Doamnelor și Domnilor,

 
Relațiile armeano-turce sunt vechi și complexe. Știm că acestea au fost umbrite de tragicele evenimente de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. După prăbușirea Uniunii Sovietice, Turcia a recunoscut independența Republicii Armenia, însă nu a stabilit relații diplomatice cu aceasta. Au existat mai multe încercări de a normaliza relațiile dintre cele două țări și de a deschide granițele dintre Turcia și Armenia închise în 1993. În octombrie 2009, prin medierea Elveției, au fost semnate, în cele din urmă, așa-numitele protocoale de normalizare ,,de la Zurich“. Acest mic discurs îl voi dedica analizei unuia dintre principalele motive ale eșecul acelei normalizări.
Părea că protocoalele „de la Zurich“ fixau un real raport de forțe dintre statul turc și cel armean și respectau în mod oficial normele general acceptate ale relaților internaționale. În fapt, s-a dovedit că specificul relațiilor armeano-turce nu a permis aplicarea directă a unor asemenea norme.
Problema este că a fost complet ignorată componenta psihologică a unei construcții diplomatice sofisticate. Între timp relațiile armeano-turce au căpătat un strat psihologic masiv datorat evenimentelor din 1915. Ca urmare, în momentul semnării protocoalelor, ministrul turc de externe și-a anunțat intenția de a condiționa ratificarea protocoalelor de restituire de către armeni a unor teritorii în jurul Karabakhului. Drept răspuns, partea armeană a emis în formă scrisă următoarea rezervă: Erevanul refuza recunoașterea juridică a frontierei armeano-turce. Astfel, încercarea de reconciliere s-a spulberat ca un castel din cărți de joc.
Putem dezbate mult dacă evenimentele din 1915 pot fi calificate drept genocid sau nu, însă consecințele evenimentelor din 1915 și din anii următori, din păcate, sunt prea adânci. Dorim să subliniem că nu este vorba despre istorie, ci despre prezent. Indiferent de ce parte a liniei imaginare s-au aflat oamenii afectați de acele evenimente, urmașii lor se vor număra, mai devreme sau mai târziu, printre victimele acestui greu dezastru psihologic.
Se consideră că eșecul acordurilor „de la Zurich“ este asociat cu intervenția Azerbaidjanului în procesul armeano-turc. Motivul este de fapt mai profund și constă în încercarea destul de superficială de a scoate factorul traumelor psihologice „în afara parantezelor“ ecuațiilor politice complexe. Datorită spectrului larg al traumelor mentale din 1915, și al adâncimii lor, această abordare atât de naivă nu are absolut nici o perspectivă în viitorul apropiat. Doar o evidență la scară largă a factorului psihologic poate fi cheia spre soluționarea procesului de normalizare a relațiilor dintre cele două țări, dacă, bineînțeles, există voință politică în acest sens.
Să revenim acum la scurta descriere a respectivul complex mental. Se observă că dezastrele precum cel din 1915, au proprietăți speciale de a modifica percepția colectivă asupra spațiului și a timpului. Percepția modificată merge în valuri spre viitor. Manifestările de suferință în rândul generațiilor în viață ale armenilor și turcilor, variază, desigur, dar rămân la fel de grele pe ambele părți.
Deja a patra generație de armeni practic „oprește“ parcursul timpului la granița cu anul 1915. Sunt evidente semnele proiecției în masă a trecutului în prezent. Avem dovezi directe ale unui proces susținut de victimizare a conștiinței colective.
Pentru a renunța la imaginea de victimă, este necesară compensarea psihologică a traumei.
Părea că obținerea independenței în 1991 ar fi putut contribui parțial la atingerea acestui scop. Însă folosirea beneficiilor obținute prin independență, nu intrase încă în totalitate în practica autorităților. Acest fapt este perfect vizibil la suprafață pentru societate, motiv pentru care, independența nu este deocamdată o compensație. De remarcat este faptul că, dincolo de lipsa evidentă de experiență a funcționării statalității din perioada contemporană, printre motivele independenței insuficiente a autorităților, trebuie căutată și timiditatea condiționată de istorie. Oficialii de rang înalt ai Guvernului armean sunt, de asemenea, membri ai societății armene și sunt expuși întregului spectru al consecințelor psihologice ale evenimentelor din 1915.
