Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

România și oamenii săi din lume (XXV)

România și oamenii săi din lume (XXV)

Am fost mereu uimită, realizând aceste interviuri, de puterea de dăruire a unor oameni. De capacitatea lor de a dezvolta atașamente față de țară, față de locurile de baștină, cu atât mai puternice și mai dureroase, cu cât distanța în kilometri față de aceste repere crește mai mult. Am întâlnit, în aceste „călătorii” fascinante, oameni care au pus mai presus de cariera lor, de realizările profesionale ori de altă natură (ca parte esențială a visului emigrantului dintotdeauna), promovarea României, a tradițiilor și a culturii noastre în lume. Ca o datorie de suflet, dar și prilej de mândrie, scut în fața atitudinii intimidante, uneori, a societăților adoptatoare.
La Alicante, în Spania, am găsit o inimoasă profesoară cu o poveste bogată, ca o toamnă plină de roade. Și ce frumoase roade! Printre altele, a reușit să impună româna, în urmă cu 15 ani, ca a treia limbă studiată la Universitatea Alicante, la departamentul în cadrul căruia predă. Harul de povestitor, generozitatea de a face loc în răspunsurile sale altor personaje, prin intermediul cărora se realizează o incizie într-o comunitate românească din Spania, dezvăluind o imagine diferită de ceea ce am găsit în cadrul altor discuții de până acum, sunt doar câteva din ingredientele care dau farmec dialogului de mai jos.

 

«Există o diasporă foarte apropiată, nu cu trupul, ci cu sufletul de „acasă”, care trăieşte nu într-o altă limbă, ci bilingv, nu într-o altă cultură, ci bicultural şi care face şi va face lobbying de peste graniţă pentru România oricând.»

 

Cătălina Iliescu Gheorghiu
Spania

 

 

După cum este obiceiul, „împământenit” deja, în cadrul acestor interviuri, am să vă rog să vă prezentați în câteva fraze, la care să adăugați și precizarea privind domiciliul dumneavoastră actual, referințe despre locul în care vă aflați la momentul debutului discuției noastre.

 

Numele meu este Cătălina Iliescu Gheorghiu. Al doilea nume nu este al soțului (în Spania femeile nu iau numele bărbaților, ci fiecare om are primul nume de familie de la tată și al doilea de la mamă). Așadar, eu am plecat din România Iliescu și am devenit în Spania Iliescu Gheorghiu, recuperând numele mamei, lucru care a bucurat-o enorm, deoarece ea îl pierduse la căsătorie.
Am studiat Filologie Spaniolă și Engleză la Universitatea București, studii pe care le-am absolvit în 1989. În prezent locuiesc în orașul Alicante, în Provincia Alicante, din Regiunea Autonomă Valenciană, sau „Comunitatea”, cum spun ei, în Spania. Pe malul Mediteranei sau pe malul celălalt al Pontului Euxin. Adică tot acasă. Sunt conf. dr. la Universitatea Alicante, Departamentul de Traductologie (linia: engleză, iar din 2005, când am reușit să introduc româna ca limba a treia, și română). Sunt, de asemenea, și interpret de conferințe, traducător legalizat, traducător literar.

 

 

Terminând facultatea în 1989, înțeleg că hotărârea de a pleca din țară a venit după Revoluție. Când s-a întâmplat de fapt acest lucru și care au fost motivele?

 

 

L-am cunoscut pe Gabriel al meu în toamna lui 88, ne-am îndrăgostit fulminant, iremediabil și ireversibil, ne-am „depus actele”, după care urma o luuuuungă așteptare, precum se știe, deoarece căsătoria cu un străin trebuia aprobată de însuși Ceaușescu. Deci eram resemnați în fața unei relații epistolare de ani și ani… Dar a căzut regimul și ne-am căsătorit (civil) în martie 90, printre mineriade, cu multe garoafe și pricomigdale, cu o sumedenie de oameni apropiați mie, Gabriel singur, din pricina convulsiei politice. Eu am plecat în august 90, înarmată cu diplome, foi matricole traduse, legalizate, ștampilate pe la vreo patru instanțe, fiecare cu timpul ei de așteptare… cu tot trecutul în două valize și un pașaport Republica Socialistă România (cuvântul „socialistă” tăiat cu pixul de funcționarul de la Pașapoarte) pe care scria „plecare definitiva”.

 

 

Pare un început de roman, răspunsul dumneavoastră. Bănuiesc că sentimentele pe care le aveați pentru soț, la care se adăuga vârsta propice planurile îndrăznețe, v-au dat curaj să plecați fără teamă spre o lume necunoscută. Era prima dată când călătoreați în străinătate? Cei apropiați, cei dragi lăsați acasă, cum au primit decizia dumneavoastră de a pleca definitiv din țară?

