Rămânem în Germania și cu acest nou interviu, țara care găzduiește o diasporă românească extrem de bine ancorată în fenomenul cultural românesc actual. De aici provin primii abonați ai Revistei Tribuna din străinătate.
De data aceasta, răspunsurile întrebărilor mele au venit de pe malul Neckar-ului, mai exact de la Universitatea din Heidelberg.

 

„Trebuie să-i pregătim pe viitorii cercetători, istorici, politologi, juriști, filologi, pe viitorii diplomați pentru care România să nu fie o pată albă, pentru care România să conteze.”

Romanița Constantinescu
Germania

 

 

Așa cum am procedat de fiecare dată în cadrul acestor interviuri, vă invit și pe dumneavoastră, pentru început, să vă creionați o scurtă prezentare și să povestiți, pe scurt, care a fost contextul în care ați ales să plecați din România. 

 

 

Sunt filolog de formație, am studiat la Facultatea de Litere a Universității din București română și germană, am urmat cursuri aprofundate, cum se numea masteratul pe atunci, de teoria literaturii și literatură comparată, apoi am plecat cu o bursă a serviciului german de schimburi academice DAAD la Freiburg. Acum predau limba și literatura română la Universitatea din Heidelberg. Între Freiburg și Heidelberg sunt vreo 200 de km., dar pentru mine acesta a fost un drum lung, care a durat 15 ani și care m-a purtat întâi înapoi la București, apoi la Köln, la Viena și în cele din urmă m-a adus aici. La Heidelberg mă aflu de 12 ani. Orașul acesta, ridicat printre stânci roșii care nu se opresc decât în apele Neckarului, este locul unde am stat cel mai mult până acum, dacă lăsăm la o parte Bucureștiul. Universitarii duc aici o viață itinerantă, care este viața ideilor lor, acest lucru nu este un prilej de mirare.
Așadar, când am plecat prima oară din țară, am plecat la studii, în Germania, unde m-am înscris la doctorat. În vremea studenției mele de la București, cursurile de germană aproape că nu se mai puteau ține. Imediat după revoluție, proeminenți germaniști, printre care Hans Müller, șeful catedrei, Ilse Müller și alți profesori, au emigrat în Germania. Cei care mai rămăseseră voiau să profite la rândul lor de pe urma primelor burse și erau și ei mai mult plecați. Cursurile se țineau fie cu suplinitori, care ne predau din cărțile de pe vremea tinereții lor, tipărite în litere gotice sau cum le spuneam noi, studenții, râzând mânzește, „glagolița“ germană, fie nu se țineau deloc, noi primind doar bibliografia în baza căreia trebuia să ne pregătim singuri până la examene. Studentă la germanistică în primul an fiind, m-am înscris la Institutul Goethe, la cursuri cu plată, dându-mi seama că nu îmi exersez deloc limba cum trebuie și nu am să progresez. Cu atât mai recunoscătoare sunt celor câțiva profesori, puțini, care au rămas să se ocupe de noi și pe care i-am avut în anii mai mari: soții Mariana și Ioan Lăzărescu, George Guțu, Doina Sandu, Anca Rădulescu. Mi-am făcut lucrarea de licență la Litere, la literatură universală și comparată, deși subiectul, un autor german baroc, Hans Jakob Christoffel von Grimmelshausen, era mai potrivit pentru Limbi Străine, unde însă m-am temut că voi rămâne fără îndrumător. Ceea ce a stârnit oarece nemulțumiri, dându-mi-se a înțelege că lucrarea mea era „nefolositoare”, căci nu mai putea fi scoasă din arhivă pentru a fi dată vreunei loaze care să promoveze în baza ei, pentru că loaza ar fi trebuit totuși să știe ceva germană, și anume cea de secol XVII, a autorului despre care scrisesem și din care tot citam cu spor… Preferate erau lucrările mai accesibile… La masterat am avut norocul să-mi încredințeze profesorul Mircea Martin, care pe atunci era și directorul editurii Univers, o sarcină deloc ușoară, și anume aceea de a asigura lectoratul pentru prima traducere în limba română a romanului lui Robert Musil, Omul fără însușiri, traducere pe care i-o datorăm poetului Mircea Ivănescu. Am avut privilegiul de a lucra atunci cu Mircea Ivănescu, om-tezaur al limbii române, cu o gândire poetică și o precizie stilistică nemaivăzute, de la care avem și pe Joyce, și pe Faulkner, și pe Kafka în limba noastră, iar cum el era foarte atent la fiecare cuvânt, iar eu aveam o mulțime de întrebări, am trecut prin tot textul împreună, trei volume, de vreo nouă ori. După treaba asta am crezut că am și eu ceva în „bagaj” și că mă pot gândi să-mi continui studiile în străinătate, să-mi fac doctoratul în Robert Musil. Cel care mi-a recomandat să aplic pentru Freiburg a fost directorul de la acea vreme al Institutului Goethe de la București, dr. Manfried Wüst, clasicist de formație, om foarte cult, cu o minte deschisă, plimbat prin lume, care îmi ceruse să îl ajut să învețe limba română, dar prin latină, de preferință, care îl ajuta enorm, evident. El se putuse convinge că îndeplineam prima și cea mai dură condiție pentru a fi admisă la studii în Germania: cunoașterea limbii latine. Am învățat o vară întreagă numai la latină și după niște cozi infernale care durau cu zilele (și nopțile) pentru viză am ajuns la Freiburg.