Nici câștigarea războiul pentru eliberarea Nagorno-Karabakh-ului din 1992-1994, după cum vedeam, nu este suficientă în termeni de compensare. Motivul, în opinia noastră, este dual. În primul rând, societatea armeană este în așteptarea unei soluționări „finale și de durată“ a conflictului din Nagorno-Karabah și nu percepe victoria ca atare. Altfel spus, societatea s-a dezvățat să câștige și, practic, respinge postura învingătorului.
Al doilea aspect este legat de faptul că Nagorno-Karabakh-ul nu este perceput ca parte pierdută de Armenia în 1915. Anul 1915 a rupt, spulberat imaginea teritorială a Armeniei ca Patrie. Spațiul uriaș din Asia Mică – Anatolia, malurile mediteraneene și-a pierdut populația armeană indigenă. Pentru populația Republicii Armenia este o mare problemă să perceapă acest teritoriul ca Patrie, ca Armenia. Armenia în conștiința lor de masă – este teritoriul micii republici sovietice. Chiar și Karabakh-ul există în mintea lor separat de imaginea Armeniei. Și vice-versa – pentru armenii din Diaspora – Patria, în cel mai profund sens al său, este limitată la vilaietele armene din Imperiul Otoman și nu include Armenia de astăzi.
După cum putem observa, trauma evenimentelor din 1915 blochează încă în mare parte mecanismele compensatorii. Cu toate acestea, operațiunile militare la granița dintre Karabakh și Republica Azerbaidjan din aprilie 2016, au arătat că există semne clare de redresare. În ciuda pierderilor, s-a produs o fractură mentală crucială.
În aprilie 2016, atât combatanții din războiul din 1992-1994, cît și generația tinerilor armeni s-au prezentat într-o imagine departe de imaginea victimei. A fost mai mult decât o răzbunare, și într-un anumit sens, a fost mai mult decât operațiunea Nemesis. Așa ar putea arăta revendicarea unei națiuni-învingătoare. Dar trebuie să ne limităm la un optimism prudent, întrucât perioada de la începutul secolului trecut, încă persistă în formarea conștiinței publice.
Din păcate, există și alte aspecte ale distorsionării percepției spațiale. În Armenia de astăzi, foarte modestă ca suprafață, locuiesc armeni care provin din vastul teritoriu locuit de strămoșii lor. Această comunitate de oameni a fost înghesuită de zece și chiar douăzeci de ori într-un spațiu special, multi-dimensional. Ei însă au nevoie de spațiu. Și nu este vorba doar de kilometri pătrați, ci și de spațiu economic, cultural, dialectal, etno-comunicativ, mental, istoric, natural și climateric dezvoltat de-a lungul mileniilor.
Împreună cu „claustrofobia colectivă“, în Armenia există un alt fenomen nefericit – comunitatea mono-etnică. Societatea percepe acest fenomen ca fiind ceva normal și pozitiv. Justificarea ignorării pericolului ghetoizării etnice la scară națională, reprezintă un sentiment de siguranță fizică relativă pe această rămășiță de Patrie. În același timp, această rămășiță, în mod bizar, fie se identifică cu patria, în integritate, sau chiar așa cum am menționat mai sus, i se opune.
Diaspora armeană, apărută după tragedia din 1915 este, de asemenea, supusă impactului psihologic strict. Caracteristic pentru Diaspora, în general, acest impact este amplificat în mod repetat de dorința inerentă a armenilor de a se integra cat mai bine oriunde în lume, în același timp, nesupunându-se în sinea lor, asimilării. Se obișnuiește sublinierea doar a părții pozitive a acestui fenomen. Totuși, un astfel de mimetism comportamental nu trece fără urmări pentru psihicului poporului și duce la dualitate mentală, cu toate consecințele negative inerente.
Consecințele turcești, nu sunt mai puțin dramatice. Acestea, la fel ca în Armenia, sunt reale și aparțin nu istoriei. Timpul s-a închis într-un cerc și în Turcia. Acolo își amintesc cu ce spațiu și de ce genofond dispun. Iar celor care au uitat, în fiecare an, în aceeași zi de 24 a lunii Nisan, li se aduce în mod sistematic aminte, din întreaga lume. (Exact cu asta ne ocupam noi în acest moment). Zeci de milioane de turci moderni asculta anual acuzațiile grele, chiar dacă ei personal, desigur, nu pot fi implicați în punerea în aplicare a planului de exterminare totală, expulzare și asimilare a armenilor, grecilor și asirienilor de acum un secol.