 

 

Hahaha… Un roman nescris. Care mă aşteaptă să ies la pensie. Ca tata. Pe toate urma să le facă la pensie…
Eram tânără şi plină de elan. Mai sunt şi acum. Doar partea a doua. Ştiţi cum e cu curajul şi doza lui de temeritate. Trăisem în teamă practic de la începutul vieţii mele conştiente, de când am aflat că „avem un trecut” şi „rude în străinătate”. Aşa că, curaj… strictul necesar. Tocmai trecuserăm cu toţii printr-o răsturnare teribilă, traumatică şi violentă. Dar care promitea românilor, estului, o viaţă liberă şi îmbelşugată, două adjective care lipsiseră timp îndelungat. Pentru mine, însă, ea aducea cu sine un miracol. Nu mai trebuia să mă despart de Gabriel, plângând la aeroport când îmi făcea cu mâna din spatele miliţienilor, plângând la Palatul Telefoanelor duminica după masă când reuşeam să vorbesc cu el, doar cinci minute, după două trei ceasuri de aşteptare. Planuri îndrăzneţe da, totdeauna am fost bună la asta. Cât despre curaj… scădea pe măsură ce se apropia momentul plecării „definitive”. Cuvântul ăsta era înspăimântător. Da, ieşeam pentru prima oară din ţară. Singură. Aveam tot felul de temeri: întâi, că nu voi şti să ajung la destinaţie. Avion până la Barcelona, tren până la Alicante, taxi până la adresa pe care o cunoşteam doar de pe dosul plicurilor voluminoase, căci Gabriel scria scrisori de zece pagini. Voiam să-i fac o surpriză şi să sun direct la uşă, deci el nu ştia că m-am pus la drum. Îşi cumpărase un costum, împrumutase un aparat de filmat pentru momentul sosirii mele în aeroport. Habar n-aveam. Decisesem să fiu originală. Apoi, teama că n-o să mă acomodez niciodată, că n-o să-mi placă locul, lumea, mâncarea, obiceiurile, că n-o să am prieteni, că n-o să găsesc de lucru… Că n-o să ştim să convieţuim, la urma urmelor, câte cinci-şase zile odată la patru luni era perioada noastră maximă de probă. Iar vacanţa nu se compară cu frecuşul zilnic când banii nu ajung pentru plata luminii sau ţi se strică frigiderul. Ai mei, dragii de ei, cu adâncă tristeţe şi cu bucurie pentru bucuria mea, ca orice părinte. Îl iubeau pe Gabriel pentru că el le iubea imens copilul şi nu avea altceva în minte decât să mă facă fericită. Spaima celor trei mii de kilometri, distanţa la vremea aia (cu vize şi bilete de avion scumpe) era miezul amar al poveştii pe care ei nu o aleseseră, dar pe care o împărtăşeau, ca nişte părinţi generoşi şi deschişi la minte ce erau. Acum că am o fată care a trecut de vârsta la care eu am plecat, înţeleg cât de greu le-a fost.

 

 

Da, neapărat să-l scrieți. Romanul, zic. Prea povestiți frumos!
Printre temerile avute, pomeniți și gândul la un loc de muncă. A fost justificată îngrijorarea? Ați putut să vă echivalați studiile din România, sau a fost nevoie de cursuri suplimentare?

 

 

Ei, chiar uşor n-a fost. E o vorbă spaniolească din străbuni care zice cam aşa: nu vii tu ultimul şi mergi direct să săruţi icoana! Deşi plecasem de acasă blindată de diplome, ba chiar îmi luasem cu mine şi un certificat de la cursul de cosmeticiană în caz că n-aş fi făcut mare brânză cu filologia, drumul a fost anevoios şi plin de hopuri. Demersul era complicat, începea la Alicante (care, aparţinând unei autonomii, are delegate la nivel local competenţele în privinţa educaţiei), apoi continua la Madrid, unde simpla detectare a lipsei unei hârtii de la dosar a durat o jumătate de an. Tot procesul a ţinut vreo trei ani. Nu a trebuit să mai dau examene fiindcă profilul meu era dublu (spaniolă şi engleză) şi depăşeam numărul de ore, însă am fost obligată să aleg echivalarea uneia sau alteia. Pe amândouă nu mi le recunoşteau. Am ales engleza, pentru că spaniola, oricum, urma să facă parte din lanţul de ADN. Vestea proastă este că echivalarea se făcea cu nota cinci, când eu terminasem cu 9,13 şi avusesem 10 la lucrarea de diplomă, condusă cu harul şi strălucirea ce o caracterizau pe mentora mea, Cristina Hăulică. Am înghiţit găluşca şi m-am înscris la cursurile de doctorat la Universitatea Alicante, unde am dat peste alţi dascăli extraordinari. Doi ani, 16 materii, cu prezenţă, referate, colocvii şi eseu final la fiecare. Deşi eram extenuată, căci totul îmi era necunoscut (stilul profesorilor, bibliografia, noile paradigme), mi-a prins extrem de bine acea intensă perioadă de formare. Când am terminat cei doi ani, am primit „venia” pentru cercetare (spaniolii păstrează terminologia latină care conferă aplomb vieţii academice) şi m-am apucat de cercetat pentru teză. Era anul 1995. Iar mie îmi plăcea teatrul, traducerea şi teoria relevanţei. A treia ţeapă a lui Sorescu părea să îndeplinească triada.