 

 

În interviurile mele, caut mereu să pun în lumină persoane care au plecat din țară și au reușit o carieră împlinitoare în altă parte a lumii, persoane din zona culturii, sau cu preocupări culturale, dar, la fel de important, persoane care s-au format în România. Produse ale școlii românești, ca să spun așa, care au câștigat aprecierea străinilor și cu care noi, românii, ne putem mândri. Dumneavoastră, fiind parte a sistemului de învățământ astăzi în Germania, dar formată de școala românească, ce părere aveți: avem motive de mândrie, așa cum se spune deseori, este (sau a fost?!) școala noastră mai bună decât „a lor”?

 

 

Nu numai că ar fi ingrat din partea mea să nu recunosc că am învățat enorm în România de la profesorii mei, dar ar fi și ilogic: din nimic arareori poate să iasă ceva. Cred că sunt foarte importante „exercițiile de admirație“ din tinerețe pentru a rămâne pe drumul cel bun. Am avut-o ca profesoară de literatură în liceu, pe doamna Rodica Zane, care, spre neșansa ei și nemeritatul nostru noroc, nu putea accede în anii aceia la o catedră universitară, posturile fiind blocate. Mai târziu a devenit profesor, predând etnologie și antropologie culturală la Universitatea din București și la Universitatea din Pau. La Facultatea de Litere de la București am avut profesori însemnați și profesori dedicați. Am trăit și o vreme de răscruce: revoluția m-a prins în semestrul I, astfel că am scăpat repede de o parte dintre profesorii cei mai siniștri (Ion Dodu Bălan, printre ei, de altminteri amenințat de studenți cu „defenestrarea”), dar nu de toți: unii ne-au mai chinuit cu ideile lor protocroniste, cu trimiterile lor la Dionisie „Aeropagitul” sau doar ne-au scârbit cu volutele lor lipsite de jenă de la istoria P.C.R., pe care o predau înainte, la istoria monarhiei și a liberalismului. Pe toți ceilalți libertatea de exprimare îi transfigurase de-a dreptul, intelectual și uman. Dădeau acum totul, cu o nemaiîntâlnită generozitate. În plus, după ani și ani, intrau oameni noi în sistem. Erau ei și eram și noi fericiți, exuberanți de-a dreptul, capabili de enorme investiții. Le datorez mult asistenților la acea dată, astăzi profesori de prim rang, Rodica Zafiu și Liviu Papadima, care făceau cursuri experimentale cu noi, necuprinse în programă, peste ore. L-am avut asistent la un seminar de literatură interbelică pe Mircea Cărtărescu – păstrez încă notițele. Mergeam la cursurile din anii mai mari, la Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Paul Cornea, vârfurile facultății noastre, și la multe alte cursuri, la istorie, la filozofie, la arte, la Colegiul Noua Europă.
Sufeream însă mult de pe urma lipsei cărților. Biblioteca departamentului de germană ocupa spațiul unei sufragerii, iar ca să apuci să împrumuți o carte trebuia să intri în grațiile urâcioasei bibliotecare. Cărțile erau roase, vechi, cu pagini lipsă, atât la B.C.U., cât și la B.C.S., unde îmi petreceam cam tot timpul. A fost un șoc pentru mine să intru în 1993 pentru prima dată într-o bibliotecă occidentală. Și maniera de a trata sursele era acolo alta și a trebuit să învăț să fac cercetare. Îmi amintesc că atunci când mă pregăteam pentru olimpiadă în liceu, profesoara