prelua această semnificație pe vreo cale inductivă. Cel mai mult ne apropie de scop aplicarea metodei lui Socrate. Prin întrebări, răspunsuri și noi întrebări, încât șirul acestora și al răspunsurilor continuă, metoda pusă la punct de filosoful grec permite aducerea practicilor noastre sub control rațional deoarece le explicitează atât de mult, încât le confruntă cu obiecții și alternative și le poate prezenta drept concluzii ale inferențelor. Wilfrid Sellars fost cel care a remarcat că avem de a face aici cu „o formă a rațiunii”, înțeleasă drept „cadru al cercetării”. În fapt este o „formă de raționalitate” ce se organizează în jurul expresiei: „a face explicit ceea ce conține o expresie, adică se gândește sau se spune ceea ce implicit se face cu ea” (p. 174). „Rațiunea expresivă” nu se reduce la a face inferențe: ea explicitează ceea ce se face în planul pragmaticii comunicării când se fac inferențe și ia inferențele împreună cu condițiile, inclusiv de natură pragmatică, ale posibilității lor.
Se poate lămuri despre ce rațiune este vorba și din alt unghi de vedere. În Articulating Reasons. An Introduction to Inferentialism (Harvard University Press, 2000) Robert B. Brandom spune că putem face inteligibilă obiectivitatea unei propoziții din momentul în care o concepem ca structură a „angajamentelor (commitments) și îndreptățirilor (entitlement) care articulează folosirea propozițiilor: a normelor, în sens larg, ce guvernează practica asertărilor, jocul dării și pretinderii de rațiuni. …Tot ceea ce este cerut este ca angajamentele și îndreptățirile pe care le asociază cu pretenții empirice curente, precum «ceasul este roșu», să genereze incompatibilități care diferă corespunzător de cele asociate cu orice pretenție cu privire la cine este angajat față de cine, îndreptățit la sau în poziție de a aserta orice” (p. 203). Obiectivitatea este astfel un caz particular al raționalității.
În Reason in Philosophy. Animating Ideas Robert B. Brandom pune conceptul propriu al „rațiunii” pe temelia asigurată de Kant, care a privit rațiunea drept „integrare” a diverselor angajamente individuale, și de Hegel, care a căutat rațiunea în istorie, mai exact în „amintirea (recollection)” acesteia. În concepția sa, „noua noțiune a rațiunii, extinsă pentru a include atât integrarea cât și amintirea, este piesa centrală a unei prezentări a ceea ce practicienii discursivi trebuie să facă pentru a garanta autoritatea asupra corectitudinii a ceea ce ei spun și gândesc (în înțelesul unei corespondențe «corecte» cu o dimensiune normativă distinctă a evaluării pe care ei o instituie tocmai prin asemenea atitudini practice) cu privire la o realitate pe care ei o iau în seamă făcându-se ei înșiși responsabili față de ea, așadar în acest sens normativ al vorbirii și gândirii despre ea” (p. 17). Rațiunea este acea capacitate de a cuprinde ansamblul întreprinderii care sunt vorbirea și acțiunea ca unul structurat implicit de reguli pragmatice.
Robert B. Brandom respinge pe față concepția după care raționalitatea este doar logică sau instrumentală. Și într-un caz și în celălalt – raționalitatea suprapusă cu logicitatea și raționalitatea suprapusă cu ceea ce servește un scop – se presupune „o corectitudine (Richtigkeit) asertorial-inferențială ce ține de practiciile sociale linguale” (Robert B. Brandom, Expressive Vernunft, Begründung, Repräsentation und diskursive Festlegung, p. 341). O capacitate prealabilă de a deriva și întemeia este presupusă de orice derivare logică și întemeiere.
De aceea, este nevoie ca „acțiunea rațională” să fie înțeleasă în termenii praxisului social, nu invers!
Așa stând lucrurile, s-ar putea modela praxisul social al discursivității lingvistice ca „dare și solicitare de temeiuri”. Robert B. Brandom face această modelare luând în seamă nu numai „semnificații linguale”, ci și „conținuturi intenționale”, nu numai „susțineri”, ci și „convingeri”. Toate se lămuresc luând în seamă rolul pe care îl joacă în „contextele întemeierii” ceva ce precede logica – presupozițiile acesteia în ”praxisul social”.
Robert B. Brandom spune că „strategia de explicare, al cărei concept fundamental este inferența, stă în contradicție cu acea explicare dominantă de pe timpul iluminismului, care construiește pe conceptul de reprezentare” (p. 19). Nu este o strategie complet nouă – Gottlob Frege, Wilfrid Sellars, Michael Dummet au lucrat la ea. Acum este de înaintat spre a face în mod complet trecerea de la “representationalism” la “inferențialism” (p. 19). Problema mare pentru inferențialism este “să reconstruiască relații referențiale în concepte ale relațiilor inferențiale” (p. 20). Deplasarea ce are loc este aceea a trecerii de la a verifica într-un discurs semantica pusă în joc la a dezvălui inferența ce-i stă la bază (p. 479). Conținutul semantic este stabilit luând în seamă corectitudinea inferențelor.