 

 

La începutul discuției noastre îmi spuneați că în anul 2005 ați reușit să introduceți româna, ca fiind a treia limbă studiată la Universitatea din Alicante. E o realizare importantă și aș vrea să-mi povestiți puțin despre ea.

 

 

Am introdus româna la Universitatea din Alicante în anul 2005. Avem deja 15 ani de activitate şi câteva generaţii bune de foşti studenţi care, fie că o folosesc în munca lor zilnică de instituţii, bănci, comerţ internaţional, interpretariat sau ca project managers pe la multinaţionale, fie că cochetează cu traducerea literară din română sau subtitrarea de filme secundând alte activităţi cu venituri mai previzibile, fie că au reuşit să prindă burse prin Europa datorită cunoştinţelor de română care dădeau o notă de distincţie dosarului lor academic alcătuit din limbi de largă circulaţie şi, hop, şi o limbă (nu-mi place termenul, dar e împământenit aici) „exotică”. În timpul verii, absolvenţi fiind, mulţi au fost la cursul de vară de la Braşov, câţiva la Cluj, unii chiar la Mogoşoaia la cursul pentru tineri traducători în urma selecţiei. Anul trecut o fostă studentă a mers la Memorialul Ipoteşti, într-o tabără de traducere organizată împreună cu Muzeul Literaturii din Iaşi. Licenţa în Traducere şi Interpretariat a luat fiinţă la Universitatea din Alicante la începutul decadei 90, când Traductologia modernă începea să-şi reclame locul cuvenit în universitățile europene. Nu că n-ar fi fost ea materie de studiu de când lumea şi pământul, (cum altfel s-ar fi tradus până azi?), dar ca domeniu separat de Filologie, cu profesorat specializat, departament de sine stătător şi multilingv, cu studii postuniversitare proprii şi un nomenclator de profesii pentru care pot opta absolvenţii, însemna totuşi o mică revoluţie. Eu am început să predau (ca asistent) în 1997 şi tot de atunci am început să organizez activităţi culturale cu România: cicluri de conferinţe cu invitaţi români, proiecţii de film, spectacole de teatru în colaborare cu UNITERul, recitalul d-lui Ion Caramitru în Anul Eminescu, expoziţie de icoane pe sticlă, turneu al corului Facultăţii de Teologie de la Cluj, schimb de filarmonici, expoziţii de pictură şi sculptură la Muzeul din campus… au fost ani de mare efervescenţă culturală româno-spaniolă la Alicante. Apoi am impulsionat semnarea de acorduri Socrates/Erasmus cu universităţi româneşti. La Oradea i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa Rectorului de la Alicante. Şi în cele din urmă, când autorităţile universitare erau sensibilizate, am profitat de momentul primei lărgiri UE (2004) când se discuta intrarea polonei ca limbă optativă la Traductologie şi am propus să intre şi româna. Am făcut două studii atunci: o anchetă cu studenţii din anul I (in jur de 200) întrebându-i despre afinităţi şi curiozităţi, şi un experiment cu studenţii de anul IV care au tra-dedus un text din română (cam70% din el corect) fără niciun contact prealabil cu limba. Cu rezultatele în dinţi m-am dus la decanat. S-a introdus româna nu ca opțiune, ci ca limbă de profil – a treia limbă străină la Traducere şi Interpretariat (între alte opţiuni cum ar fi araba, italiana, chineza) aprobată de Ministerul Educaţiei din Spania. În era pre-Bologna erau patru materii anuale, acum sunt şase semestriale, trei de limbă şi alte trei de limbă şi traducere. În medie, în cei 15 ani s-au înscris câte 20-25 de studenţi pe an, dar au fost ani în care am avut şi 50 de înscrişi. În majoritate sunt spanioli, dar se înscriu şi tineri români, din a doua generaţie a migraţiei, care doresc să-şi completeze registrul familial cu unul academic sau pur şi simplu să-şi îmbunătăţească gramatica sau scrierea. Uneori aleg româna şi studenţii internaţionali care se află în campus. Predarea am început-o eu, după care mi s-au alăturat colegele Delia Prodan şi, mai de curând, Ana Maria Caramangiu.