mea, Rodica Zane, curajoasă, îmi dădea să citesc și cărți ale unor istorici literari fugiți în străinătate, precum Lucian Raicu, avertizându-mă însă totodată să nu le amintesc numele, pus de regim la index. Tot astfel nu se putea cita din unii autori străini, fără să se iște suspiciuni. Prin urmare, bibliografiile erau adesea înșelătoare, trimiterile ascunse, circulația cărților din mână în mână și a ideilor – secretă. Adesea cărturarii români se dedau pur și simplu la jafuri din operele românilor interziși sau ale străinilor inaccesibili, iar noi le eram și recunoscători pe deasupra că în felul acesta popularizau totuși un material inaccesibil. Dar nu era nicidecum corect. S-a produs în anii 90 o schimbare de paradigmă în cercetarea românească și puține nume au rezistat prin probitatea, onestitatea și rigoarea de care au dat dovadă în condițiile dinainte, fără îndoială dramatice.
„Școala românească” în măsura în care ea există totuși, dincolo de „școlile“ particulare, din jurul profesorilor de seamă, pe care i-am amintit, nu era numai lipsită în bună parte de mijloace și de etos, ci și teribil de conservatoare. Majoritatea examenelor noastre presupunea să faci dovada parcurgerii unei bibliografii (în mare parte destul de învechite), ceea ce nici măcar nu era așa de simplu pe atunci, căci era greu să ajungi la cărți, cum am arătat. Lucrările de cercetare care se cereau studenților erau doar dizertația, la finalul studiilor și, mai târziu, lucrarea de masterat, iar ele arătau în cel mai bun caz ca niște compilații și aplicații din sursele recomandate. Iarăși spre norocul meu, am avut parte de altă „școală“ la revista „România literară“, unde profesorul Nicolae Manolescu m-a invitat, alături de alți colegi, să scriu cronică literară. M-au învățat să am curaj să gândesc, și să scriu, și să mă bat pentru ideile mele scriitorii, nu profesorii, în primul rând Adriana Bittel, pe atunci redactorul rubricii de carte străină. Și așa, cu foarte puțină pregătire pentru cercetare, dar cu varii cunoștințe, ceva exercițiu la scris și suficientă încredere în mine am ajuns la Freiburg. „Școala românească“ nu era mai bună decât școala „lor“, eu având chiar nespus de dureroasa revelație că noi, românii, nu mai suntem acolo unde ar fi trebuit să fim, decât prin prea puține excepții, pentru că o adevărată școală, dincolo de oamenii talentați și capabili de muncă și sacrificiu pe care îi poate da o cultură, o națiune, are nevoie de instituții și libertăți, de care România fusese decenii în șir lipsită. Totuși, și acesta era atunci singurul lucru important și întrucâtva reconfortant, puteam să reînnodăm firul rupt, nu fuseserăm cu totul aruncați de pe orbită.

 

 

Am citit într-o revistă de la noi o proză scurtă semnată de dumneavoastră, o mărturie, mai bine zis, despre evenimentele din decembrie 1989, o relatare a unor momente trăite pe stradă, sub gloanțe. Frageda tinerețe (am înțeles, din text, că erați studentă în primul an) este perioada în care îndrăzneala și curajul nu au nevoie de imbolduri. Ce speranțe, ce așteptări ați avut atunci de la libertatea care se ițea la orizont, câte s-au împlinit apoi și care vă sunt dezamăgirile acum (dacă sunt), privind retrospectiv?