Nu se rămâne însă aici. “Semantica inferențială” se prelungește cu o “semantică referențială” (p. 512) care aduce în joc o “logică a multiplelor valori”, în care “validitatea” este pusă în legătură și derivată din “designabilitate”. Aici “inferența materială” și “logica multivalentă” intră în rol, iar odată cu ele își fac loc “adevărul”, “referința” (p. 678), “interpretarea” (p. 706) în cadrul unei “perspective” care este de natură “socială”. Acesta este reperată de Robert B. Brandom plecând de la distincția dintre “de dicto” și “de re” printre propozițiile modale (p. 822).
Teza lui Robert B. Brandom aici este că “a exprima ceva înseamnă a-l face explicit (make it explicit)”. Exprimarea leagă implicitul ce constă în ceea ce fac participanții la praxisul lingual cu explicitul când spun despre ce este vorba. Pragmatica comunicării este o teorie a exprimării ce explicitează structura practicilor linguale în virtutea cărora acestea devin practici comunicative.
Pentru vocabularul logic este hotărâtor faptul că are un “rol expresiv”. Termenul “expresiv” joacă la Robert B. Brandom un rol cheie. “Susținerea este aici că vocabularul logic se distinge prin funcția sa de a exprima înăuntrul unei limbi, în mod explicit, indiciile folosirii acestei limbi, care transferă conținuturi conceptuale asupra stărilor, atitudinilor, acțiunilor și expresiilor, ale căror semnificații (significances) sunt supuse practicilor linguale” (p. 23). “Expresiv” este înțeles aici ca exprimare – ca explicitare a indiciilor de folosire a limbii. Cea mai bună ilustrare a rolului expresiv al limbajului se face recurgând la condiționale (p. 23-24). Condiționalii sunt mijlocul cel mai bun al explicitării.
Robert B. Brandom a procedat la reinterpretarea logicii. Aceasta nu servește doar la “a dovedi (beweisen)”, cum a crezut o lungă tradiție, ci la ceva mai mult – să expliciteze implicitele indicii ale praxisului lingual care dau conținut susținerilor. “Logica este purtătorul conștiinței de sine semantice” (p. 24). Ea este, de aceea, și veritabila poartă de intrare în filosofia adecvată experiențelor oamenilor de azi.
De această schimbare în conceperea logicii ține o schimbare mai vastă, a conceperii ființei umane. El l-a elogiat pe Richard Rorty pentru că „și-a asumat sarcina de a articula și a ne învăța cum să utilizăm idiomul vocabularelor, de a explora utilitatea lui pentru a ne organiza gândirea asupra activității noastre cognitive și practice, în calitate de cunoscători și de ființe care acționează” (Robert B. Brandom, Rorty and his critics, Blackwell, Malden Mass., 2001, p. 157). El nu ezita, însă, să pună în discuție reacția lui Richard Rorty la metafizică și modalitatea de aducere a acesteia alături de genurile literare. Dar el este de acord cu înaintașul său că „a fi pragmatist în privința normelor înseamnă a insista că orice pretenție de autoritate sau de privilegiu este întemeiată în practici concrete ale articulării și recunoașterii autorității sau privilegiului respectiv – că nici un statut normativ nu este conferit de lucruri, nici chiar de universul luat ca întreg, în afara absorbției și rolului în anumite vocabulare determinate” (p. 180). Robert B. Brandom duce mai departe acest mesaj de dez-autorizare și de des-privilegiere ce țin de o democrație ce se ia în serios.
Proiectul lui Robert B. Brandom este neobișnuit de amplu. „Scopul este a ne înțelege pe noi înșine ca cei care judecă și cei care acționează, ca folositori de concepte, care sunt dotați cu capacitatea întemeierii teoretice, ca și practice” (Robert B. Brandom, Expressive Vernunft, Begründung, Repräsentation und diskursive Festlegung, p. 40). Realizarea este pe măsura proiectului, tot impunătoare. Robert B. Brandom articulează tabloul cel mai amănunțit și mai elaborat al cunoașterii din filosofia ultimelor decenii. El își asumă metoda socratică de a face oamenii lucizi interogând ceea ce ei fac atunci când vorbesc și acționează. Aceasta pare să fie ținta lui principală: să facă oamenii lucizi, să sporească cunoașterea și conștiința de sine.
Ținta ține de convingerea ce încheie de fapt impresionantul opus Making it explicit. „Noi suntem ființe capabile de înțelegere: raționale, expresive – ceea ce înseamnă discursive. Dar noi suntem mai mult decât aceasta. Noi suntem și ființe logice, care ne exprimăm pe noi înșine. Noi nu numai că facem explicit, noi ne facem expliciți pe noi înșine ca cei care fac explicit” (p. 901). În alte cuvinte, prima noastră datorie este să cunoaștem până la capăt despre ce este vorba în ceea ce se petrece cât suntem „noi (we)”. Acesta este doar începutul. Dar este acest început!

(Din volumul, Andrei Marga, Filosofi și teologi actuali, în curs de publicare)