 

 

Foarte interesant! Sunt eforturi prea puțin știute în România (spre deloc!), pe care oameni ca dumneavoastră le fac pentru promovarea limbii și a culturii noastre în lume. De aceea îmi place să cred că aceste interviuri, publicate în Tribuna și adunate ulterior într-o carte, vor ajuta la redarea unei imagini corecte a diasporei românești, judecată în ultimii ani mai ales în baza unor „modele” preferate de mass media. Și dacă tot am atins acest subiect, dumneavoastră, prin activitățile în care sunteți implicată, cunoașteți comunitatea românească și dincolo de mediul universitar. Cum se comportă românii ca minoritate? Mă interesează în special în ceea ce privește solidaritatea, dacă există, dacă se manifestă acest sentiment printre români, dar și capacitatea lor de a se adapta la regulile și cerințele unei societăți diferite, față de ceea ce au lăsat în urmă atunci când au hotărât să emigreze.

 

 

Vă felicit pentru iniţiativa asta! Interviul este un gen viu care poate la un moment dat să radiografieze o stare de lucruri, evident, cu condiţia să ştii ce cauţi, iar formula dvs. şi modus-ul operandi mi se par cele mai viabile. Ideea unui volum este binevenită, căci el poate fi o capsulă cu mărturii şi pentru o generaţie viitoare (în caz că mai interesează pe cineva) despre cum trăiam noi ăştia din preajma schimbării mileniului.
Ar fi pretenţios din partea mea să spun că cunosc comunitatea. Aş zice că îi cunosc pe oamenii din asociaţia pe care o conduc din 2005, ARIPI (Amigos de Rumania para la Inicitativa y Promoción de Intercambios Culturales), cu care am trecut prin mai bune şi mai rele, constituind o familie românească lărgită, aici, la Alicante. Foştii membri ai asociaţiei, care, fie că au părăsit Spania, întorcându-se acasă sau căutând o altă ţară unde să-şi desăvârşească visul migrantului, (definit, sub o optică reducţionistă, ca fiind căutarea unei vieţi mai bune pentru copiii lor), fie că au rămas pe meleaguri spaniole, dar dintr-un motiv sau altul nu au mai putut activa în asociaţie, rămân totuşi legaţi de ARIPI irevocabil. De pe unde i-a purtat viaţa, ţin legătura cu noi, ca nişte fii emancipaţi care nu-şi uită familia. Cei care am rămas, nu pe loc, căci avansăm zilnic, ne străduim să menţinem un dialog real cu societatea în care trăim şi să creăm un spaţiu identitar, un spaţiu în care să ne recunoaştem cu toţii şi să ne identificăm cu definiţia pe care a dat-o unei jurnaliste, cu toată naturalitatea, un copil al comunităţii. Când a fost întrebat „Tu ce eşti, român sau spaniol?”, băiatul a răspuns: „eu sunt român din Spania”. Nu am găsit o definiţie mai bună de-a lungul anilor. Numele ARIPI părea un bun augur. Ca logo, Roxana şi Dan Pavelescu au găsit pasărea ale cărei aripi se răsfiră într-un gest optimist, larg, plin de speranţă.
Au urmat perioade incerte, grele, ca toate începuturile. Am debutat timid, prin a organiza un stand cu produse de artizanat şi o mostră gastronomică, apoi un atelier de ouă încondeiate condus de tânăra pictoriţă Iuliana Leonte. Cu sprijinul universităţii, dar şi al instituţiilor din România, am făcut schimburi de orchestre, de spectacole de teatru, recitaluri, întâlniri literare, cicluri de conferinţe, concerte rock şi jazz, festivaluri de film. La puţin timp după ce ne-am luat zborul, ARIPI a început să crească. Dumitru Catarig obişnuia să-i abordeze pe români pe la supermarketuri sau pe plajă, invitându-i să se înscrie în ARIPI… Uneori era primit cu dezinteres, alteori