 

 

Cum treceam atunci, în decembrie 1989, pe lângă fostul Comitet Central, unde e acum Ministerul Muncii, pe care mi-l închipuiam gol, părăsit – îl vedeam pentru prima oară cu ferestrele deschise spre stradă – m-a cuprins o bucurie mare, la gândul, naiv fără doar și poate, că nu mai e nimeni la putere. Era o utopie, firește, anarhia era bine controlată, dar eu nu aveam de unde să știu asta atunci. Îmi doream ca statul, așa cum îl percepeam eu, ca stat esențialmente punitiv, să nu mă mai ajungă, să mă lase în pace. Să pot gândi, citi, scrie, vorbi, publica, călători în voie. Aceste libertăți le-am câștigat. Ele țin însă de libertatea individuală. Libertatea politică nu am câștigat-o. Am optat pentru libertatea individuală în detrimentul cuceririi libertății politice. Libertate politică puteam obține nu doar punându-ne personal la adăpost de stat, ci construind un alt stat. Minimal, dar performant. Mai suplu, dar mai puternic. Mai de încredere. Vedem astăzi un stat aproape la fel de coercitiv, de inflexibil, de brutal și mai ales la fel de mincinos ca cel de acum 30 de ani. Vedem că avem nevoie nu numai de libertate de exprimare și de libertate de circulație, ci și de drumuri și de spitale, de școli și tribunale. Trebuie să ne cucerim libertatea politică, să ne eliberăm de servituți, să ne implicăm într-o construcție politică colaborativă, competitivă, cât mai departe însă de autoritarisme și mesianisme smintitoare și de duzină. Îmi doresc un stat decent, deschis și de încredere. De ce libertate ne-am putea bucura altfel?

 

 

În răspunsul dumneavoastră, în enumerarea cu privire la nevoile noastre imperioase și imediate, amintiți și de spitale. Niciodată, cel puțin în timpul vieților noastre, nu a fost mai evidentă această nevoie. România, alături de alte state ale Europei, alături de mare parte din lume, se luptă în această perioadă cu un virus necunoscut pentru care, de la izbucnirea primului focar în China, în ianuarie, și până acum (mijlocul lunii mai, când purtăm această discuție), nu s-a găsit un tratament eficient, cu atât mai puțin un vaccin. La noi, spitalele, atâtea câte sunt, au mari probleme cu echipamentele și materialele de protecție, cu dotările necesare pentru a-i ajuta pe pacienții diagnosticați cu COVID-19. Locuiți acum în Germania, dar cunoașteți foarte bine și situația din România: Care este părerea dumneavoastră, comparativ, față de felul în care gestionează situația autoritățile din cele două țări?

 

 