Guvernul turc neagă Genocidul. Un număr semnificativ de cetățeni ai țării au fost obligați să se confrunte cu o alegere cruntă: fie în mod conștient să fie de acord cu propaganda în spiritul negării oficiale, sau să preia asupra lor întreaga greutate a stresului moral. Stresul este agravat de faptul că societatea armeană, din cauza amplorii pierderilor, nu este capabilă să delimiteze ceea ce este oficial de ceea ce este public, atunci când vorbește despre percepția acestei chestiuni în Turcia. Armenii echivalează adesea oamenii cu regimul, nu sunt luate în considerare nici măcar diferența dintre conceptul de țară și cel de stat, este puțin luată în considerare schimbarea generațiilor și structura socială a societății turce.
Poziția neschimbată de zeci de ani a oficialilor de la Ankara, permite armenilor să folosească un clișeu radical – „turcul rămâne turc“, în timp ce evaluarea evenimentelor 1896-1923 ani de o anumită parte a societății turce, în special de intelectualitatea din capitală, în ultimul timp a fost supusă unei transformări semnificative condiționate din interior. Spectrul de reacții este larg – de la înțelegerea istoriei și dezvoltarea unui complex de vinovăție până la fobie și agresiune.
Referitor la poziția cetățenilor turci, există date colectate în urma sondajelor de opinie. Dar acestea nu sunt credibile în totalitate. Prea dureros este pusă întrebarea. Ar fi fost mult mai corect să se bazeze pe fapte evidente. O parte a societății turce, în număr de 100 de mii de oameni, participă în Istanbul la demonstrațiile de solidaritate având sloganul „Suntem cu toții armeni“, cerând abrogarea articolului 301 din Codul penal turc, care pedepsește, în special, folosirea termenului de „genocid“ cu referire la evenimentele din anul 1915.
Mulți, cum ar fi primarul orașului Diyarbakir, care în ultimele decenii este epicentrul ciocnirilor turco-kurde, au simțit în mod clar lipsa elementului de stabilizare a spațiului anatolian de civilizație: „Armenii au luat cu ei din aceste locuri pacea și norocul.“ Intelectualitatea de la Istanbul face încercări de a evalua impactul fundamental al tabu-ului „armean“ asupra întregii structuri politice a țării. Astfel de încercări merită un răspuns mai diferențiat din partea armenilor.
La celălalt capăt al spectrului, atât în rândul locuitorilor, cât și al clasei politice din Turcia, sunt prezentate numeroase exemple urâte de reacție opusă. În general, împărțirea turcilor în ceea ce privește genocidul, urmărește aceeași linie de „da-nu“, ca în cazul referendumului constituțional inițiat de Recep Erdogan.
Probabilitatea eșuării ratificării protocoalelor, în opinia noastră, a fost extrem de mare, din cauza lipsei de pregătire a percepției publice atât în ambele țări – Turcia și Armenia, cât și în diaspora armeană. Procesul politic a mers semnificativ înaintea procesului de corectare a problemei percepției publice. Este necesara desfășurarea unei munci meticuloase pentru normalizarea stării psihologice a ambelor societăți.
În momentul confruntării globale a sistemelor, în epoca Războiului Rece, chestiunea evenimentelor din 1915 ar fi putut supraviețui ciclurilor arbitrare de exacerbare. Într-o epocă a transformărilor geopolitice tumultoase, rănile psihologice nevindecate pot duce la noi tragedii, de la care nici armeni și nici turcii nu pot fi scutiți prin apelurile către terțe părți. Prețul plătit este egal cu viața.
Este extrem de importantă activitatea comunității academice în identificarea punctelor dureroase, ale caracteristicilor exacte ale problemei și a modalităților de depășire a consecințelor evenimentelor din anii 1896-1923. Din cumulul eforturilor cercetătorilor din diferite părți ale lumii, ar trebui să fie creată o viziune comună și holistică a modurilor de restabilire morală a națiunii armene – ca națiune, care își are ultimul cuvânt de spus și dreptul său absolut.
Vă mulțumesc!