cu curiozitate, ori cu suspiciune, şi, deşi punea tot sufletul, metoda nu s-a dovedit a fi eficace. Ceea ce ne-a făcut cu adevărat să creştem şi să devenim o familie a fost grupul folcloric CODRIŞORUL şi ŞCOALA de ROMÂNĂ. CODRIŞORUL s-a născut datorită Mariei Brudan, dansatoare şi coregrafă, ale cărei fiice Maria şi Lia, ambele violoniste, erau reperele pentru restul ansamblului, iar astăzi continuă să creadă în folclor ca formulă de cunoaştere şi creştere în cadrul „Şcolii de Română pentru a doua generaţie a migraţiei”, un proiect finanţat de Guvernul României care se află la a 14-a ediţie. La temelia şcolii noastre se află munca Dianei Almaşi, doctor în chimie, şi a Mariei Marc, prima noastră învăţătoare. În urmă cu mai bine de cinci ani, învăţătoarea Luminiţa Mihai a preluat această mare răspundere, de a le transmite limbă şi valori celor mai mici membri ai comunităţii din Alicante. De-a lungul existenţei sale, Asociaţia ARIPI a derulat proiecte ambiţioase, precum TRAUTOROM, primul motor de traducere automată română-spaniolă din lume la care au lucrat profesorii Mikel Forcada şi Delia Prodan. Un alt proiect singular a fost documentarul ZMEUL LUI ANDREI / LA COMETA DE ANDREI, opera cineastului Vicente Pascual, finalist la importante festivaluri internaţionale. Ne-au vizitat personalităţi precum Acad. Marius Sala, Petre Roman şi scriitorii: Dan Lungu, Denisa Comănescu, Dinu Flămând, Domnica Rădulescu, Gianina Cărbunariu, Gabriel Chifu, Traian Dobrinescu, Turnirul de poezie al USR (2019).
Despre solidaritate, ce să vă spun… Eu cam fug de generalizări pe cât pot. Dacă e să judec după microcosmosul ARIPI, aş spune că procentul este de sută la sută. Ne cunoaştem greutăţile şi bucuriile, ne ajutăm şi punem umărul când e de pus, adică mai tot timpul. Dar, e drept că am întâlnit şi oameni care au răspuns la invitaţia noastră de a-şi înscrie copiii la şcoala de română (ale cărei ore se ţin sâmbăta dimineaţa, gratuit, la sediul universităţii din centrul oraşului), cu un „Da’ la ce-i trebuie româna? Spaniolă trebuie să ştie, că aia îi dă o pâine!” Alteori, când am încercat să-i atragem în asociaţie pe unii oameni de afaceri, am primit răspunsuri de genul: „eu în ţară nu aveam acest tip de anturaj… de ce l-aş avea aici?”, referindu-se, nu ştiu bine la ce, probabil la profesiile de zidar sau agricultor pe care mulţi dintre membrii comunităţii le-au îmbrăţişat cu voie sau de nevoie, altfel, la fel de onorabile, sau cu mult mai onorabile decât unele „afaceri” care proliferează, miliardizându-i pe titulari.
Sunt românii integraţi în Spania ca minoritate? Eu aş zice că da, într-o mare măsură. Am cunoscut de-a lungul anilor o sumedenie de oameni care mi-au vorbit extrem de elogios despre compatrioţii mei. De la profesori universitari, la patroni de restaurante, directori de licee, bancheri, transportatori, IT-isti, toţi au cunoscut o româncă sau un român care lucrează extraordinar, are iniţiativă, învaţă incredibil de bine şi de repede, se integrează, ajută, empatizează etc., etc. S-a văzut şi cu ocazia Covid-ului cum românii au colaborat cu Crucea Roşie, cu ONG-uri, fiecare cum a putut, noi, de exemplu, am făcut traduceri. Aceşti români anonimi nu prea apar la ştiri. Apar însă ceilalţi: cei care fură, sparg, violează sau îşi maltratează, sau chiar omoară partenera de viaţă. Totuşi, aceştia reprezintă o minoritate a minorităţii româneşti din Spania. De aceea ARIPI încearcă din răsputeri să îi vizibilizeze pe cei dintâi.