Deși lumea este îngrijorată în România în privința felului în care această epidemie poate să evolueze, mie mi se pare că totuși în România au fost luate din vreme restricțiile ce se impuneau și că majoritatea covârșitoare a populației s-a comportat cât se poate de responsabil. Același lucru s-a întâmplat și în Germania, în vreme ce alte țări nu au recunoscut la timp pericolul sau, și mai grav, au ales să-l ignore. Poate chiar lipsa spitalelor și a dotărilor speciale a făcut ca România să acționeze foarte precaut și a fost bine că s-a întâmplat așa. Echipamentul de protecție a lipsit în perioada de debut a epidemiei nu numai în România, ci și în Germania. Medicii din districtul endemic Heinsberg nu au avut nici măști, nici halate și s-au îmbolnăvit sau au trebuit să intre ei înșiși în carantină. Încă și acum medicii germani mai protestează în unele localități sau spitale din cauză că nu au echipament de protecție. Faptul că Europa nu mai produce aceste echipamente reprezintă o vulnerabilitate care va trebui evitată de acum înainte. La perioada de vârf a infecțiilor cu Covid 19 din Italia toată lumea țipa să se livreze materiale din Germania, doar că nici Germania nu le avea. Germania a putut ajuta abia două-trei săptămâni mai târziu Franța, când situația a devenit endemică la granița de vest, în Alsacia și Lorena. În aceste condiții, mi se pare remarcabil ceea ce s-a obținut cu mult sacrificiu din partea personalului medical în România și pentru că noi ne-am confruntat cu valul de întoarceri în țară ale muncitorilor emigrați, rămași fără ocupație. Nu mi-am imaginat că poate fi totuși vorba de 1.300.000 de persoane, dar aceasta e cifra comunicată abia în zilele din urmă de primul-ministru. Această cifră foarte mare ne spune însă și că nu s-a întors numai „lumpenproletariatul” (proletariatul în zdrențe), cum gratula o bună parte din diaspora o politoloagă de renume. Cu atât mai dureroase mi s-au părut atitudinile acelora care voiau să le închidă granițele în nas acestor oameni care se întorceau acasă. Ba chiar una dintre ideile cele mai năstrușnice avansate a fost aceea ca statul român să le plătească acestor oameni șederea în niște lagăre speciale, amenajate după modelul lagărelor de prizonieri din timpul primului război mondial, pe teritoriul statelor unde se aflau. N-am înțeles dacă trebuiau să stea acolo cele 14 zile de carantină, până la sfârșitul molimei sau de preferință pentru totdeauna… Asta în vreme ce Germania își aducea cetățenii cu avioane speciale din toate colțurile lumii. O studentă a mea a fost repatriată din Ecuador. Nu găsesc nicio scuză pentru această lipsă de solidaritate prezentă în societatea românească. Încă o dată a trebuit să constat cu amărăciune că în vreme ce marile națiuni, americanii, francezii, germanii, își protejează cetățenii până la ultimul dintre aceștia, micile națiuni se străduie cu tot dinadinsul să devină și mai mici…
Cred că încercarea prin care trecem pune în evidență ca un turnesol valorile în care credem. M-am bucurat să văd că și în România apărarea vieții celor mai vulnerabili este o prioritate. Nu suntem insensibili, nici cinici, nici ahtiați după bani. Mai trebuie să lucrăm însă la apărarea și integrarea prin educație și oferirea de șanse egale a celor dezavantajați social (lumpenproletarii), de care prea vrem să ne vedem scăpați. Sărăcia este în continuare în România o vină. De fapt, avem un potențial uman, o resursă de dezvoltare cu totul neexplorată și neexploatată, în sensul bun al cuvântului, firește, în scopul eliberării capacităților prezente aici. În fine, cred că trăim încă într-o cultură a autorității și a pedepsei. Măsurile de limitare a contactului au fost mult mai drastice în România decât în Germania, iar mijloacele punitive disproporționate. În Germania nu a fost nevoie de introducerea declarațiilor pentru justificarea deplasărilor, iar plimbarea, sportul în aer liber și deplasările între localități nu au fost limitate. Și acum responsabilitatea obștească e foarte mare: dacă într-un district se raportează un număr de peste 50 de îmbolnăviri la suta de mii de locuitori se instituie din nou carantina. Prin urmare fiecare comunitate este interesată să contribuie la limitarea îmbolnăvirilor pentru a-și menține o libertate cât mai mare. Autoritățile locale sunt direct implicate, fiecare om e cointeresat să respecte regulile. Sper ca acest lucru să funcționeze și în România: statul să aibă mai multă încredere în cetățenii săi, cetățenii să-și înțeleagă mai bine libertățile și cum ar putea să contribuie la apărarea lor în circumstanțele actuale, autoritățile locale să fie puse la treabă și în competiție unele cu altele, pentru a vedea care sunt oamenii din administrație cu adevărat capabili și care sunt aceia care nu știu să se organizeze. Dacă avem de a face cu o cursă lungă în combaterea acestei boli nu putem să suspendăm pur și simplu liberul arbitru, ci să-l facem să lucreze în beneficiul comunității, să devină alegere responsabilă, matură, ocrotitoare.