 

 

Este cu adevărat lăudabilă activitatea dumneavoastră și vă mulțumesc pentru că ați expus-o pe larg în discuția noastră. Aveți dreptate, este o preferință pentru violență și șoc în mass media incomensurabilă, iar imaginea diasporei românești suferă și ea din acest motiv. Și nu doar din acesta, aș spune. Pentru că tot ați pomenit de COVID-19, și de pandemia care ține captivă lumea: a fost invocată, ca principală cauză a îmbolnăvirilor din România, întoarcerea românilor din străinătate. Dintre românii pe care-i cunoașteți dumneavoastră în Alicante, dintre membrii asociației pe care o conduceți, aveți cunoștință despre asemenea valuri de conaționali care s-au întors acasă de frica bolii, având în vedere faptul că Spania a fost, și este încă, o țară puternic afectată de infecția cu noul coronavirus?

 

 

Nu. Din rândurile asociaţiei ARIPI nu a plecat nimeni în ţară de când s-a declanşat pandemia. E drept că s-au închis graniţele, iar Spania şi România au luat cam aceleaşi măsuri în acelaşi timp, cu deosebirea că, în România erau mult mai puţine cazuri declanşate sau declarate decât aici. Deci, bravo pentru România că nu a aşteptat să se împânzească de virus ca să reacţioneze. Spania a fost lovită groaznic. Personalul medical nu numai că nu mai apuca să se odihnească fiindcă lucra non-stop, nu numai că nu aveau cele de trebuinţă spre a evita contagierea (măşti, echipament de protecţie), dar cu tot sacrificiul lor uman, vedeau cum le mor oamenii cu sutele pe zi, fiindcă dotarea spitalelor nu făcea faţă la o asemenea avalanşă de cazuri cu simptome variate, imposibil de introdus într-un tipar spre a stabili un tratament valabil pentru toţi bolnavii. Rezultatul? O cifră imensă de îmbolnăviri şi de morţi printre personalul medico-sanitar! Într-o primă fază s-a simţit lipsa de material, lipsa de aparatură, de exemplu, aparate de respirat şi multe altele. Nici nu vreau să mă gândesc ce simte un medic când trebuie să decidă cui îi pune aparatul de respirat, fiindcă nu are pentru toţi cei care se sufocă. În ultima decadă, serviciul public de sănătate a avut mult de suferit de pe urma încercărilor de privatizare. Degeaba au ieşit în strada medicii, personalul sanitar, sindicatele şi populaţia… Spitalele publice intraseră într-un con de umbră. Politicienii (mai ales în Comunitatea Autonomă Madrid) reduceau fondurile la serviciul public de sănătate şi rezultatul s-a văzut la pandemie, când zona a înregistrat cele mai multe victime din Spania. Într-o a doua fază s-a simţit lipsa de personal medical. Ca şi în România, medici şi asistenţi medicali bine pregătiţi (ambele facultăţi au un sistem de selecţie extrem de dur, stagii la care se accede pe bază de examene naţionale foarte exigente) părăsesc Spania spre a-şi căuta de lucru în alte ţări, unde cadrele medico-sanitare se bucură de mai multă atenţie din partea guvernelor. Într-o a treia fază a escaladării covid-ului, toată lumea şi-a dat seama că lipsesc oameni de ştiinţă (mult creier a plecat din Spania spre tărâmuri cu finanţare mai puţin precară decât aici), că lipsesc laboratoare şi mai ales programe de cercetare, dezamorsate în aceeaşi linie a captării de fonduri private care să înlocuiască o politică serioasă, statală de R+D, fără de care nicio ţară din lume nu poate subzista în prezent. Revenind la întrebarea dumneavoastră, nici din rândurile comunităţii româneşti din zona noastră nu cunosc pe nimeni care să se fi pus la drum. Ştiu de un caz în care era vorba de un deces, dar fiind în carantină ambele ţări, omul nu a putut merge în România să îşi înmormânteze mama. Este sfâşietor. Tragedia personală, care pentru tine are dimensiuni universale, faţă de cea globală care nici nu se sinchiseşte de o moarte între sutele de mii. Studenta mea Erasmus de la Bucureşti, Luiza Gospodaru, a rămas închisă în casă la Alicante, timp de trei luni. Când s-a declanşat pandemia a avut de ales. Ce o împingea inima era să zboare acasă, lângă ai ei. Ce a făcut ea, gândindu-se că poate fi un pericol? A rămas aici, singură. Decizie grea să nu te pui pe tine în centrul acţiunilor tale, dar cu mult spirit civic. Or fi şi români care să se fi grăbit să meargă acasă într-un prim moment, gândindu-se că situaţia de maxim pericol e mai bine să te prindă lângă ai tăi şi dacă e să pieri, să pieri pe limba ta. Dar eu n-am auzit. Am auzit însă de români care au sărit să dea o mână de ajutor. Un român din Castellón a adus camioane din ţară să-i ajute pe spanioli să transporte piesele şi să monteze spitalele de campanie când nu mai pridideau. Alţi români au împărţit mâncare pe la domicilii, alţii au colaborat cu autorităţile, îngrijitoarele de oameni în vârstă au rămas permanent cu ei fiindcă familia lor era în izolare, transformându-se în singurul contact cu lumea exterioară a acestor bătrâni. Alţii nu au fost la fel de norocoşi prin cămine, unde boala a făcut ravagii. În satul de lângă Valencia unde ne petrecem vacanţele, un cuplu de români a pus pe picioare un „cuptor de aur” şi pe toată durata pandemiei au făcut pâine zi şi noapte pentru satul lor şi pentru cele din împrejurimi, unde absolut totul era închis. Fata lor este asistentă medicală şi salvează vieţi. Satul, cu cei 500 de locuitori ai săi, este unul din puţinele localităţi spaniole care au avut zero contagiaţi. Câtă pâine au frământat Alexandru şi Cristina începându-şi ziua de lucru la ora două noaptea, ca să-şi aprovizioneze vecinii timp de trei luni? Şi câţi alţii ca ei, anonimi, au decis să stea pe loc, să nu-i pună în pericol pe cei de acasă? Iubirea are o nouă axiomă în vremurile covidului: îndepărtează-te de cei apropiaţi.

 

 

Vă mulțumesc pentru toate aceste povești despre români care nu doar că nu au alergat spre granițele României în plină pandemie, dar s-au implicat în problemele comunităților adoptatoare, oferind o mână de ajutor, remarcându-se ca adevărate exemple de civism. Nu auzim nicăieri despre ei, deși ar trebui promovați. Ne plângem mereu că trăim într-o societate care duce lipsă acută de modele, în schimb arătăm doar exemplele negative, fața întunecată a unei lumi lipsită de repere.
Se împlinesc 30 de ani de când ați plecat din România, o perioadă îndelungată, chiar dacă legăturile dumneavoastră cu țara sunt, incontestabil, foarte strânse. Sunteți un adevărat ambasador cultural al nostru în Spania. La Alicante, Asociația pe care o conduceți vă menține permanent în contact cu românii. Cu toate acestea, vă lipsește ceva de acasă, din acel loc pe care-l numeați înainte „acasă”?