 

În contextul acestei pandemii, lumea virtuală a căpătat prioritate nu doar în ceea ce privește interacțiunile dintre oameni, ci și ca metodă de predare și evaluare în toate formele și stadiile învățământului. De asemenea, evenimentele culturale s-au mutat și ele pe internet, vedem conferințe și lansări de carte desfășurându-se într-un mediu steril, unde lectorul are, teoretic vorbind, o mulțime de spectatori, dar practic vorbește singur în fața unui monitor. Care este părerea dumneavoastră, cât de credibile și de viabile pot fi aceste experimente pe termen îndelungat?

 

 

Poate că e prea devreme ca să ne dăm seama ce vom face în viitor cu noile noastre instrumente. În tot cazul e foarte bine că le avem acum la dispoziție, imaginați-vă lumea de astăzi fără mediul virtual și fără unelte precum Moodle, Zoom, Microsoft Teams, Skype, Discord și toate celelalte. Universitățile nu s-au închis, anul universitar a fost salvat, în învățământul preuniversitar a fost mai greu, și din pricina lipsei terminalelor în multe familii, dar și a competențelor digitale reduse ale unora dintre profesori și ale multor elevi. Dar multe firme au reușit astfel să supraviețuiască, a funcționat, măcar în parte, administrația și nu în ultimul rând am reușit să rămânem în contact și să ne încurajăm unii pe alții. Cred că educația va putea deveni mai inclusivă, am văzut un proiect în acest sens al lui Valeriu Nicolae, „Casa bună”, am văzut cum au fost montate computerele primite de către copii de la guvern și cât de fericiți erau acești copii să-și urmărească profesoara de acasă. Până și cutiile de carton cu însemnele României fuseseră păstrate și transformate în măsuțe pentru tastatură. Sunt foarte nedumerită când aud critici privind învățământul la distanță în aceste zile. Câteodată am impresia că sunt unii care susțin că, dacă în anumite locuri nu există încă mijloacele necesare, ar trebui ca, din spirit de solidaritate, să nu se mai facă nicăieri carte, pentru că altfel ar apărea discrepanțe de nivel școlar și ar fi adâncită discriminarea. Eu nu înțeleg astfel solidaritatea: în niciun caz nu avem voie să oprim de la educație o întreagă generație! Dacă intragenerațional vom egaliza, să zicem, șansele, intergenerațional, cu siguranță nu. Pe piața muncii vor ajunge să fie preferate generațiile ante- și post-Covid. Pe urmă, cred că solidaritatea trebuie să se manifeste în sensul dotării și instruirii tuturor elevilor pentru „emergency remote education“, educația de urgență la distanță. Ce se va întâmpla când vom reveni la vremurile normale, sperăm cât mai repede, vom vedea. Cert e că am învățat foarte multe lucruri în acest timp, care ne vor folosi și în viitor. Am învățat însă și că nimic nu înlocuiește interacțiunea directă. Școala nu se va muta în online, dar va profita de noile mijloace de comunicare. Poate că viața noastră de zi cu zi se va simplifica, mai ales în relația cu administrația, poate că vom reuși să mai reducem costurile și pierderea de timp cu aceasta. Comerțul și afacerile se vor schimba: va crește atât sectorul online, globalist, dar va trebui să dezvoltăm și rețelele locale, pe care în parte le abandonasem. Aici mi se pare că se află cea mai mare provocare. Dintre toate însă cel mai afectat în această vreme a fost sectorul creativ și el nu poate exista decât în foarte mică măsură în mediul virtual. Arta înseamnă prezență, ea produce prezență. Ne va aduce întotdeauna aminte de întâlnire, convorbire, trăire. Și ne va duce înapoi, la timpul împreună împărtășit al sărbătorii, din care s-a desprins și de care acum suntem văduviți.

 

Întorcându-mă la primul dumneavoastră răspuns și văzând parcursul pe care l-ați avut, până în acest moment, în străinătate, însemnând cele câteva orașe din Germania, precum și Viena, în Austria, apoi din nou Germania, la Heidelberg, unde sunteți acum, întrebarea mea următoare ar fi: în acest periplu ați interacționat cu comunități românești, sau ați avut studenți ori colegi din România? Interesul meu vizează solidaritatea românilor în condiții de minoritate, dacă există această unitate etică și etnică în relațiile dintre românii aflați în străinătate, sau care este comportamentul conaționalilor noștri în această situație?

 

 

Sigur că da. La începutul studiilor mele n-am știut că există o catedră de română la Freiburg și de aceea nici nu m-am înscris la română. Am aflat-o însă de la una dintre colegele mele de la germanistică, care m-a și luat cu ea într-o seară la profesorul Paul Miron acasă, aici am cunoscut-o și pe soția sa, doamna dr. Elsa Lüder, de asemenea profesoară la Institutul de Romanistică, oameni foarte primitori și calzi. Am mers la biblioteca română de la Freiburg, care a fost și rămâne o instituție importantă a exilului românesc. Nu puteai vorbi la Freiburg pe stradă în românește fără să riști să fii înțeles, și vorbesc despre exilul vechi, nu despre diaspora din zilele noastre.
La Köln l-am cunoscut pe profesorul Ion Taloș, fost lector și el de limba și literatura română, care nu se mai întorsese însă în țară, așa cum lectorul de la Heidelberg, Samuel Druckmann-Damian (S. Damian) nu se mai întorsese. Am cunoscut peste tot oameni care plecaseră înainte de 1989 din țară, dr. Gelu Ionescu, lector la Heidelberg, apoi jurnalist la Europa liberă la München, dr. Alexandru Cisek de la Münster, prof. dr. Dionisie Ghermani de la München, doamna Alexandra Șora, tot de la München, doamna prof. dr. h. c. mult. Maria Iliescu și pe mulți alți intelectuali români fascinanți, care priveau cu curiozitate, cu atenție, dar și cu multă bunăvoință la studenții sau tinerii lectori nou sosiți din tulburea lume românească a anilor 90. Nu era simplă relația aceasta cu vechiul exil românesc, adesea trădat, se înțelege că mefient uneori, dar și capabil de incredibile acte de generozitate pentru a-i sprijini pe românii nou-veniți, ca și pe cei din țară. Lumea mea era o lume diferită de a lor, o lume deja ceva mai deschisă, în care în tot cazul nu mai era nevoie să faci opțiuni liminare, crude, teribil de dramatice, de tipul „aici” sau „acolo”. Nici măcar nu le mai puteai face, căci românii nu mai puteau emigra în vest, de când România devenise, vezi Doamne, o țară democratică, în ciuda mineriadelor și a conflictelor sociale, și nici drept de muncă nu primeau. Eu am plecat la primul lectorat, cel de la Köln, prin mijlocirea Institutului Limbii Române din București, care nu avea pe atunci nici un fel de fonduri și nu sprijinea lectoratele, dar publica cel puțin posturile libere din străinătate și făcea recomandări. Prof. dr. Dan-Horia Mazilu mi-a spus de postul de la Köln, am candidat, iar universitatea de acolo m-a acceptat. Cu greu și abia după mulți ani, Institutul Limbii Române (ILR) a căpătat o mai serioasă bază juridică, astfel încât a putut salva, susține sau înființa noi lectorate. Pentru că această bază nu a existat la timpul potrivit, lectoratul de la Köln a fost desființat după plecarea mea. Partea germană ceruse ca lectoratul să fie susținut pe jumătate de partea română, or acest lucru nu s-a întâmplat în 2000. La Viena postul de profesor invitat a fost susținut integral de partea austriacă, dar după câteva decenii aceasta a renunțat la el. Din păcate nu s-a găsit în România soluția menținerii lui, în ciuda importantei prezențe a firmelor austriece în țară la începutul anilor 2000. La Heidelberg lectoratul fusese redus și trecut în cele din urmă la plata cu ora, dar pentru că în 2008 a existat cadrul legislativ eficient, el a putut fi salvat efectiv in extremis de către ILR. Este mult mai greu să implantezi un lectorat într-un mediu academic care și-a pierdut interesul, decât să menții tradițiile, acolo unde le ai. Cu mult efort, cu timpul s-a creat o vastă rețea de lectori români în străinătate, ceea ce constituie un sprijin extraordinar. Am simțit întotdeauna această solidaritate colegială. Iar ceea ce avem acum în domeniul studiilor românești în străinătate corespunde unei noi realități. În anii 70 Occidentul era interesat de evoluțiile din România și căuta să-și ralieze această țară, care părea că va permite o anumită deschidere. Prin urmare, în multe universități apăreau lectorate și catedre de limba română. În anii 90 au existat câteva eforturi individuale de a le menține și o anume inerție a sistemului universitar occidental. România primea lectori de germană, de franceză, de italiană și ar fi urmat, în contrapartidă, să mențină, într-o lume de acum liberă, lectoratele sale din străinătate. Nu a făcut-o decât târziu și cu ezitări, așa cum am arătat. De multe ori a trebuit să mă gândesc cu amărăciune că politica pro-occidentală a regimului Ceaușescu la sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70 era mult mai decisă și mai eficientă decât politica românească din anii 90. Asta ne-a costat enorm. Astăzi, două decenii mai târziu, poate că încă mai sunt lucruri de făcut în această privință, dar pur și simplu situația s-a schimbat de când avem, în multe țări, comunități românești foarte numeroase și interese economice crescute. Mulți oameni tineri, care au româna ca limbă maternă, se gândesc să-și certifice aceste cunoștințe sau să și le perfecționeze, pentru a lucra ca traducători, interpreți, în firmele cu interese economice în România, pentru comunitățile românești, ca asistenți sociali, juriști etc. Am, prin urmare, și studenți de origine română, fie veniți mai de curând din țară, fie reprezentând a doua sau chiar a treia generație de români stabiliți în Germania. Comunitățile românești sunt mult mai solidare astăzi decât în urmă cu câteva decenii, când oamenii se temeau unii de alții, așa cum o făceau de altfel și în țară. Își apără mult mai bine interesele și, de puțin timp, în Germania, Italia, Spania, chiar reușesc să răstoarne imaginea adesea distorsionată mediatic care li se aplicase. Colaborez pentru organizarea unor evenimente cu puternica asociație culturală a românilor din Heidelberg, asociația „Alexandru Ioan Cuza” (domnitorul român a murit la Heidelberg în exil), care organizează an de an un festival „George Enescu”, invită scriitori și artiști din România și sprijină artiștii de origine română din această zonă. Însă miza principală este de a-i atrage pe studenții străini să învețe românește și să cunoască România. Trebuie să-i pregătim pe viitorii cercetători, istorici, politologi, juriști, filologi, pe viitorii diplomați pentru care România să nu fie o pată albă, pentru care România să conteze. În fine, trebuie să vorbim limba culturilor critice, teoretice, filozofice în care trăim pentru a putea spune ceva despre noi înșine, trebuie să fim prezenți în cercetare. Această solidaritate intelectuală, dincolo de naționalitate, e cea mai prețioasă.