 

 

Este clar că ziaristica trebuie să fie critică şi iscoditoare, fiindcă una dintre menirile ei este să scoată la iveală racilele unei societăţi, sau, mai nou şi mai global, ale societăţii: lacunele etice, corupţia, laxitatea, lipsa de acribie, de probitate, delăsarea, malpraxis-ul… fie chiar şi când apar izolat, ca să nu apuce să se generalizeze. De-a lungul istoriei presa a scos la iveală crime ori acte delicte dând o mână de ajutor sau punând beţe în roate justiţiei. De multe ori s-au creat cortine de fum: am văzut numai ceea ce s-a dorit să vedem. În multe colţuri ale lumii o altfel de presă încă nici nu se concepe ori cunoaşte. Peste relaţia asta complicată de dragoste-ură, au mai venit, colac peste pupăză, şi reţelele de socializare, care fac mai mult rău decât bine. Mama are 86 de ani. Reţelele i-au oferit un univers paralel extraordinar. O prelungire a vieţii active. Şi-a recuperat tot felul de prieteni din tinereţe. Află ce mai este nou în lumea culturală. Când nu poate merge la un concert la Ateneu, sau la o piesă de teatru la Bulandra, reţelele îi dau senzaţia că ia parte, este băgată în seamă, postează un comentariu şi astfel pare că opinia ei contează. Existenţa ei socio-emoţională, cu o mobilitate din ce în ce mai redusă, sau, în ultimele patru luni, carantinizată în casă, singură, a depins enorm de aceste reţele. Şi pentru asta le sunt recunoscătoare! Dar, pe de altă parte, eu le-aş interzice total în cazul minorilor. De câţiva ani încoace, studenţii mei nu mai reuşesc să se concentreze, nu mai au simţ critic, nu mai discern între realitate şi fake news, nu mai separă grâul de neghină. Generaţia mea căuta mesajul în spatele limbii de lemn. De cele mai multe ori nu era. Dar şi când îl găseai, ce satisfacţie cognitivă! Ce admiraţie pentru cel care reuşise să strecoare „şopârliţa”. Tinerii pe care îi privesc în aulă, sau, recent, pe ecranul computerului, nu caută, cu puţine şi lăudabile excepţii, nimic. Ca să închid enorma paranteză, poate că nu presa, ci o altă pârghie ar trebui să se ocupe de imaginarul colectiv şi de vizibilizarea modelelor. Cred că ceea ce urmăriţi cu aceste interviuri este un astfel de demers şi vă felicit.
Şi acum, ca să-l parafrazez pe Profesorul Jose Lambert (Univ. Leuven), pe care l-am avut în comisia de susţinere a doctoratului: „there was no need to go back to Jesus Christ” à propos de stufoasele mele preambuluri, să răspund totuşi la întrebare. Îmi lipseşte ceva din ceea ce numeam înainte „acasă”? Din „acasă”, îmi lipseşte acasă! Adică totul. Răspunsul lung ar fi: oraşul unde am crescut până la cinci ani cu veranda unde mă jucam, casa unde îmi petreceam verile mărginită de un mic lan de porumb, cu mirosul de iod al nucilor verzi, excursiile la munte cu mama şi sunetul apei între Peleş şi Pelişor, sejurul la mare cu ai mei şi mirosul de vacanţă care invada compartimentul când ajungeam pe la Cernavodă. Mi-e dor de bunici, care s-au dus pe rând odată îndeplinită misiunea de a mă civiliza, mi-e dor de tata, care a plecat îngândurat… Mi-e dor de prietena mea nedespărţită, şi ea tot pe coclauri, mi-e dor de doamna învăţătoare şi mirosul florilor de câmp din coroniţa premianţilor, mi-e dor de colegele de liceu, de anii de facultate, de minunaţii mei profesori, mi-e dor de mirosurile copilăriei, de emoţiile adolescenţei, de elanurile tinereţii. Bănuiesc că răspunsul meu nu este deloc original. Şi mă tem că nu are prea mult de a face cu plecarea din ţară. Sau poate da. În sensul că pentru noi, cei suspendaţi într-o altă cultură, cu alte obiceiuri, cu altă istorie şi alte repere, noţiunea de „acasă” este spaţio-temporală, ea se extinde peste toate vârstele şi locurile fiinţei noastre şi când ne lipseşte „acasă”, ne lipseşte de fapt tot ce am trăit până la momentul despărţirii. În „Cinema Paradiso”, Alfredo îi spune lui Totó să nu se întoarcă la Giancaldo decât după 30 de ani, nicidecum înainte.
Răspunsul scurt ar fi: îmi lipseşte enorm efervescenţa culturală bucureşteană, teatrul, mai presus de orice! Şi îmi lipseşte sentimentul de prietenie sinceră, dezinteresată, netranzacţională pe care nu l-am mai recuperat din „atunci” şi „acolo”.