 

 

În viitor, admiteți posibilitatea de a mai locui în România? Există un motiv suficient de puternic încât să încline balanța în favoarea unei asemenea decizii?

 

 

Bineînțeles. Cred că și acum locuiesc, de fapt, în România, la modul acesta virtual, devenit, iată, atât de răspândit, precum și la modul diasporesc (pentru a folosi un cuvânt al lui Hermann Broch): vorbesc în fiecare zi în românește, acasă, cu studenții, cu colegii de la Institutul de Romanistică, cu românii, foarte numeroși, de aici. Dar îmi lipsesc prietenii, facultatea, colegii, studenții de la București, mediul foarte viu de acolo, spiritul bătăios și bășcălios de București, inflamarea, fronda, umorul strivitor, lipsa de gomă, detașarea flegmatică salvatoare când nu mai e nimic de salvat și arta de a trăi măcar pe bucățele. Bucureștiul s-a schimbat însă foarte mult. Într-un fel s-a micit: din pricina mașinilor străzile și bulevardele îmi par tot mai strâmte. Pe de altă parte s-a lăbărțat: destinațiile se tot îndepărtează din pricina timpului pierdut în trafic, iar bucureștenii nu mai au nici ei un aer de familie. Mai bine să mă mut la Cluj sau la Sibiu?

 

 

Heidelberg, 18 iulie 2020