 

 

Și acum o ultimă întrebare, sau, mai exact, o succesiune de întrebări ca „variațiuni pe aceeași temă”: Veniți des în România? Când ați fost ultima oară și cum ați găsit țara cu această ocazie? Credeți că „visul migrantului”, despre care mi-ați vorbit într-un răspuns anterior își mai are justificare în România de acum, care are o acută nevoie de forță de muncă? Ce credeți că-i lipsește României pentru a se putea compara cu alte state mai dezvoltate ale Europei?

 

 

Nu atât de des cât mi-aş dori. Cam de două ori pe an. Cred că ar putea intra, cam pe muchie, la categoria „des”, ţinând cont de faptul că în general, nu merg cu treabă, ci de drag. Sau ca să fiu mai exactă: îmi caut de treabă. Şi eu şi Alexandra şi Gabriel începem să ne foim, ne apucă un soi de mâncărime dacă trece un anumit timp fără să reuşim să punem piciorul „în prag” la Bucureşti. Acolo ne încărcăm de energie, precum oamenii lungi şi albaştri din „Avatar” în relaţia lor ombilicală cu mediul (amniotic) înconjurător. Ultima oară am fost în decembrie 2019, am ţinut nişte cursuri în universitatea care mi-a deschis ochii şi uşa către ceea ce am putea numi o izbândă, dacă n-ar fi cu mult mai mult decât atât. Cum am găsit ţara? Sunt tentată să răspund: mulţumesc, bine. Am găsit-o la fel. Adică cum mi-o aminteam. Sau, mai bine zis, cum mă aşteptam să o găsesc. E semn rău? Nu. Sau nu neapărat. Cred că trebuie să fim foarte critici, chiar cusurgii, cu lucrurile mărunte, cu substantivele şi verbele cotidiene, însă foarte cumpătaţi cu observaţiile şi concluziile de ansamblu. În ce mă priveşte, România nu se schimbă de la o dată la alta în tabloul mare, hipnotic, trepidant. Se schimbă însă de la o zi la alta în micile gesturi ale oamenilor care compun tabloul, dacă te apropii suficient şi ai timp să stai de vorbă. Cât despre visul migrantului, ca orice vis, nu cred că va dispărea vreodată. Spaniolul Calderón, mai puţin cunoscut decât Shakespeare, a definit baroc şi genial neastâmpărul nostru oniric:
¿Qué es la vida? Una ilusión,
una sombra, una ficción,
y el mayor bien es pequeño;
que toda la vida es sueño,
y los sueños, sueños son.
N-ar trebui, însă, să ne cramponăm şi să căutam în acest ţap ispășitor originea insuccesului nostru sau a moderatului nostru succes pe anumite planuri. Ar fi poate mai de folos o privire autocritică sinceră (nu cea de la şedinţele de partid) evitând tentaţia de a da vina pe istorie, pe conjunctură, pe balcanism şi pe alte imponderabilităţi, urmată de un catalog de soluţii reale şi realiste, apoi partea cea mai grea: punerea lor în practică. O parte a populaţiei va migra mereu pentru că oamenii se strămută dacă nu sunt încătuşaţi într-un sistem totalitar, sau chiar şi atunci o fac, cu mai multe riscuri. Diaspora ajută la economia ţării prin remiteri (în 2017 s-au trimis cinci miliarde de dolari, spun statisticile). E drept că exodul forţei de muncă calificate, creierului în care s-a investit, antreprenoriatului bine temperat duc la defrişarea unor paliere, dar buna guvernare, legislare şi transpunere a politicilor, la timp de răstrişte se vede! Revenind la visul migrantului, cred că se poate „valorifica” (cum ar spune Sorescu, „această cădere de speranţe, construind pe ea ceva ca o hidrocentrală…”) în folosul ţării, căci nu strică să ai capete de pod pe întreg mapamondul. Există o diasporă foarte apropiată, nu cu trupul, ci cu sufletul de „acasă”, care trăieşte nu într-o altă limbă, ci bilingv, nu într-o altă cultură, ci bicultural şi care face şi va face lobbying de peste graniţă pentru România oricând. Rămâne ca şi „ţara din raniţă”, cum ar spune Ada Milea, să-şi facă lecţiile. Mă tem că la întrebarea „ce-ţi lipseşte ţie, dulce Românie” nu ştiu să răspund. Nu mă pricep deloc la ţări dezvoltate. Şi dacă dezvoltarea înseamnă putere, pierdere de valori, insolidaritate, individualism, neosclavagism şi subjugarea altor neamuri mai puţin norocoase la împărţeala iniţială, nici nu-mi doresc să mă pricep.

 

 

Alicante, 27 iulie 2020

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg